Păcatul trufiei este considerat cel mai mare și cel mai viclean păcat. El îi poate cuprinde și pe cei sporiți în virtuți; sau, poate, pe ei mai puternic și mai subtil îi înlănțuiește.
Unii dintre Sfinții Părinți consideră că slava deșartă și trufia se identifică, alții le socotesc a fi diferite. În cea de-a doua variantă, fie trufia naște slava deșartă, fie invers.
Sintetizând învățătura Sfinților Părinți, teologul Jean-Claude Larchet relevă deosebirea dintre slava deșartă și trufie, în funcție de sursa intrinsecă sau extrinsecă a acestor patimi. Cel care suferă de slavă deșartă caută să primească permanent, din partea semenilor săi, confirmarea valorii propriei persoane. În schimb, mândrul se confirmă, continuu, pe sine: se prețuiește în mod deosebit, se admiră, se laudă în sinea lui. Prețuindu-se excesiv, cel se suferă de patima trufiei îi disprețuiește pe ceilalți oameni, socotindu-i inferiori.
Larchet arată că Sfinții Părinți vorbesc de două tipuri de trufie: sentimentul de superioritate, de mărire de sine în raport cu semenii și mândria care îl face pe om să se înalțe pe sine mai presus chiar de Dumnezeu și să se revolte împotriva Lui (mândria luciferică).
Ne simțim superiori semenilor atunci când ne atribuim anumite calități (frumusețe, inteligență, farmec personal, cultură, bogăție, poziție socială) pe care fie le avem în mod obiectiv, fie doar ne închipuim că le posedăm.
Potrivit lui Evagrie Ponticul, păcatul trufiei se manifestă atât ca blasfemie împotriva lui Dumnezeu – sufletul celui care a căzut în mrejele lui tăgăduind purtarea de grijă a Ziditorului a toate – cât și ca dispreț, desconsiderare a semenilor săi. Evagrie, pune în lumină și patimile pe care le naște, la rândul ei, în suflet mândria – furia, întristarea și, în ultimă instanță, nebunia: „Demonul trufiei aduce sufletului căderea cea mai grea, căci îl convinge să nu mai mărturisească ajutorul lui Dumnezeu, ci să creadă că el însuși este cauza izbânzilor sale și să se îngâmfe împotriva fraților ca unii fără minte pentru că nu știu toți despre el acest lucru. Lui Îi urmează furia și întristarea și răul ultim, ieșirea din minți, nebunia și mulțime de demoni văzuți în văzduh„.
În alt loc, Evagrie prezintă condiția deplorabilă a omului mândru și starea sa paradoxală, într-un anumit sens, când senzația de putere pe care i-o dă „inflația eului” e compensată de frica animalică, irațională care începe să-l chinuie: „Nu da mândriei sufletul tău și nu vei vedea imaginații înfricoșătoare. Fiindcă sufletul celui mândru e părăsit de Dumnezeu și se face bucurie demonilor. Noaptea visează mulțime de fiare sălbatice care vin peste el, iar ziua e tulburat de gânduri de spaimă. Când doarme, se scoală necontenit, iar când priveghează se înspăimântă de umbra unei păsări. Până și foșnetul unei frunze îl înfricoșează pe cel mândru, iar zgomotul apei îi frânge sufletul. Căci acela care chiar și numai puțin timp s-a împotrivit lui Dumnezeu, tăgăduind ajutorul Lui, va fi mai apoi înfricoșat de nălucirile unor lucruri umile„.
În descrierea pe care o face Sfântul Ioan Scărarul patimii mândriei regăsim cel puțin trei trăsături ale ei, surprinse de Evagrie. „Mândria – scrie el – este tăgăduirea lui Dumnezeu, născocirea diavolului, disprețuirea oamenilor, mamă a osândirii (clevetirii), odraslă a laudelor, semn al nerodirii, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, înainte-mergătoare a nebuniei, pricinuitoare a căderilor, cauză a epilepsiei (duhovnicești), izvor al mâniei, poartă a fățărniciei, sprijinitoare a demonilor, păzitoare a păcatelor, născătoare a cruzimii, uitare a oricărei milostiviri, contabilă aspră, judecătoare nemiloasă, vrăjmașă a lui Dumnezeu, rădăcină a blasfemiei.”
Sfântul Ioan Sinaitul ne înfățișează înaintea ochilor minții atât manifestările, cât și gradele ei de evoluție: „Începutul mândriei este sfârșitul slavei deșarte; mijlocul este disprețuirea aproapelui, nerușinată lăudăroșenie cu ostenelile proprii, iubirea laudei, urârea mustrării; sfârșitul este respingerea ajutorului lui Dumnezeu, încrederea în forțele proprii, însușirea năravurilor drăcești„.
El ne învață că fiecare cădere a noastră este precedată de înălțarea de sine: „Când un suflet cade în păcat, înseamnă că mai înainte s-a înălțat prin mândrie„. Subliniază, deopotrivă, faptul că cel care se mândrește, pierde roada nevoințelor sale ascetice: „Mândria este risipire (nimicire) a bogăției duhovnicești și a sudorilor„.
Mărirea de sine, ne învață Sfântul Ioan Scărarul, ne primejduiește viața duhovnicească și pentru că alungă starea lăuntrică de pocăință, atât de necesară pentru dobândirea smereniei: „Înfumurarea lucrează în noi uitarea căderilor (păcatelor); amintirea acestora însă e pricinuitoare a smereniei„.
În viziunea Sfântului Ioan Scărarul, cel înfumurat suferă de înșelare, întrucât nu se cunoaște pe sine: „Nu știu cum se face, dar cei mai mulți dintre trufași nu se cunosc pe ei; închipuindu-și că sunt neîmpătimiți, de abia în momentul morții își văd sărăcia„.
Sfântul Ioan Sinaitul evidențiază și roadele nefaste ale mândriei și ale slavei deșarte: „mânia, grăirea de rău, răutatea, ura, asprimea în cuvinte, hula, fițărnicia, pizma, zavistia, excesiva independență, neascultarea„.
Într-o epistolă către ucenica sa, monahia Eupraxia, Cuviosul Nikon Vorobiov vădește caracterul demonic al trufiei și calitatea opusă ei, dumnezeiască, a smereniei. El îi scrie: „Încă o dată te previn: trufia e însușirea fundamentală a diavolului. Pentru trufie a devenit satană cel mai înalt înger. Și oamenii, în locul asemănării cu Dumnezeu, dobândesc prin trufie asemănarea cu diavolul. Iată de ce s-a și zis că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă! Domnul însuși poruncește să învățăm nu de la oricine, ci de la El Însuși smerenia și blândețea. Și Maica Domnului a dat mărturie că pentru smerenie a primit harul preaînalt de a fi aleasă din toate neamurile„.
Starețul Nikon observă un aspect al trufiei pe care, de obicei, nu îl conștientizăm în viața noastră de zi cu zi: trufia din sufletul meu stârnește trufia din inimile semenilor mei. Unui student la Academia Teologică din Moscova, îi scrie: „Tu însuți, fiind trufaș, lezezi trufia celorlalți. Străduiește-te să fii smerit în toate, mai ales în cuvinte! Smerenia biruiește și dracii, și oamenii, și fiarele, pe când trufia pe toți îi stârnește împotriva sa„.
Leacuri duhovnicești pentru vindecarea sufletului de păcatul trufiei
Cea mai puternică armă împotriva mândriei este virtutea opusă ei, smerenia. Sfântul Ioan Casian scrie: „Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura și medicul ei, știind că semeția este cauza și rădăcina bolilor, s-a îngrijit să vindece cele contrare prin contrariile lor, astfel încât pe cei căzuți pentru trufie să-i ridice prin umilință„. Iar Sfântul Ioan Scărarul recomandă ca remedii împotriva mândriei „fericita smerenie” și osândirea de sine.
Umilința este sinonimă cu smerita cugetare și cu osândirea sau prihănirea de sine. Avva Pimen le spunea celor care îl cercetau pentru povățuire duhovnicească: „Omul are nevoie de smerită cugetare și de frica lui Dumnezeu întotdeauna, ca de suflarea ce iese din nările lui„.
A te smeri pe tine însuți înseamnă să faci efortul lăuntric să îi vezi pe toți ceilalți superiori ție. Odată un frate l-a cercetat pe Avva Sisoe și i s-a destăinuit că a ajuns la măsura în care, orice ar face, își amintește continuu de prezența lui Dumnezeu. Dar Bătrânul îi spuse: „Nu este mare lucru să fie cugetul cu Dumnezeu, ci mare este să te vezi pe tine sub toată zidirea”. Că aceasta împreună cu osteneala trupească, povățuiește la chipul smeritei cugetări’:
În Pateric citim despre Avva Macarie Egipteanul că dacă îl cerceta cineva ca pe „un sfânt bătrân și mare, cu frică, nimic nu vorbea cu el”. Dar dacă vreun frate începea să-l defaime, spunându-i, „Avvo, oare când erai cămilar și furai săpun și-l vindeai, nu te băteau păzitorii?”, bătrânul îndumnezeit „vorbea cu el bucuros orice îl întreba”.
Pe lângă cultivarea smereniei, lupta cu gândurile care stârnesc mândria reprezintă un alt mijloc de contracarare eficientă a ei. Cuviosul Macarie de la Optina îi scria unei ucenice, atrăgându-i atenția asupra importanței luptei pe care trebuie să o poarte fiecare creștin împotriva gândurilor care nasc mândria: „Îmi scrii că te înalți atunci când te laudă cineva și ceri să te îndrum cum să scapi de aceasta. Despre asta avem multă învățătură în cuvântul lui Dumnezeu: Că ce este întru oameni înălțat, urâciune este înaintea lui Dumnezeu (Luca 16,15) și că tot cel ce se înalță pe sine se va smeri; iar cel ce se smerește pre sine se va înălța (Luca IS, 14). Ținând minte aceste cuvinte, doboară cugetele de laudă care îți apar. Și, îndată ce vei gândi despre tine însăți ceva înălțător, să știi că anume prin aceasta ai devenit mai prejos și mai rea decât alții, pe lângă alte neputințe și patimi pe care le ai„.
Din scrisorile Cuviosului Nikon Vorobiov învățăm că unul din leacurile cele mai eficiente împotriva mândriei sau a trufiei este răbdarea necazurilor, a prigoanelor și a necinstirilor de tot felul. Pe o ucenică pe nume Liza o povățuiește: „Rabdă toate mustrările și ocările și clevetirile, indiferent dacă sunt pe drept sau pe nedrept, pentru că ele sunt folositoare, curăță sufletul de păcate și ajută la creșterea smereniei, dacă nu te vei împotrivi. Zi ca tâlharul: Cele vrednice de faptele mele primesc; pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta!„
În cele din urmă, trebuie să conștientizăm faptul că doar Dumnezeu ne poate elibera sufletul din mrejele cu care caută să ne înrobească sufletul demonul care se ascunde dindărătul acestei patimi. Sfântul Ioan Scărarul ne învață: „De patima mândriei doar Domnul ne poate izbăvi: Cel care a căzut în mâinile acestui tiran, are trebuință de Domnul, orice ajutor al oamenilor fiindu-i zadarnic„.
Trufia se recunoaște după dorința de întâietate și se tămăduiește dacă va crede judecății celui care a zis: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har (Iacov 4, 6).
Trebuie știut că și dacă se teme cineva de judecata rostită împotriva trufiei, totuși nu se poate vindeca de această patimă dacă nu va părăsi orice gând la întâietate, așa cum nu poți uita o limbă străină sau un meșteșug fără să încetezi cu totul a vorbi limba sau a te îndeletnici cu meșteșugul – ba, mai mult decât atât, a asculta oameni care vorbesc acea limbă sau a privi oameni care se îndeletnicesc cu acel meșteșug. Aceeași lege trebuie păzită și cu privire la oricare altă patimă.