Cum apar patimile?

Mecanismul creării patimilor

Patimile sunt lucrarea împotriva firii a diferitelor puteri sufletești. Așa cum am spus, după Sfântul Ioan Damaschin, sufletul nostru are trei părți (trei puteri fundamentale):

a. Partea cugetătoare (mintea, cugetarea, părerea, închipuirea, percepția), ca să ne rugăm și ca să cugetăm la Dumnezeu și la lucrurile Creatorului;

b. Partea mânioasă-volițională, ca să ne mâniem împotriva demonilor și a gândurilor rele;

c. Partea poftitoare, dorința, ca să-L iubim pe Dumnezeu.

La început mintea, în continuare mânia și dorința, prin voința noastră (adică prin liberul arbitru) se mișcă împotriva firii și ne conduc la despărțirea de Dumnezeu prin păcat. Aceste puteri în continuare sunt trase spre păcat (adică spre despărțirea de Dumnezeu) și trup.

Cauza păcatului este îmbolnăvirea voinței umane, folosirea cea rea, împotriva firii, a darului oferit de Dumnezeu, care se numește liberul arbitru.

În loc ca omul să supună voința lui voii dumnezeiești și să facă totul ca să împlinească voia lui Dumnezeu, se formează altfel și urmează voile sale egoiste, care sunt potrivnice voii divine.

Când voile egoiste și poftele sunt satisfăcute, îl conduc pe om la păcat și patimi. Pricina apariției acestor voințe pervertite și a poftelor sunt înșelările:

a. Înșelările celui viclean;

b. Înșelările lumii;

c. Înșelările omului vechi, pe care toți oamenii le avem înlăuntrul nostru.

Libertatea umană (liberul arbitru) se supune înșelărilor și gândurilor, și în acest fel săvârșește păcatul.

Repetarea continuă a păcatului creează și patima respectivă.
Răul, păcatul, patimile nu sunt create de către Dumnezeu. Domnul este Atotbun din fire, lipsit de patimi cu desăvârșire și „Cel ce este” cu adevărat.

Răul, dimpotrivă, nu există, ci este definit ca lipsa binelui.

Patimile înseamnă lipsa virtuților

Când nu există virtuți, când nu lucrăm virtuțile, atunci cădem în robia păcatului și a patimilor.

Când plecăm de la lumină, trăim în întuneric. Când Dumnezeu nu lucrează înlăuntrul nostru, atunci lucrează omul cel vechi sau diavolul.

Sfântul Grigorie Palama spune: „Când Dumnezeu nu lucrează înlăuntrul nostru, atunci orice-am face este păcat.”

Când omul nu este unit cu Dumnezeu, încât să lucreze Dumnezeu prin el, atunci păcătuiește.

Comuniunea continuă cu Dumnezeu se păstrează prin Sfintele Taine și prin nevoință.

În special, rolul principal îl joacă rugăciunea neîntreruptă, însoțită de zdrobirea de inimă. Această rugăciune nu exprimă nimic altceva decât pocăința continuă a păcătosului, dar și a omului credincios.

Fără această comuniune cu Dumnezeu, omul se întunecă, pierde împărtășirea din lumina dumnezeiască necreată și, prin urmare, trăiește în absența lui Dumnezeu, adică în întunericul diavolului.

Domnul ne-a vorbit despre această pocăință neîntreruptă, despre acest element fundamental, care este rugăciunea neîncetată: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor.”

Pocăința neîncetată înseamnă cererea neîntreruptă a milei dumnezeiești, a iertării divine pentru păcatele noastre. În același timp înseamnă efortul neîncetat pentru îndreptare.

În concluzie, pocăința neîncetată înseamnă rugăciune neîncetată și luare-aminte, astfel încât:

a. Să evităm păcatul și patimile;

b. Să ținem poruncile dumnezeiești.

Patimile apar când nu ne pocăim continuu

Când nu ne pocăim, când lipsește binele, când nu folosim în chip bun puterile noastre sufletești și trupești, când lipsește virtutea, atunci „există” răul, păcatul, patimile, ca lipsă a binelui și a virtuții.

Un păcat care se repetă de multe ori și pentru care omul nu se pocăiește creează un obicei rău. Obiceiul cel rău îl împinge pe om să săvârșească păcatul tot mai ușor cu fapta, tot mai mult, într-o măsură cât mai mare. Obișnuința aceasta rea, obiceiul de a săvârși păcatul, se numește patimă.

De exemplu, un om care s-a mâniat fără un motiv întemeiat, a căzut în păcatul mâniei iraționale.
Dacă în continuare cade de multe ori în același păcat, se creează înlăuntrul lui un obicei rău (obișnuința), care se numește patima mâniei. În acest fel, de fiecare dată când este nedreptățit, se tulbură.

Foarte ușor, din cea mai mică pricină se mânie și se clatină, pentru că lucrează înlăuntrul lui patima mâniei. Și cu cât mai mult lucrează patima mâniei, cu atât mai ușor cade în aceasta, și cu atât mai mult este înrobit. Este nevoie de o mișcare hotărâtă a voinței omenești, care, în conlucrare cu harul dumnezeiesc, îl va conduce pe om la pocăință, încât să ucidă patima concretă.

Omul a folosit de multe ori în chip rău puterea lui sufletească (darul lui Dumnezeu), care se numește mânie, pentru că a îndreptat-o într-o direcție greșită. A dobândit în acest fel patima mâniei neîndreptățite. Astfel, din pricina acestei patimi, omul se întoarce împotriva celor pe care trebuia să-i iubească nu doar ca pe sine însuși (așa cum spune porunca Vechiului Testament), ci mult mai mult (Noul Testament).

În același timp îi lasă nerăzboiți pe cei care în mod adevărat îl chinuiesc (pe demoni și gândurile pofticioase pe care ei le strecoară), nemâniindu-se în chip drept împotriva lor, după cuvântul Scripturii: „Mâniați-vă și nu păcătuiți!” Când mânia este folosită pentru apărarea lui Dumnezeu (de exemplu când este hulit Numele lui Sfânt) sau pentru apărarea aproapelui nostru, când acesta este nedreptățit, atunci mânia este indispensabilă, lipsită de păcat și justificată.

Cauzele patimilor: mișcarea greșită a liberului arbitru și îndemnul vrăjmașului
 

Născocitorul răului este diavolul care l-a înșelat pe om cu dorința îndumnezeirii fără Dumnezeu. Libertatea omenească și voința, însă, au consimțit. Omul, în mod autonom, fără Dumnezeu, a căutat fericirea și plăcerea. În acest fel a început să păcătuiască și să apară diferitele patimi.

„Sufletul, după ce s-a lepădat de virtuți prin iubirea de plăceri, a plăsmuit patimile și le-a pornit împotriva lui însuși”, spune Avva Dorotei.

Pofta pentru plăcere, pentru orice fel de desfătare (trupească, sufletească, cea care vine din lauda oamenilor sau din prisosul bogăției sau din putere sau din dobândirea stăpânirii și a dregătoriilor) a făcut sufletul să se abată de la viața după fire. Omul s-a mișcat cu voie liberă către păcat.
 

Prin urmare, de la început, păcatul este o boală a voinței, a liberului arbitru. În continuare se extinde și cuprinde întreaga persoană umană psihosomatică.

La început mintea este folosită în mod greșit, ca în continuare să fie greșit întrebuințată de mânie și de poftă.

Cum au apărut patimile

Omul după fire, Adam cel dintâi, era nepătimaș înainte de cădere. Toate puterile sufletești se îndreptau în chip firesc către Dumnezeu. Omul Îl iubea „din tot sufletul și inima și cugetul lui” pe Dumnezeu. Domnul a dăruit sufletului omenesc toate puterile de care avea nevoie ca să-și împlinească menirea, „asemănarea” cu Creatorul.

Prin cădere, voința omenească și liberul arbitru au fost folosite în chip greșit și omul s-a despărțit de Dumnezeu. S-a purtat în mod egoist, n-a vrut să-și ceară iertare de la Creatorul său după căderea din Rai și, în acest fel, a pierdut comuniunea cu Dumnezeu.

Primul păcat a fost neascultarea față de porunca postirii. Omul, căzând într-o oarecare nepăsare (uitarea pe nesimțite de Dumnezeu și trândăvirea), prin îndemnul vicleanului a devenit autosuficient și a pierdut „vederea” lui Dumnezeu.

A urmărit dobândirea îndumnezeirii prin propriile puteri în mod exclusiv, fără ajutorul lui Dumnezeu. S-a făcut idol pe sine însuși și zidirile. A căutat plăcerea în zidiri. Și-a înrobit mintea simțurilor și mediului înconjurător

Eva „a văzut” rodul oprit, l-a poftit și după aceea l-a mâncat, neascultând de Creatorul ei.

Protopărintele a încercat să afle fericirea prin intermediul iubirii iraționale către sine însuși, părăsindu-L pe Creatorul său. Uitarea și trândăvirea l-au stăpânit. S-a lăsat robit iubirii de sine. Mintea întunecată, ca și celelalte puteri sufletești ale ei, au fost atrase la lucrare împotriva firii. S-a îndreptat în chip iubitor și latreutic față de zidiri și față de plăcerile pământești.

Ca urmare a păcatului protopărinților au intrat în om:

a. Înclinația spre păcat;

b. Diferitele patimi ireproșabile (foamea, setea, durerea, tristețea etc.).

Aceste patimi, când sunt satisfăcute cu măsură și din rațiunea corectă pentru care au fost date de Dumnezeu, nu conduc la îndepărtare de Creator (la păcat). Când există suprasatisfacția sau insatisfacția, atunci devin reproșabile (păcătoase).

După cădere, omul, conform Sfântului Grigorie Palama, a creat (din nefericire cu voința lui) diferitele patimi:

a. Folosind în chip rău puterile sufletești;

b. Căzând în lipsa de măsură în satisfacerea patimilor sale ireproșabile, preschimbându-le în reproșabile (condamnabile).

Ieromonah Sava Aghioritul; Patimi și depresie

citește mai multe despre PATIMI