Cuvânt de folos

Cuvintele sunt cărările faptelor

Cum ne stăpânim emoțiile negative în familie?

Distribuie

Izbucnirile de mânie decurg după principiul reacției necontrolate: v-au năpădit emoțiile negative, și voi, fără să vă gândiți câtuși de puțin la consecințe, le vărsați cu „dărnicie” asupra celor din jur.

Toate metodele cunoscute ale luptei cu propria iritabilitate sunt întemeiate, în mai mică sau mai mare măsură, pe faptul că încetați să mai acționați după principiul reacției imediate. Înainte de a vă exprima emoțiile ce v-au năpădit, încercați să le examinați cu detașare. Nu este vorba neapărat de mânie (reacție orientată spre exterior), ci și de ciudă sau de stările depresive, care ne afectează din interior. Acestea se exprimă nu atât de zgomotos și de pregnant, dar nu sunt mai puțin grave atât pentru persoana care le trăiește, cât și pentru întreaga sa familie, în ansamblul ei.

În înțelegerea adevăratelor cauze ale apariției emoțiilor negative se află chezășia reușitei învingerii lor. E bine dacă pe deasupra veți reuși și să formulați cu precizie aceste cauze.

Pasul următor este cel de a încerca să amânați măcar puțin manifestarea emoțiilor negative. Câteodată, și zece-cincisprezece secunde sunt de ajuns ca să vă recăpătați autocontrolul.

Felul cum se vor dezvolta în continuare evenimentele depinde în mare măsură de atitudinile noastre psihologice. În spatele acțiunilor oamenilor ce s-au obișnuit să reacționeze furtunos (și chiar teatral) la cele întâmplate se ascunde aproape întotdeauna o motivație ideologică.
Unii sunt sincer convinși că sentimentele care ne stăpânesc trebuie neapărat „vărsate” în exterior, altfel pur și simplu ne vor sfâșia; alții consideră că dragostea autentică nu are cum să nu fie însoțită de manifestarea unor „sentimente puternice”, fiindcă așa obișnuiau părinții lui, și, îndeobște, „bătaia e semn de dragoste”…

Orice răbufnire emoțională este, în plus, și o aducere la cunoștința celor din jur a unei anumite comunicări informaționale: de pildă, copiIul iarăși nu s-a culcat la timp, cei ai casei iarăși au uitat să șteargă masa pe care se ia prânzul… Totuși, la oamenii care se aprind ușor emoțiile eclipsează total componenta informațională. În consecință, atunci când înfierbântarea, mai devreme sau mai târziu, se potolește și toți oftează a ușurare, adevăratele motive pentru care omul a început subit să țipe rămân o enigmă pentru cei din jur. Cauza a provocat o reacție excesiv de furtunoasă: emoțiile, ca spuma în paharul de șampanie, dau pe dinafară.

Doar după ani de viață în comun veți învăța să distingeți fără greș adevăratele cauze ale enervării soțului/soției: poate că îi e foame, poate că a umblat întreaga zi în ghetele noi care îl (o) strâng sau poate că a „picat” încheierea unui contract în care își pusese mari nădejdi… O astfel de înțelegere vine doar cu timpul; deocamdată nu vedeți nimic în spatele „spumei” groase. Trebuie să găsiți un moment potrivit pentru a discuta despre toate astea (desigur, cu condiția să nu fi apucat să vă „stricați stomacul” unul altuia cu această „spumă”). Dacă unul este gata să își împărtășească trăirile, iar celălalt e gata să le recepteze cu interes, este deja o realizare.

Cel mai frecvent, informația „colorată” emoțional nu e asimilată sau e asimilată prost. Desigur, este posibilă și mânia îndreptățită de pildă, atunci când fiul tău își dă prea bine seama că năzdrăvăniile lui merită o mustrare aspră, însă o ține cu încăpățânare pe-a lui. Totuși, reacția emoțională, oricât de furtunoasă, nu trebuie să se substituie discuției serioase care urmează.

Pentru omul supărat este mai bine să își manifeste emoțiile fără să se adreseze nimănui în mod concret și, pe cât se poate, fără să recurgă la cuvinte. Asta permite evitarea intrării în funcțiune a unor mecanisme de apărare. De pildă, plânsul tăcut provoacă, de regulă, mult mai multă compasiune decât răcnetul încrâncenat: „Mi-ai distrus viața!” Desigur, puteți să le demonstrați fără efort celor din jur „temperatura” sentimentelor voastre, dar dacă veți „condimenta” informația cu emoții de prisos nu veți obține rezultatele dorite.

Câteodată, femeile le aruncă în față soților toate reproșurile acumulate în ani de zile. În consecință apare un conflict comunicațional: totul a fost spus, dar nimic n-a fost auzit.

Viața de familie nu e lipsită de răbufniri emoționale puternice. Problema constă în a proceda corect cu aceste sentimente, ca să nu-i răniți involuntar pe cei apropiați, să nu vă răniți pe voi înșivă și să nu puneți baza unor „tradiții” negative — căci în comportamentul copiilor, chiar dacă au numai doi ani, se răsfrânge tot coloritul emoțional al familiei.

Adeseori, oamenii se mânie cu cele mai bune intenții. Ei se căsătoresc cu deplina convingere că o să le iasă totul cum nu se poate mai grozav. Ciocnirea cu realitatea dă naștere unor sentimente contradictorii, care, tratate cu stângăcie, pot distruge până și cele mai bune relații.

Știința abordării sentimentelor trebuie învățată cu răbdare. Doar am învățat cum să menținem o (relativă) ordine în casă cu toată activitatea frenetică a copiilor, am învățat să gătim nu mai puțin gustos decât mamele noastre, am învățat să ne încadrăm în bugetul familial și cu toate astea să ne îmbrăcăm șic! Ei bine, în același mod și împotrivirea rațională față de emoțiile negative și distructive poate să devină o bună deprindere. Cu timpul, trebuie să vă apară rezultate proprii, dobândite în urma practicii zilnice.

Nu trebuie să ne temem de propria mânie; aceasta trebuie tratată cu detașare, ca un obiect de studiu, fiindcă scopul nostru este cel de a învăța să ne controlăm emoțiile.
Pentru început, trebuie să vă amintiți cel mai viu exemplu de comportament mânios de care v-ați lovit în viață. Poate fi vorba de o amintire din copilărie, poate fi vorba și de una foarte recentă. Aduceți-vă aminte ce anume v-a șocat, v-a speriat, v-a amărât sau v-a amuzat cel mai mult în acel moment. Gândiți-vă cum ați fi procedat în locul celui ce și-a permis să se lase pradă furiei.

Puteți, oare, să afirmați cu toată încrederea că mânia este un sentiment ce nu vă caracterizează absolut deloc sau că ea e un instrument de care vă folosiți în mod obișnuit în practica voastră pedagogică și căruia îi permiteți din când în când să pună stăpânire pe voi? Fiecare dintre voi trebuie să dea răspuns la această întrebare. Fiecare trebuie să decidă: comportamentul mânios este pe deplin acceptabil pentru el? Este acceptabil în anumite situații sau inacceptabil din principiu, oricare ar fi circumstanțele?

În orice caz, înclinația crescută spre mânie este o trăsătură de caracter inadmisibilă pentru părinți. Conștientizarea acestui adevăr are loc pentru prima dată încă din vremea când omul doar visează la copii. Adeseori, face chiar atunci promisiunea solemnă: „O să depun toate eforturile ca în familia noastră să nu se întâmple nimic de felul acesta!” Pentru o vreme, viața nu pune la încercări serioase respectiva făgăduință, dar într-o deloc bună zi se întâmplă ceva care ne face praf toate intențiile cele mai bune: vă puteți supăra brusc pe un sugar care nu vă lasă deloc să dormiți, sau pe un copilaș de trei ani peste măsură de ștrengar, de zburdalnic și neascultător, sau pe unul de clasa întâi care nu reușește să rezolve niște probleme elementare de aritmetică…

Fără îndoială, viața, „serviabilă”, vă va da zilnic noi prilejuri pentru mânie! Trăind-o prima dată față de propriul copil, veți fi, inevitabil, dezamăgiți de voi înșivă, vă va apăsa sentimentul vinovăției pentru lipsa voastră de autocontrol. În consecință, părinții, de regulă, își schimbă radical, măcar pentru o vreme, stilul de educare a copiilor: în locul exigenței raționale vin indulgența lipsită de spirit critic și îngăduința fată de orice.

Numărul conflictelor care se încing în fața copilului trebuie redus la minimum. Dacă copiii au ajuns martori involuntari ai unei certe între părinți, trebuie neapărat să li se vorbească despre cauzele acestui comportament, să li se explice de ce unul se supără, iar celălalt plânge. Copilul trebuie să se convingă că ceea ce s-a întâmplat nu e o catastrofă și nu e sfârșitul lumii, să înțeleagă că în viață se mai întâmplă și așa ceva, dar că va trece negreșit.

Dacă ați greșit, nu trebuie să descurajați. „Dați pagina” și mergeți mai departe cu curaj: greșelile corectate la timp stau la baza experienței umane. Dacă vă pare rău pentru lipsa voastră de autocontrol, trebuie să-i spuneți asta copilului — de pildă, „eu și tata n-am vrut să ne certăm, dar, din păcate, se întâmplă în familii și lucruri de felul ăsta. De acum înainte o să ne străduim să ne menajăm mai mult unul pe celălalt.” Făcând aceasta, nu vă subminați autoritatea în ochii copilului, ci vă declarați dreptul de a greși, ceea ce nu-i distruge psihicul. Dimpotrivă, faptul că adulții sunt gata să învețe din propriile greșeli și să-și corecteze propriul comportament le oferă copiilor o excelentă oportunitate de a înțelege că multe lucruri pot fi îndreptate dacă omul nu se încrâncenează și nu o ține cu încăpățânare pe-a lui.

Cum este percepută enervarea părinților în diversele etape ale copilăriei? Cel puțin până la vârsta de șase ani, copilul se bucură de orice manifestare emoțională. Tata se strâmbă, îi face mutre caraghioase, iar mama îl oprește supărată, nepricepând că pentru cel mic lucrul acesta este o necesitate vitală. Preșcolarul devine deja ostatic al emoțiilor părinților. Enervarea adulților îl sperie pe copil, la acesta apare teama pentru sine însuși și pentru părinți; el tresare involuntar, în unele cazuri poate suferi chiar convulsii.

De obicei, amintirile vârstei preșcolare se șterg din memorie. Copilul crește, devine adolescent, intră în lume și evaluează alte familii, comparându-le cu a sa. Totuși, răbufnirile mânioase ce se țin lanț pot duce la apariția unei fisuri adânci între părinți și copii, ceea ce pe viitor prezintă riscul unei înstrăinări reciproce semnificative.

Preșcolarii pentru ai căror părinți sunt caracteristice desele crize mânioase încep să creadă că tocmai așa și trebuie să se manifeste emoțiile omenești, că este natural ca oamenii să se mânie, că țipatul și palmele la fund sunt la fel de firești pentru oameni ca, de pildă, lătratul pentru câini sau răgetul pentru tigri. Dacă părinții se tot supără și tot țipă, înseamnă că așa e făcută lumea…

Enervarea părinților îl poate speria pe copil, dar poate și să nu provoace o reacție imediată, ci să ducă la apariția unei reacții întârziate. Mama care țipă mereu la fiul său îi face brusc acestuia observație la locul de joacă:

— De ce urli?

— Dar nu urlu… — răspunde nedumerit fiul.

Și, într-adevăr, ce lucru nemaipomenit a făcut? Dacă voi vă permiteți să ridicați vocea acasă, n-aveți de ce spera că copilul nu vă va reproduce maniera de comportament altundeva — și nu este exclus ca asta să se întâmple în momentul cel mai nepotrivit și în locul cel mai nepotrivit.

Spre deosebire de copiii de vârstă școlară mică, adolescenții pot discuta victoriile și înfrângerile părinților cu prietenii sau în rețelele sociale — ceea ce, pe de o parte, le ușurează starea sufletească, dar pe de alta duce la o anumită înstrăinare. Pentru adolescent, care vede în sine tot mai des o persoană de sine stătătoare, este important să-și formuleze poziția proprie în orice problemă. Lui i se pare că se află în afara situației, „deasupra încleștării”, că el e un observator imparțial și un judecător incoruptibil, care evaluează ridicările și căderile părinților săi. Concluziile lui sunt lipsite de compromis și fără drept de apel — totuși, de regulă, imature.

Adolescenții nu percep nuanțe și semitonuri în relațiile dintre oameni; toată sfera interpersonală se împarte clar, după concepția lor, în „alb” și „negru”. La această vârstă, copiii noștri sunt extrem de vulnerabili emoțional, în pofida aparenței lor invulnerabilități. Copilul pe cale de a deveni adult se poate înstrăina de voi, devenind inaccesibil.

Una dintre consecințele negative ale mâniei părintești e ridicarea pragului de sensibilitate emoțională. Tipica tânguire părintească: „Nu ascultă până când nu țipi la el/ea! Dacă vorbești calm nici nu ascultă!” Totuși, nu e nimic uimitor în asta: după cum omul care consumă antibiotice fără să fie nevoie riscă să se trezească fără apărare în fața unei infecții reale, așa și copilul deprins cu țipetele încetează să mai reacționeze la emoțiile părintești obișnuite. Acum poate fi stimulat numai cu „descărcări de înaltă tensiune”, funcționează doar mijloacele cele mai puternice, cele mai radicale.

Adeseori, cuvintele necugetate, dureroase si nedrepte ieșite din gură la mânie sunt percepute de adolescenți ca un adevăr păstrat mult timp în taină, ce iese deodată la lumină. De pildă, mama își laudă adesea fiica, dând atenție celor mai bune trăsături ale acesteia, însă la un moment dat țipă brusc: „Ești o toantă nenorocită și așa ai fost totdeauna, de când te-ai născut!” Iată cum o izbucnire involuntară, întâmplătoare, a emoțiilor negative șterge cu buretele roadele a mulți ani de educație responsabilă. De acum înainte, oricât s-ar strădui mama să-și șteargă vina, fiica nu mai vede în sine însăși „prințesa”, „fata de aur a mamei”, ci „toanta nenorocită”. Aceasta este o nenorocire uriașă, o catastrofă sufletească, fiindcă vorba ieșită din gură nu se mai întoarce!

Dacă ați hotărât să vă luptați cu iritabilitatea voastră hipertrofiată, stabiliți și enumerați atât situațiile în care nu puteți deloc să vă descurcați fără mânie, cât și pe cele în care ați vrea să vă păstrați calmul. Trebuie să știți în care cazuri nu doriți și în care nici nu puteți să vă „scoateți din priză” mânia.

Pentru început, notați trei cauze principale care fac inacceptabilă manifestarea accentuată a enervării în familia voastră — de pildă:

1) enervarea e o manifestare de dezordine emoțională, iar mie nu îmi place dezordinea;

2) mânia e dăunătoare pentru sănătate;

3) scandalurile și țipetele influențează negativ relația noastră conjugală și ne înstrăinează de copii.

Țineți sub observație izbucnirile emoționale care nu corespund ca intensitate pretextelor ce le-au prilejuit, fiindcă adeseori aceste pretexte sunt niște fleacuri, pe când ieșirile voastre sunt foarte puternice — și aceasta este „hrană” pentru reflecții serioase. Detașați-vă de propria enervare, faceți un „pas în lături”. Străduiți-vă să conștientizați: voi nu sunteți deloc totuna cu mânia voastră! Enervarea ce vă cuprinde din când în când nu reprezintă nicidecum o trăsătură definitorie a personalității voastre, nu o caracterizează deloc.

Pentru unii oameni, înțelegerea faptului că și-au primit enervarea „moștenire” îi face să se opună acesteia cu hotărâre. Ei nu vor să reproducă neajunsurile părinților sau pedagogilor lor, nu vor să copieze modele comportamentale cu care nu sunt de acord. Le repugnă utilizarea metodelor de forță – iar mânia și enervarea fac parte tocmai din arsenalul de acest gen: pur și simplu în cazul dat e vorba de forță nu fizică, ci emoțională. Ei nu vor deloc ca lipsa de autocontrol să ducă la tulburări nervoase și la lacrimi amare, ca furia să producă o reacție explozivă de sens opus.

Mâniindu-vă, puteți, fără îndoială, „cădea” din starea de adult, transformându-vă iar și iar, pe plan emoțional, în copil. Străduiți-vă să vă răspundeți cinstit la următoarele întrebări:

— ce credeți, câți ani aveți atunci când sunteți enervați, care e vârsta voastră emoțională în momentele respective?

— nu începeți să-i tratați pe copiii voștri ca pe niște tovarăși de vârstă?

— țipetele voastre nu vă amintesc de o ceartă de la grădiniță sau din tabără?

— enervându-vă, continuați să vă comportați responsabil ori enervarea voastră este o criză de isterie necontrolată, care vă orbește atât de mult încât încetați să îi percepeți în mod adecvat pe cei din jur?

— ce gânduri vă vin în cap atunci când vă gândiți la enervarea voastră? Vă tulbură, vă e rușine de ea sau pur și simplu vă străduiți să nu vă gândiți la ea?

— ce atitudine aveți față de mânia care-i apucă uneori pe soț/soție și pe copii?

Atâta timp cât enervarea este percepută de voi ca o terra incognita, ca o „cutie neagră” sau ca o ecuație cu o mulțime de necunoscute, nu veți reuși să faceți nimic în privința ei. Trebuie să vă detașați de ea, să o examinați cu atenție, să o studiați și s-o înțelegeți.

Ecaterina Burmistrova; Enervarea

Distribuie