Diavolii ne războiesc în multe feluri. Au o experiență de mii de ani și, de aceea, observă și folosesc orice slăbiciune a noastră, încât atacurile lor să fie cât mai rodnice. Apostolul Petru spune că potrivnicul nostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (I Petru 5: 8). Adică urmărește, neobosit, sufletele noastre și ca un leu însetat de sânge caută un prilej pentru a ne sfâșia.
În general, diavolii ne războiesc după măsura stării noastre duhovnicești. Într-un fel îl războiesc pe începător și altfel pe cel experimentat în viața duhovnicească. Oricum, în fiecare împrejurare, intensitatea războiului duhovnicesc nu depășește niciodată puterile celui războit. „Credincios este Dumnezeu”, spune apostolul Pavel, „Care nu va îngădui să fiți ispitiți mai mult decât vă stă-n putere, ci odată cu ispita vă va aduce și calea de a ieși din ea, ca s-o puteți răbda” (l Corinteni 10: 13).
Avva Isaac Sirul vorbește despre patru feluri de războaie demonice, care vin unul după altul și care urmează succesiv cele patru trepte ale maturității duhovnicești a omului:
1) Pe începătorii care sunt nesârguincioși și leneși în râvnă, diavolul îi atacă cu sălbăticie de la început, încât să-i facă să se teamă și s-o ia la fugă. Poate că Dumnezeu îngăduie să fie biruiți de ispită și nu-i ajută, pentru că au început lupta cu îndoială și răceală, fiind iubitori de sine și fricoși. Pentru aceștia s-a spus: „Blestemat este cel ce nesocotește lucrările Domnului” (parafrază la Ieremia 31: 10). Nu se întâmplă însă la fel cu începătorii care sunt simpli și lipsiți de răutate, pentru că-i acoperă harul lui Dumnezeu și devin cu timpul sârguincioși și viteji.
2) Pe cei care au trecut în etapa a doua, diavolul nu-i atacă imediat, pentru că vede că au râvnă și cuget nevoitor. Așteaptă ca râvna lor să se răcească și să înceapă a trândăvi. Atunci harul dumnezeiesc este alungat din suflet și se îngăduie lucrarea ispitelor. Pricina principală a ispitelor acestora este risipirea gândurilor, care se datorează leneviei. De asemenea, iubirea de plăceri trupești și iubirea odihnei. În etapa aceasta, ostenitorii sunt încercați și cu părăsirea pedagogică a lui Dumnezeu, încât să învețe să-L caute, precum copilul pe mama lui. Când prin încercările acestea sunt conduși la osândirea de sine și râvna lor se înfierbântă iarăși, atunci Dumnezeu le trimite ajutor ceresc, pe când diavolul, văzându-i puternici în războiul duhovnicesc, folosește altă tactică.
3) Se străduiește să-l îndepărteze de ei pe îngerul lor păzitor, sădindu-le cugete de mândrie, gândindu-se că prin puterea lor îl biruie pe vrăjmaș, sau încearcă să-i amăgească prin vise și vedenii mincinoase. Dacă se dovedesc, însă, înțelepți și viteji, păzind în minte pomenirea lui Dumnezeu, nu vor fi amăgiți. Atunci vrăjmașul pune în practică ultimul său plan.
4) Tulbură mintea nevoitorilor cu nălucirile lucrurilor simțite și al mișcărilor pătimașe pe care le provoacă acestea, pentru a-i târî în săvârșirea păcatului cu cugetul. Căci vicleanul știe foarte bine că, în viața duhovnicească, atât biruința, cât și înfrângerea depind de cuget. Prin războiul acesta este încercat devotamentul nevoitorilor față de Dumnezeu, adică dacă pentru iubirea Lui sunt gata să nesocotească nălucirile, să înăbușe plăcerile trupești și să-și păstreze cugetul smerit. Cei ce se dovedesc slabi vor fi părăsiți ca gunoaiele de dumnezeiescul har și vor cădea în mâinile vrăjmașului, fiindu-le zădărnicite și nevoințele lor de la început,
Aceasta este tactica generală și strategia războiului diavolesc, după cum ne-o descrie avva Isaac. Care sunt însă mijloacele pe care le folosesc demonii în războiul lor împotriva noastră în aceste patru etape? În ce fel ne războiesc diavolii?
1) Diavolii ne războiesc prin cugete. Este cel mai obișnuit mijloc de războire diavolească. Patericul numește cugetele „semințe ale demonilor”. Desigur, când vorbim despre cugete, ne referim la cugetele pătimașe, adică cele care alcătuiesc în mintea noastră forma vreunui lucru material sau persoane încărcate de patimă. Căci există și cugetele simple sau omenești, precum de asemenea și cele nepătimașe sau îngerești. Demonii, așadar, sădind cugete pătimașe, se străduiesc să ne înrobească mintea, fiindcă, „dacă mintea nu-și închide ochii, comoara nu va fi furată” (Sfântul Ioan Sinaitul). Sfântul Casian spune că „este cu neputință ca duhurile necurate să pătrundă în om, până nu-i stăpânesc mai întâi mintea. În continuare îi dau la o parte acoperământul ocrotitor al minții, care este frica și pomenirea lui Dumnezeu, și după aceea îl atacă, aflându-l neînarmat și lipsit de ajutor dumnezeiesc. Astfel, îl biruiesc ușor și locuiesc în el ca și când acolo ar fi adevăratul lor sălaș”.
Cugetele sunt ca tâlharii, care înrobesc mai întâi mintea, paznicul sufletului, și după aceea jefuiesc comoara duhovnicească. Sfântul Nil Sorski dă un exemplu despre cum se întâmplă acest lucru: „Adică, de pildă, cugetul slavei deșarte, ca un trădător viclean, care trădează o cetate frumoasă, le deschide porțile sufletului tuturor demonilor. Și, într-adevăr, gândește-te cu plăcere la virtuțile tale, ca și cum ar fi fost rodul ostenelilor și puterilor tale, și vei vedea atunci cu câtă grabă se va năpusti răutatea în sufletul tău” .
2) Diavolii ne războiesc prin patimile care există în noi, răvășindu-ne toate cele trei părți ale sufletului. „Demonii’ spune Sfântul Maxim, „ori înfierbântă partea doritoare a sufletului, ori o tulbură pe cea simțitoare, ori o întristează pe cea cugetătoare”. Și completează: „De la patimile care se află în sufletul nostru, demonii iau pricină și mișcă în noi cugetele pătimașe. Apoi cu acestea războiesc mintea și o silesc să încuviințeze păcatul. După ce o înving, o conduc la păcatul „cu cugetul” și, când acela este săvârșit, îl pun și în faptă”.
3) Diavolii ne războiesc prin simțurile trupești, și îndeosebi prin văz. Însuși Hristos, vrând să ne păzească de desfrânarea prin văz, spune: „Oricine se uită la o femeie spre a pofti s-a și desfrânat cu ea în inima lui” (Matei 5: 28). Sfântul Nicodim Aghioritul numește simțurile „intrări ale păcatului” și „ferestre prin care moartea intră în sufletul nostru”. Aceasta se întâmplă atunci când le lăsăm necercetate, „să guste din plăcerile vătămătoare de suflet și aducătoare de moarte”. Sfântul Ioan Scărarul ne explică că „din simțuri se nasc cugetele rele… Deseori o priveliște frumoasă, o atingere de mână, un miros plăcut sau un glas dulce dau pricină cugetelor (desfrânării) să pătrundă în inimă”. Însă se poate întâmpla și contrariul: „Din pricina cugetelor desfrânării, trupul se mișcă spre patimă”. Astfel, se întâmplă ca anumite patimi să pornească din lăuntrul nostru și să se manifeste în trup, iar altele să plece din simțurile trupești, să provoace plăcere și, în continuare, plăcerea să ne înrobească mintea.
4) Dacă diavolii ne războiesc prin cugete, patimi și simțuri, cu atât mai mult ne războiesc prin închipuire. Închipuirea este mai subțire decât simțurile și mai groasă decât mintea, de aceea se și află între acestea. Este un fenomen apărut după căderea omului în păcat, ceea ce înseamnă că, înainte de cădere, Adam nu avea închipuire. Dumnezeu și îngerii nu au închipuire, ci doar oamenii și diavolii. De aceea, închipuirea este un cărăuș bun al lucrării satanice.
5) Diavolii ne războiesc, de asemenea, și prin mijlocirea semenilor noștri. Adică, folosind ca organe ale lor pe alți oameni, ne aruncă fie în nenorociri, fie în păcat. Sfântul Maxim spune că, după cum diavolul l-a ispitit pe Hristos prin mijlocirea fariseilor, așa ne războiește necontenit și pe noi, ridicându-i împotriva noastră pe alți oameni, și îndeosebi pe cei care nu știu ce-i frica de Domnul. Și Sfântul Ioan Carpatiul învață în legătură cu asta: „După cum Domnul vrea ca omul să se mântuiască prin mijlocirea altui om, așa se grăbește și satana să-l conducă pe om la pieire prin mijlocirea altui om. De aceea, cel care face tovărășie fără luare-aminte cu vreun om viclean își va afla degrabă nenorocire, ca și cum ar fi făcut tovărășie cu un lepros” .
6) Diavolii au putința de a ne vătăma și prin deochi, cum se spune în popor. În cazul acesta, se sprijină pe răutatea oamenilor care ne invidiază pentru anumite bunătăți (sănătate, bogăție, ranguri, viață familială fericită etc.). Dacă nu participăm la Tainele Bisericii noastre, demonii pot să ne lipsească de aceste bunătăți prin deochi, care ne este provocat de acești semeni invidioși ai noștri. Biserica a cuprins în cărțile de rugăciuni o rugăciune specială „pentru deochi”, pe care preoții o citesc celor care au fost deocheați, rugându-L pe Dumnezeu să-i scape de „toată lucrarea diavolească, de toată înrâurirea satanică… și de vătămarea cu ochiul a oamenilor răufăcători și vicleni”. Fericitul părinte Paisie, la o întrebare referitoare la aceasta, a răspuns: „Oamenii cuprinși de invidie și răutate — puțini sunt aceia —, ei sunt cei care deoache. O femeie, de pildă, vede un copil fericit alături de mama sa și zice cu răutate: „De ce n-am avut eu un astfel de copil? De ce i l-a dat Dumnezeu acesteia?” Atunci copilul acela poate fi vătămat; nu mai doarme, plânge, se chinuie, pentru că femeia aceea a rostit vorbele cu răutate. Și dacă copilul s-ar îmbolnăvi și ar muri, ea ar simți bucurie în suflet. Altul vede un vițeluș, îl dorește cu ardoare, și acela îndată moare” .
7) Un alt mijloc de războire este prin boli și, în general, prin suferințe trupești. Diavolul, provocându-ne boli, se străduiește să facă să ne pierdem răbdarea și să ocărâm împotriva lui Dumnezeu. Faptul că multe boli sunt provocate de cel viclean, desigur, cu îngăduința lui Dumnezeu, îl vedem din vindecarea femeii gârbove din Evanghelie. Spunând Hristos că pe femeia aceea „de optsprezece ani a legat-o satana” (Luca 13: 16), ne-a arătat că boala ei se datora lucrării diavolești.
Aceeași pricină avea și boala apostolului Pavel, după cum chiar el mărturisește: „Datu-mi-s-a un ghimpe în trup, un înger al satanei să mă bată peste obraz” (II Corinteni 12: 7).
Sfânta Singlitichia, care suferea de boli îndelungate și dureroase, spune în legătură cu aceasta: „Diavolul aduce boli chinuitoare și grele, încât prin acestea să stingă iubirea de Dumnezeu a celor care suferă. Și face ca trupul să fie cuprins de friguri puternice și chinuit de sete nesuferită”.
8) Un alt mijloc de războire este și înfricoșarea. Diavolul se străduiește să ne înfricoșeze prin zgomote exterioare, trăsnete și voci, încât să ne descurajeze de la orice lucrare duhovnicească – îndeosebi de la rugăciune sau chiar să ne arunce în amăgire. Zgomotele acestea nu sunt provocate din cauze naturale obișnuite, și tocmai de aceea stârnesc teamă. Sfântul Nil Ascetul spune că „cel ce se îndeletnicește cu rugăciunea curată și nerisipită va auzi lovituri și bătăi și voci și va suferi chinuri trupești de la demoni” .
Spre înfricoșare, de asemenea, dar la cei înaintați în trăirea duhovnicească, apar în persoană însuși diavolii, de fiecare dată purtând alte chipuri. Sfântul Antonie cel Mare, luptător experimentat împotriva demonilor, ne spune că aceștia se preschimbă în fiare însetate de sânge, în reptile scârboase, în balauri înfricoșători, în uriași și mulțimi de ostași.
din cartea: Demonii și lucrările lor