Porunca a 4-a este „Adu-ți aminte de ziua sâmbetei, să o sfințești pe ea; șase zile să lucrezi și-ți vei săvârși treburile tale, iar a șaptea zi este sâmbăta Domnului Dumnezeului tău”.
Ce învață porunca a 4-a? Această poruncă învață două lucruri, și anume: datoria muncii în timpul celor șase zile ale săptămânii și datoria de a sărbători ziua a șaptea, ca zi de odihnă, închinată Domnului.
Este munca o datorie pentru creștin? Da, munca este o datorie pentru fiecare creștin, după cum spune și Sfântul Apostol Pavel: „Dacă cineva nu vrea sa lucreze, acela nici să nu mănânce” (II Tes. 3, 10).
Când a dat Dumnezeu porunca muncii? După învățătura Sfintei noastre Biserici, Dumnezeu a dat omului porunca muncii încă de la început, când l-a așezat în grădina raiului „ca s-o lucreze și s-o păzească” (Fac. 2, 15). Aceasta înseamnă că omul avea îndatorirea să muncească și înainte de căderea în păcat. Firește că munca aceea nu era deloc obositoare și grea; totuși, era o îndatorire de viață. După săvârșirea păcatului strămoșesc însă, când puterile omului au slăbit și pământul a fost blestemat din pricina păcatului, munca s-a făcut mai cu greutate, omul trebuind să-și câștige cele trebuincioase vieții sale „în sudoarea feței” (Fac. 3, 19). Astfel este lesne de înțeles că, din pricina asprimii ei, munca n-a fost făcută cu plăcere. Lumea veche căuta să scape de ea, o privea ca o înjosire, se rușina de ea și o lăsa pe seama sclavilor.
Cum este considerată munca în învățătura creștină? Învățătura creștină a schimbat părerea din vechime asupra muncii. Mântuitorul a arătat munca drept lucru sfânt, când a zis: „Tatăl Meu până acum lucrează; și Eu lucrez” (Ioan 5, 17) și a ridicat-o din nou la cinstea dată ei de Dumnezeu. După tradiția creștină, Mântuitorul însuși a lucrat până la vârsta de 30 de ani în atelierul de tâmplărie al bătrânului Iosif din Nazaret, iar pe Ucenicii Săi și i-a ales dintre pescarii de pe marginea lacului Ghenizaret, care erau muncitori cu brațele. De altfel, Sfânta Scriptură este plină de pilde îndemnătoare la muncă: „Cea mai scumpă comoară pentru om este munca” (Pilde 12, 27).
Ce foloase aduce omului munca? Prin muncă, omul își câștigă în chip cinstit cele ale traiului și își dezvoltă puterile trupești și sufletești. Munca este, apoi, izvor de virtuți. Ea luminează mintea, întărește voința, înalță simțămintele, aduce răbdare, bărbăție, stăpânire de sine, potolește patimile și înlătură ispitele.
După învățătura creștină, se cuvine aceeași prețuire atât muncii cu brațele, cât și muncii cu mintea, căci amândouă aceste feluri de muncă aduc foloase și înalță viața omului.
Ce învață Biserica noastră despre răsplătirea muncii? Potrivit cuvântului Mântuitorului: „vrednic este lucrătorul de plata sa” (Luca 10, 7), Biserica noastră învață că muncitorul trebuie să fie plătit, după merit, pentru munca sa. Nedreptățirea muncitorului cu privire la plata ce i se cuvine pentru munca lui și asuprirea lui, din partea exploatatorilor, sunt păcate strigătoare la cer, după cum spune Sfânta Scriptură: „Iată, plata lucrătorilor care au secerat țarinile voastre, pe care voi ați oprit-o, strigă; și strigătele secerătorilor au intrat în urechile Domnului Savaot” (Iacov 5, 4).
Creștinismul cere muncă de la fiecare credincios, prețuiește munca după merit și socotește lenea și trăirea din munca altora drept un mare păcat.
Dar creștinismul mai învață că nu trebuie să uitam nici de sufletul nostru. „Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul?” (Marcu 8, 36).
Munca este o îndatorire de viață, dar grija pentru mântuirea sufletului este datoria cea mai mare a creștinului.
De aceea, porunca a patra cere creștinului ca, după zilele de oboseală a brațelor și a minții pentru câștigarea în mod cinstit a celor trebuincioase vieții, să se oprească într-o anumită zi de la munca sa obișnuită, să meargă la biserică, să se închine lui Dumnezeu și să-și hrănească sufletul cu învățăturile cele sfinte. Aceasta o cere creștinului și porunca întâi bisericească. După sfânta slujbă, se cuvine ca creștinul să se odihnească trupește și sufletește, împodobindu-se cu facerea de fapte bune în slujba aproapelui.
Care este ziua de odihnă? În Vechiul Testament, poporul evreu a ținut și ține și astăzi, ca zi de odihnă, sâmbăta, în amintirea eliberării sale din robia Egiptului.
Creștinii însă țin Duminica, fiindcă în această zi a înviat Mântuitorul din morți, aducând izbăvirea din robia păcatului. Iar faptul acesta este de cea mai mare însemnătate pentru că, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică și credința noastră” (I Cor. 15, 14).
Cum că Mântuitorul a înviat în ziua Duminicii mărturisesc limpede toți Sfinții Evangheliști: „Iar în ziua întâia a săptămânii, Maria Magdalena a venit la mormânt, dis-de-dimineață, fiind încă întuneric, și a văzut piatra răsturnată de pe mormânt” (Ioan 20, l; cf. Matei 28, 1-2; Marcu 16,1-7; Luca 23, 54-56). Cuvintele „ziua întâia a săptămânii” sau „într-una din sâmbete” exprimă duminica, fiindcă evreii numeau „sabat” sau „sâmbăta” atât ziua a șaptea, cât și întreaga săptămână. Iar zilele săptămânii le numeau astfel: întâia zi după sâmbătă, adică duminica, o numeau „întâia a sâmbetei” sau „întâia a sâmbetelor” sau „una dintre sâmbete”. A doua zi după sâmbăta sau luni o numeau a doua a sâmbetei, și așa mai departe. Din aceasta se înțelege că Mântuitorul a înviat în ziua de duminică.
Apoi Duminica mai are însemnătate deosebită pentru creștini deoarece într-o zi de duminică S-a pogorât Duhul Sfânt peste Sfinții Apostoli (Fapte 2, 1-4).
Creștinii țin duminica drept zi de odihnă închinată lui Dumnezeu, chiar de pe timpul Sfinților Apostoli, după cum citim tot în Sfânta Scriptură: „În ziua întâia a săptămânii, adunându-ne noi să frângem pâinea, Pavel, care avea de gând să plece a doua zi, a început să le vorbească și a prelungit cuvântul lui până la miezul nopții” (Fapte 20, 7). «A frânge pâinea» înseamnă că Ucenicii se adunau să facă rugăciuni, să săvârșească Sfânta Liturghie și să se împartășească. Prin urmare, Sfânta Liturghie se făcea în zilele de duminică.
Deci, ținând duminica în locul sâmbetei, creștinii nu calcă nicidecum porunca a 4-a, căci ei trăiesc după rânduielile Mântuitorului și ale Sfinților Săi Apostoli.
Tot ca zile ale Domnului trebuie socotite, afară de duminici, și celelalte sărbători rânduite de Sfânta noastră Biserică Ortodoxă.
Cum greșesc cei ce încalcă porunca a 4-a? Față de această poruncă greșesc cei ce nu merg la biserică duminica, zi în care Domnul a strămutat vechea sâmbătă, fiindcă El este Domnul sâmbetei (Matei 12, 8) și nu este supus nici unei ascultări și fiindcă în această zi s-a petrecut învierea Sa și învierea întregii lumi. Și să țină și pe celelalte sărbători, cele împărătești și ale Maicii Domnului și ale Sfinților, ca să asculte cuvintele dumnezeiești. Sau (greșesc) cei ce merg la biserică doar din obișnuință, ca să-și petreacă timpul, și fără să ia aminte la slujbă flecăresc și vorbesc cu alții despre treburile lor lumești. Sau câți lucrează în zilele de sărbătoare sau pun pe alții să lucreze. Câți fac jocuri și dănțuiri, ospețe și lupte și altele asemenea, nepotrivite în aceste zile. Câți, cu toate că știu carte, nu citesc din cărțile sfinte, la sărbători. Câți, păstori și întâistătători ai Bisericilor, nu-i învață pe credincioși în asemenea zile. Câți nu dau din agonisita lor cea mai mică parte la milosteniile ce se strâng de sărbători pentru cei în lipsă, despre care scrie dumnezeiescul Pavel (I Corinteni 16).