Felul în care creștinismul vede suferința nu poate fi înțeles fără a privi la felul în care Hristos a înfruntat suferința.
Și aceasta din două puncte de vedere: luând aminte mai întâi la felul cum a îndurat-o El Însuși, mai cu seamă în vremea Patimilor, apoi la felul în care a privit El la suferința oamenilor pe care i-a întâlnit pe cale.
Să cercetăm, așadar, cum a înfruntat Hristos suferința, urmărind cugetarea Sfântului Maxim Mărturisitorul, una dintre cele mai profunde și mai coerente în această privință, și în care aflăm confirmarea celor susținute de noi.
Caracterul nepătimitor în principiu al firii omenești a lui Hristos
Hristos, ca om, ar fi putut să nu aibă parte de suferință. Zămislit fără sămânță bărbătească, El nu era supus legii păcatului, ca ceilalți oameni care îndură urmările păcatului strămoșesc, transmise din generație în generație celor zămisliți prin împreunare trupească. Așa că Lui nu-I erau proprii trăsătura pătimitoare adică patimile firești și nevinovate, între care simțirea durerii —, stricăciunea și moartea, intrate în firea omenească prin păcatul dintâi, și nici aplecarea spre păcat. Sfântul Maxim Mărturisitorul numește „geneză” (genesis) acest chip străin de a veni pe lume al lui Hristos; și într-adevăr, e vorba aici de o „geneză”, ca cea dintâi, a lui Adam, care nu știa de pătimire, de stricăciune și de moarte, ivite în urmă, prin păcatul său.
Hristos ia asupra Sa de bunăvoie suferința
Însă Hristos, ca să ne mântuiască deplin, din lăuntrul nostru, ia asupra Sa de bunăvoie relele de care voia să ne tămăduiască și să ne izbăvească, pentru că, după un cuvânt al Sfântului Grigorie de Nazianz, reluat de Sfântul Maxim Mărturisitorul și de Sfântul Ioan Damaschin, „ceea ce nu e asumat nu poate fi vindecat.„
Așadar, Hristos, lipsit în principiu — prin nașterea Sa feciorelnică — de trăsătura pătimitoare, de stricăciune și nesupus morții, ca toți ceilalți oameni, le-a luat de bunăvoie asupra Sa, făcându-Se asemenea nouă în toate, afară de păcat. De-a lungul vieții Sale pământești, Hristos a luat asupra Sa starea omului căzut, și aceasta din prima clipă. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că Hristos a venit la existența pământească potrivit unui dublu principiu: facerea (genesis) prin care ia asupra Sa natura omenească așa cum era ea potrivit logosului ei, adică așa cum a făcut-o Dumnezeu, cea pe care o avea Adam mai înainte de a păcătui — și nașterea (gennesis) — prin care ia asupra Sa aceeași natură, însă în modul (tropos) ei de existență căzut, adică cea de după păcatul strămoșesc, afară de păcat.
Altfel spus, „din prima alcătuire a lui Adam, pe care a avut-o din facere, a luat nepăcătoșenia și nestricăciunea, iar din nașterea introdusă după aceea în fire, din pricina păcatului, a luat numai trăsătura pătimitoare, însă fără de păcat.”
Sfântul Maxim spune că aceste două principii — facerea și nașterea — au avut, în Hristos, un rol mântuitor: „Căci împletindu-le desăvârșit în Sine pe amândouă între ele, prin comunicare reciprocă între amândouă părțile, le-a tămăduit cu putere pe una cu alta (…). Celei dintâi și cinstite i-a făcut-o mântuitoare și înnoitoare pe cea de a doua, și umilită, iar celei de-a doua i-a făcut susținătoare și vindecătoare pe prima.” El explică și cum s-a făcut aceasta: „Neprimind Mântuitorul patima și stricăciunea nicidecum în trup, dar primind cele ce sunt din pricina lor, a făcut nașterea salvatoare a facerii, reînnoind prin pătimirea ce ține de ea, în chip minunat, nestricăciunea facerii, iar facerea a făcut-o tămăduitoare a nașterii, sfințind prin nepăcătoșenia ei nașterea supusă pătimirii. Astfel, facerea a salvat cu desăvârșire rânduiala firii prin creare, ca să susțină firea cu rațiunea dumnezeiască a facerii, și a eliberat cu totul nașterea originea prin naștere —, căreia îi era supusă firea din pricina păcatului, ca să nu mai fie stăpânită de modul provenirii prin curgerea seminței, asemenea celorlalte viețuitoare de pe pământ.”
După cum se vede, Sfântul Maxim acordă un loc esențial felului nou și cu totul minunat al venirii la existență a Cuvântului întrupat, în iconomia mântuirii. Ca Dumnezeu, Logosul întrupat a venit la existență altfel de cum erau siliți să vină pe lume oamenii, după păcatul lui Adam; fiind, adică, zămislit fără sămânță bărbătească (mai bine zis din propria-I sămânță) și născut din Fecioară, așadar fără ca zămislirea sau nașterea să-I fie întinată de plăcerea, patima ori stricăciunea de care sunt însoțite zămislirile și nașterile cele trupești la toți urmașii lui Adam.
Or, lucrul acesta a avut urmări capitale pentru mântuirea firii omenești.
Pentru că a fost zămislit fără sămânță, în chip minunat, mai presus de fire și nestricăcios, Cuvântul întrupat, scrie Sfântul Maxim, „a curățit firea omenească de legea păcatului, neîngăduind plăcerii să fie pricinuitoarea întrupării Sale.”
Într-adevăr, noutatea nașterii Sale nu implica în ceea ce-L privește în chip firesc și necesar, drept lege a firii — ca la ceilalți oameni trăsătura pătimitoare, stricăciunea și mortalitatea care afectaseră firea omenească în urma greșelii lui Adam și se transmiteau din generație în generație prin nașterile cele după trup. Altfel spus, Cuvântul întrupat n-a fost silit să îndure aceste neputințe, ci le-a luat de bunăvoie asupra Sa, primindu-le cu bucurie pentru mântuirea omului, rămânând cu totul liber de ele și având, prin faptul că era deopotrivă Dumnezeu și om, deplină putere de a le stăpâni necontenit. De aceea, El a putut să izbăvească firea omenească de tirania lor. Adam, predându-se plăcerii necuvenite, a îndurat mai apoi, ca și urmașii săi, „cuvenite suferințe și atotcuvenită moarte”; trebuia așadar — scrie Sfântul Maxim —, „pentru îndreptarea firii ce pătimea, să se iscodească o durere și o moarte în același timp și necuvenită și necauzată; necauzată (nevinovată) prin faptul de a nu avea plăcerea ca anticiparea nașterii, și necuvenită prin faptul de a nu fi urmarea unei vieți pătimașe. Aceasta pentru ca durerea și moartea atotnecuvenită, așezându-se la mijloc între plăcerea și moartea atotcuvenită, să desființeze desăvârșit originea atotnecuvenită a firii din plăcere și sfârșitul ei atotcuvenit prin moarte, cauzat de acea origine. Și așa să se facă neamul omenesc iarăși liber de plăcere și de durere, recăpătându-și firea limpezimea de la început, nemaifiind întinată de trăsăturile care au pătruns în firea celor supuși nașterii și stricăciunii.„
După cum se vede de aici, Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu, primind de bunăvoie patimile firești — îndeosebi suferințele — și moartea, nedrepte pentru El și necuvenite, mântuiește începutul vieții omenești: scoate, adică, firea omenească de sub legea nașterii care are înaintemergătoare a ei plăcerea și-i dă puterea nașterii de sus, duhovnicească, iar nu trupească; dar îi mântuiește și sfârșitul, căci face din moartea Sa nedreaptă cu adevărat osândire și moarte a morții.
Hristos nu curăță doar izvorârea și încheierea vieții omenești, ci întreaga ei cale. Că luând asupra Sa trupul omenesc cu toate metehnele lui (afară de păcat, se înțelege), surpă latura pătimitoare și puterea ei de a-l mâna pe om la păcat. „Luând de bunăvoie osânda noastră în trăsătura pătimitoare a firii Sale, făcând din această trăsătură o armă spre desființarea păcatului și a morții de pe urma lui, adică a plăcerii și a durerii de pe urma ei. Pentru că în trăsătura pătimitoare stătea puterea păcatului și a morții, adică domnia silnică a păcatului prin plăcere și stăpânirea morții prin durere. Căci e vădit că în trăsătura pătimitoare a firii stă puterea plăcerii și a durerii.”
Hristos în fața suferinței
Felul nou și cu totul minunat al venirii Sale pe lume I-a dat în principiu stăpânirea asupra trăsăturii pătimitoare, a stricăciunii și a morții și puterea de a scoate firea omenească de sub stăpânirea lor, până ce o va izbăvi cu totul de ele.
Însă această eliberare se împlinește în fapt atunci când Hristos înfruntă patimile, suferința și moartea.
Sfântul Maxim arată cum, luând asupra Sa trăsătura pătimitoare a firii omenești căzute — fără atracția spre plăcere și sila de durere, și fără înclinarea spre păcat —, Cuvântul întrupat S-a folosit de ea ca de o cursă, pentru a birui puterile vrăjmașe și a elibera firea omenească stăpânită de ele tocmai din pricina acestei pătimiri firești. Căci, spune el, „văzând puterile rele în Mântuitorul trăsătura pătimitoare a firii celei din Adam, datorită trupului pe care-l avea, și închipuindu-și că și Domnul a primit legea firii din necesitate, ca orice om obișnuit, iar nu mișcat de hotărârea voii Sale, și-au aruncat asupra Lui momeala, nădăjduind că-L vor pleca și pe El, ca prin patima cea după fire (prin afectele firești) să-Și nălucească patima cea împotriva firii și să săvârșească ceva pe placul lor„. Dar, primind să fie ispitit asemenea nouă de către puterile vrăjmașe, „le-a făcut să se prindă în propriile lor viclenii„; „rămânând neatins de ele„, „le-a dezbrăcat de puterea lor, alungându-le din fire. Astfel a câștigat biruința, firește, nu pentru El, ci pentru noi.„
Hristos a eliberat firea omenească mai întâi din robia în care era ținută de diavoli prin dragostea ei de plăcere, și apoi a izbăvit-o și de cea pe care o pricinuia teama ei de durere și moarte. La vremea ispitirii în pustie, a câștigat pe seama noastră o primă biruință; apoi, răbdând cu tărie Patimile și Crucea, ne-a dăruit-o și pe cea de-a doua. „După ce, așadar, prin biruința asupra primei încercări, prin plăcere, a zădărnicit planul puterilor, căpeteniilor și stăpâniilor celor rele, Domnul le-a îngăduit să-și pună în lucru și a doua momeală, adică să vină și cu încercarea ce mai rămăsese, cu ispita prin durere. În felul acesta, deșertându-și acelea deplin în El veninul stricăcios al răutății lor, El l-a ars ca printr-un foc, nimicindu-l cu totul din fire. Așa a dezbrăcat, în vremea morții pe cruce, căpeteniile și stăpâniile, întrucât a rămas neînfrânt de dureri, mai bine zis S-a arătat înfricoșător morții, scoțând din latura pătimitoare a firii spinul durerii, de care fugind omul cu voia, din pricina lașității, ea unul ce era tiranizat pururi fără să vrea de frica morții, stăruia în robia plăcerii, numai și numai pentru a trăi. După ce a dezbrăcat, așadar, Domnul căpeteniile și stăpâniile la prima încercare a ispitelor în pustie, tămăduind latura de plăcere a trăsăturii pătimitoare a întregii firi, le-a dezbrăcat din nou în vremea morții, scoțând și spinul durerii din trăsătura pătimitoare a firii. Astfel a luat asupra Sa isprava noastră, din iubire de oameni; mai bine zis a pus pe seama noastră, ca un bun, slava isprăvii Sale.”
Voința omenească a lui Hristos rămâne neclintită în fața suferinței
Vedem din toate aceste citate că statornicia în bine a voinței omenești a lui Hristos, deplinul și necontenitul acord al voinței Sale omenești cu voința dumnezeiască au avut în lucrarea Sa mântuitoare un rol esențial.
Omenitatea Cuvântului e lipsită de liberul arbitru marcat de păcat, stricat, schimbător, nestatornic, împotrivitor față de Dumnezeu și plecat spre rău, al urmașilor lui Adam.
În Răspunsuri către Talasie, Sfântul Maxim spune că Hristos are un liber arbitru — manifestat în dispoziția de a voi (gnome) și în puterea de a alege (proairesis), dar nestricat de păcat. Astfel, „necunoscând Domnul păcatul meu, adică povârnirea voinței mele libere, nu a luat și nu S-a făcut păcatul meu”. Și iarăși spune că „a îndreptat trăsătura pătimitoare a firii prin nestricăciunea voii Sale libere”. În fața ispitelor atât în pustie, cât și în vremea Patimii —, voința și alegerea Sa au rămas neștirbite, nemișcate, neschimbate, nezdruncinate, neîntoarse de la bine, pentru că firea Sa omenească, fiind unită în persoana Sa cu firea dumnezeiască, primea de la aceasta statornicia voinței și dispozițiilor Sale. Hristos – scrie Sfântul Maxim Și le-a dezbrăcat „ca pe unele ce n-au aflat nimic propriu firii (omenești căzute) în trăsătura Lui pătimitoare, pe când ele se așteptau să dea de ceva omenesc, datorită trăsăturii pătimitoare pe care o avea prin fire din pricina trupului. Deci pe drept cuvânt a slobozit prin trupul Său cel sfânt luat din noi, ca printr-o începătură, toată firea oamenilor de răutatea amestecată în ea prin trăsătura pătimitoare”.
În vreme ce Adam, întorcându-și voia și alegerea spre rău, a făcut firea omenească pătimitoare, stricăcioasă și muritoare, Hristos, Noul Adam, prin nemișcarea voinței și alegerii Sale, a izbăvit-o de păcat și i-a redat nepătimirea, nestricăciunea și nemurirea. „Căci dacă pătimirea, stricăciunea și moartea cea după fire le-a adus în Adam povârnirea voii libere, pe drept cuvânt neclintirea voii libere din Hristos a adus nepătimirea, nestricăciunea și nemurirea cea după fire, prin Înviere.„
Totodată, în Hristos toți oamenii primesc voința și puterea de a alege statornic binele și de a împlini întotdeauna voia lui Dumnezeu. „De aceea zice învățătorul (Sfântul Grigorie de Nazianz): «Purtându-mă în Sine pe mine întreg cu cele ale mele», adică întreaga fire omenească împreună cu patimile nevinovate. Prin acestea a mistuit ceea ce era mai rău în noi, sau caracterul pătimitor intrat mai pe urmă în fire, adică legea păcatului din neascultare, a cărei putere stă în dispoziția potrivnică firii a voii noastre libere, care a introdus împătimirea în caracterul pătimitor al firii, prin moleșire și intensificare. Iar prin aceasta nu numai că ne-a mântuit pe noi, cei ținuți sub păcat, ci ne-a împărtășit și din puterea dumnezeiască, dezlegând în Sine pedeapsa noastră. Puterea aceasta lucrează neschimbabilitatea sufletului și nestricăciunea trupului, alipind desăvârșit voia noastră de ce este bine.”
În cadrul controversei cu monofiziții, Sfântul Maxim a fost silit să-și nuanțeze concepția inițială referitoare la voința omenească a lui Hristos (fără însă a o contrazice), afirmând că Hristos poseda în firea Sa omenească o voință omenească potrivit firii, izvor al autodeterminării, dar nu gnome ori proairesis, căci nu putea avea în voința Sa omenească înclinare spre păcat ori mutare de la bine la rău, nici ezitare, nici deliberare, nici alegere propriu-zisă. Cuvântul întrupat este om întru totul asemenea nouă potrivit logosului firii noastre, dar nu este nicidecum întru totul asemenea nouă potrivit modului (tropos) de a fi; puterile Sale omenești sunt puse de El în lucrare potrivit unui tropos dumnezeiesc, datorită firilor (omenească și dumnezeiască) în ipostasul Său; în particuIar, este și cazul voinței Sale.
Așadar Mântuitorul nu a luat asupra Sa capacitatea noastră, legată de gnome, de a nu ne acorda întotdeauna voia cu voia lui Dumnezeu, ci, mai curând, de a sta împotriva voinței Lui și a ne lupta cu ea. El doar Și-a însușit-o în felul în care doctorul se face părtaș la suferințele celor pe care-i tratează? „Căci rațiunea (logos) patimii este îndoită: una din pedeapsă, alta din necinste; una din fire, cealaltă din pervertirea firii. Pe cea dintâi, după fire, a luat-o prin fire asupra Sa de bunăvoie, pentru mântuirea noastră, arătându-Se chezaș al ei și nimicind osândirea. A doua, cea care se arată a fi în noi prin modul (tropos) existenței noastre nesupuse, ca un Iubitor de oameni, a luat-o prin iconomie, ca s-o mistuie în Sine, cum mistuie focul ceara sau soarele umezeala pământului, făcându-ne părtași ai bunurilor Sale, nepătimași și nestricăcioși, asemenea Lui, potrivit făgăduinței.„
Sfântul Maxim spune că mai ales în acordul necontenit și desăvârșit al voinței omenești a lui Hristos cu voința dumnezeiască a Tatălui stă puterea Sa de a mântui întreaga fire omenească. Acest acord se arată îndeosebi în acceptarea suferințelor, a Patimii și a morții pe Cruce? Ascultarea Sa șterge neascultarea lui Adam cel vechi și izbăvește firea omenească de zestrea relelor iscate de aceea. Prin ascultarea Sa, scrie Sfântul Maxim, „a dezlegat osânda păcatului strămoșesc al neascultării„.
Biruința lui Hristos asupra suferinței
Înfruntând suferința, Hristos a biruit-o. După cum spune Sfântul Maxim, „a scos spinul durerii din latura pătimitoare”. Mai bine zis, S-a făcut stăpân al stăpânei și a izbăvit pe rob din silnicia ei, surpându-i puterea ce-o avea asupra lui și prin care îl mâna întotdeauna la păcat. El a răpit puterilor drăcești puterea de a a-l stăpâni pe om prin suferință și de a isca cu ușurință prin ea păcatele și patimile sale. Așadar El a scăpat firea omenească de tirania păcatului întemeiată pe durere, prin lucrarea diavolească. De-acum se poate spune despre suferință ceea ce Apostolul Pavel a spus despre moarte (I Corinteni 15, 54-56); cu adevărat, suferința a fost înghițită de biruință, și omul poate striga cu bucurie: Unde îți este, suferință, boldul tău? Unde îți este, suferință, biruința ta?
Biruința lui Hristos asupra suferinței este așadar în același timp biruință asupra puterilor demonice și asupra păcatului. Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie astfel că, la vremea Patimilor Sale, satana „a fost călcat în picioare” prin înseși „suferințele de nesuferit” aduse asupra Lui, că, „făcându-Se biruitor al lui pe Cruce„, „a făcut deșartă și nelucrătoare puterea lui”. Hristos, mai spune el, „a dezbrăcat în vremea morții pe Cruce căpeteniile și stăpâniile, întrucât a rămas neînfrânt de suferințe”, adică pe ele le-a dezbrăcat de arme, iar firea omenească a dezbrăcat-o de cele îmbrăcate prin păcatul lui Adam. Prin biruirea mai întâi a păcatului și patimilor iscate de demoni, apoi a suferinței și durerii, Hristos „a ars ca printr-un foc, nimicindu-l cu totul din fire, veninul stricăcios al răutății lor, deșertat în El”.
Și, după cum Adam, purtând în firea sa firea tuturor oamenilor, i-a dus prin păcatul său pe toți la cădere, Hristos, Noul Adam, recapitulând întreaga fire omenească în firea omenească luată asupra Sa, îi face pe toți oamenii părtași ai biruinței Sale. De aceea Sfântul Maxim spune, în termeni generici, că Hristos a dezbrăcat firea de puterile rele sau că a scăpat-o de tirania păcatului și a acestor puteri care-o robeau prin suferință. Astfel, spune el, Hristos „a slobozit prin trupul Său cel sfânt, luat de la noi, ca printr-o începătură, toată firea oamenilor de răutatea amestecată în ea prin trăsătura pătimitoare, supunând prin însăși trăsătura pătimitoare a firii puterea vicleană aflată în ea și care împărățea asupra firii”. Aceasta înseamnă că, în toți cei uniți cu El, latura pătimitoare — vechiul izvor de suferință — nu mai e sălaș al puterilor rele, nici lanț al robiei, nici prilej de păcat și împătimire; dimpotrivă, redevin stăpânii ei de drept și pot, cu harul lui Hristos, să calce peste rău, să alunge puterile viclene și să biruiască păcatul, așa cum a făcut El.
Jean-Claude Larchet; Dumnezeu nu vrea suferința omului
[…] s-o purtăm cu toţii, aceasta este suferinţa şi osteneala noastră la lucrarea faptelor bune. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care a purtat crucea văzută pe Golgota, cât şi pe cea nevăzută a suferinţelor pentru a noastră mântuire, ne-a […]
[…] asuma recuperarea pierderilor menționate. Întoarcerea la Dreapta Credință, îi dă Iubirii puterea de a înfrunta suferința și răul, hrănind, în mod justificat, speranța spre […]