Distribuie

Omul care nu s-a curățat de patimile sale, după Sfinții Părinți, este bolnav sufletește Cum se vindecă patimile?

Într-adevăr, psihopat, bolnav sufletește este orice om legat de patimile sale. În sens patristic, psihopat este inclusiv și depresivul. Psihopatia constă în faptul că inima omului nu este curată, ci este întinată de gânduri și de legăturile patimilor.

Acest om are nevoie de vindecare, adică de curățarea și luminarea minții (cu ajutorul Sfintelor Taine și prin nevoință în sânul Bisericii). Atunci omul încetează să fie bolnav sufletește, psihopat, și se eliberează și de depresie.

Orice om, ne învață Părintele Ioannis Romanidis, este psihopat în sensul patristic. Nu este nevoie să fie cineva schizofrenic ca să fie psihopat. Definiția psihopatiei, din punct de vedere al tradiției patristice, este că pătimirea sufletului există în omul acela în care nu funcționează corect lucrarea rațională. Adică, atunci când mintea omului este plină de gânduri, nu doar de gânduri rele, ci și de gânduri bune.

Cel care are gânduri bune sau rele în inima lui, acest om, conform tradiției patristice, este psihopat, chiar dacă gândurile acestea sunt morale, foarte morale, imorale sau de orice fel. Adică, după Sfinții Părinti ai Bisericii, cel care n-a trecut de curățarea sufletului de patimi și n-a ajuns la starea de luminare prin harul Sfântului Duh este psihopat, însă nu în sensul psihiatriei. Psihopatul, conform psihiatriei, este altceva. Este cel care suferă de psihoză, este schizofrenicul.

Omul, înainte de cădere, nu era psihopat. Lucrarea lui mentală funcționa în mod normal. „În omul de dinainte de păcat, consemnează Înaltpreasfințitul Ierotheos Vlachos, mintea primea harul lui Dumnezeu, și acesta pătrundea în trupul lui, și de acolo își trimitea razele în toată zidirea.

După cădere, toate s-au schimbat: „Sufletul urăște trupul și se nasc iubirea de sine și patimile sufletești. Trupul urăște zidirea și se zămislesc patimile trupești, și de aici în continuare apare problema ecologică. Expresia aceasta a patimilor creează și problemele sociale.” Prin urmare, este nevoie de vindecare. Ar trebuie ca „trupul să fie supus sufletului și sufletul să fie inspirat de harul lui Dumnezeu.” Vindecarea omului psihopat de după cădere cuprinde:

a. Restabilirea rugăciunii minții înlăuntrul inimii lui;

b. Lepădarea iubirii de sine și înlocuirea ei cu iubirea dezinteresată în Duhul Sfânt față de Dumnezeu și față de aproapele.

Egoismul și iubirea de sine

Egoismul care este legat prin excelență, așa cum am spus, de mândrie, este în strânsă legătură, în chip firesc, și cu iubirea de sine. „Din iubirea de sine se nasc toate patimile.” Produsul iubirii de sine este și egoismul.

Fericitul Părinte Paisie a răspuns atunci când a fost întrebat ce este iubirea de sine: „Iubirea de sine este să facă cineva hatârul omului vechi, adică să-l iubească pe omul său cel vechi. Și îmbuibarea pântecelui și egoismul și pizma și invidia au ca lăcaș al lor iubirea de sine.

Iubirea ego-ului, autolatria, a se socoti omul pe sine centrul lumii, aceasta înseamnă pierzarea omului.

Închiderea în ego, întoarcerea puterii iubitoare a omului numai către sine este lucrarea auto-conservării, a auto-pierzării, a auto-dizolvării persoanei umane.

Omul este ființă socială, este plăsmuit ca să-i iubească pe Dumnezeu și pe aproapele, iar ca să dobândească acest statut va trebui să înceteze să fie iubitor de sine. Ca să iubească cu dragoste dumnezeiască pe aproapele, adică pentru ca să iubească:

a. Dezinteresat;

b. Fără limite și deosebiri;

c. Prin propria sa jertfă, care poate să ajungă până la moarte, trebuie să războiască iubirea de sine.

Va trebui să se lupte continuu, să iasă din sine, să scape de iubirea lui bolnavă și să se îndrepte în chip iubitor către Dumnezeu și către aproapele.

Cu siguranță, ieșirea aceasta nu înseamnă o risipire a minții către cele dinafară, către zidiri. Ea este găsirea sinelui adevărat, a ființei sufletului său, și după aceea aflarea lui Dumnezeu, lepădarea ego-centrismului, a voinței egoiste și, în general, a omului vechi. Este lepădarea „omului vechi, a răului însuși„, după cuvântul Domnului: „Cel care vrea să vină după Mine, să se lepede de sine.” Ca să dobândească izbăvirea de iubirea de sine, va trebui ca inima să se curețe de patimi, prin pocăință.

Curățarea aceasta este lucrarea Sfântului Duh, care conlucrează cu voința omenească.

Adunarea minții în inimă și căutarea neîncetată a milei dumnezeiești sunt indispensabile pentru activarea lucrării curățitoare a Sfântului Duh, care există în centrul inimii credinciosului botezat.

Mintea omului trebuie să se afle în inimă

Mintea omului, conform Sfinților Părinti, trebuie să se afle înlăuntrul omului, în inima lui. Nu va trebui să se risipească în cele dinafară, prin simțuri, ci să-și vină „în sine și să rămână înlăuntrul inimii, rugătoare. Lucrarea minții care se risipește prin simțuri în mediul înconjurător va trebui să revină în ființa minții, care se află înlăuntrul inimii omului.

Atunci când această întoarcere se desăvârșește, mintea (prin sine) se înalță și îl vede pe Dumnezeu, conform Sfântului Vasile cel Mare. Atunci lucrarea minții omului funcționează corect. Atunci mintea, adică sufletul, după Sfinții Părinți, lucrează după fire. Rugăciunea minții constituie mărturia sufletului vindecat. Cât timp omul nu se roagă, este bolnav sau mort sufletește.

Bătrânul Serghie ne învață că: „așa cum trupul se îmbolnăvește și moare fără hrană, la fel și sufletul se îmbolnăvește și moare fără rugăciune. Rugăciunea este hrana sufletului.” Ca sufletul să fie vindecat, trebuie să se roage.

Restabilirea rugăciunii minții

Biserica are ca scop să stabilească unitatea omului cu Dumnezeu, comuniunea spirituală neîntreruptă cu El (în esență, rugăciunea minții în sufletele mădularelor ei).

Părintele Ioannis Romanidis afirmă: „Vindecarea sufletului omului este grija principală a Bisericii Ortodoxe. Biserica a vindecat dintotdeauna lăcașul sufletului. S-a confirmat de către tradiția ebraică și de către Însuși Hristos și de către Apostoli, că în planul inimii fizice funcționează ceva pe care Sfinții Părinții l-au numit «minte». Adică au preluat termenul tradițional de «minte» (vovo), care înseamnă cugetare, rațiune, și au făcut o diferențiere. Au numit «minte» această lucrare spirituală, care funcționează în inima omului sănătos sufletește. Nu cunoaștem când a avut loc această diferențiere, pentru că se întâmplă, de asemenea, ca unii Părinți să definească prin același cuvânt mintea și rațiunea omenească, dar și lucrarea mentală când aceasta coboară și funcționează în lăcașul inimii.

Astfel, conform acestei păreri, lucrarea mentală este o lucrare unică a sufletului, care în creier lucrează ca rațiune, însă în același timp lucrează și ca minte în inimă. Adică același organ, mintea, se roagă neîncetat în inimă (se înțelege, înlăuntrul celor care au rugăciunea minții neîntreruptă) și în același timp raționează, de exemplu lucrează probleme matematice sau orice altceva, în creier.

În scrierile Sfinților Părinți se vorbește mult despre întoarcerea minții în inimă, despre întoarcerea lucrării în ființă. Sfântul Vasile cel Mare spune că: „Mintea care nu se risipește către cele dinafară și nu se scurge în lumea simțurilor, se întoarce în sine și prin sine urcă la înțelegerea lui Dumnezeu. În continuare, cuprinzând și strălucind de frumusețea lui Dumnezeu prin harul dumnezeiesc, prin lumina lui Dumnezeu cea necreată, nu se interesează de lucrurile lumești, ci uită încă și de propria fire. Adică omul acesta nu se îngrijește cu neliniște nici pentru hrană, nici pentru ceea ce va purta ca îmbrăcăminte.

Întoarcerea minții prin revărsarea ei în inimă, adică întoarcerea lucrării minții în ființa ei, înseamnă vindecarea minții, restabilirea stării firești.

Atunci inima se curăță prin intermediul rugăciunii inimii neîncetate, iar înlăuntrul ei vine și se sălășluiește Sfântul Duh, împreună cu darurile Lui care sunt: „iubire, bucurie, pace, îndelungă-răbdare etc.” Atunci, în chip firesc, patimile se pierd, egoismul dispare. Prin urmare, dispare și tristețea pe care acesta o provoacă, ca și depresia.

Vindecarea patimilor în general

Vindecarea diferitelor patimi se dobândește când folosim corect darurile libertății (liberul arbitru) și conlucrăm cu harul dumnezeiesc, viețuind în Biserică.

Atunci, prin harul dumnezeiesc, vom dobândi următoarele:

a. Curățirea și restabilirea funcțiunii lucrării înlăuntrul nostru;

b. Redirecționarea voinței și a dorinței noastre către Dumnezeu.

În mod concret, prin harul dumnezeiesc va trebui:

a. să înaripăm rațiunea sufletului prin rugăciunea curată neîntreruptă;

b. să stăpânim partea mânioasă a sufletului prin iubire;

c. să stăpânim partea poftitoare a sufletului prin înfrânare.

În paralel trebuie, cu siguranță, să războim și cei trei uriași ai patimilor:

• necunoașterea lui Dumnezeu;

• uitarea de Dumnezeu;

• trândăvia, nepăsarea, alipirea de trup și de cugetarea trupească.

Pentru vindecarea creștinului, pentru dobândirea curățirii și a luminării este nevoie de conlucrarea dintre Dumnezeu și om.

Omul conlucrează cu harul dumnezeiesc urmând îndrumătorului său duhovnicesc. Fără îndrumătorul duhovnicesc, care stăpânește discernământul duhurilor, nu poate să existe viață duhovnicească, omul nu poate să dobândească curățirea de patimi.

Pregătirea în vederea primirii harului dumnezeiesc de către om se face prin viața ascetică, cea care-l pregătește astfel încât să primească energia divină necreată (harul divin).

Când omul dobândește pacea și se pocăiește, când postește și se înfrânează, când se ostenește trupește și se roagă, devine încetul cu încetul primitor al Duhului Sfânt, al harului dumnezeiesc. Acest har dumnezeiesc îl întărește pe credincios în lupta sa ascetică și lucrează curățirea și luminarea. „Și cum se oferă harul dumnezeiesc creștinului luptător?” se întreabă cineva. Prin Sfintele Taine și îndeosebi prin Sfânta Spovedanie regulată și prin Sfânta Împărtășanie.

Ceea ce contribuie mai ales la curățirea inimii este ascultarea de îndrumătorul duhovnicesc și chemarea neîncetată a Numelui dumnezeiesc, care, cu siguranță, este însoțită cu măsură de postire și trezvie. În paralel, creștinul se luptă să taie pricinile păcatelor și să facă tot ceea ce-i stă în Putere omenește să le stăpânească.

Imediat după Invierea lui Hristos și după întemeierea Bisericii, creștinii se distingeau ca cei care «chemau Numele lui Hristos», iar noii aleși ai lui Dumnezeu se identificau cu lupta de „a ține Numele Lui.” Așa cum Domnul a spus că nu putem să trăim în veac dacă nu „mâncăm Trupul Fiului Omului și nu bem sângele Lui”, la fel și martorii Învierii Lui au confirmat foarte devreme că nu este niciun nume sub cer care poate să ne mântuiască, în afară de al Lui.

Prin urmare, invocarea numelui Domnului nostru Iisus Hristos și părtășia la Trupul și Sângele Lui au devenit cei doi poli ai vieții religioase, în jurul cărora se concretizează mântuirea poporului nou, care a fost izbăvit prin „pătimirea morții Lui.

Pentru ca patimile să fie biruite, trebuie înfrânte păcatele corespunzătoare celor trei părți ale sufletului. De aceea, vom încheia scurta noastră referire la patimi cu trecerea în revistă a păcatelor celor trei părți ale sufletului și cu vindecarea fiecărui păcat în parte. În continuare, ne vom referi și la preîntâmpinarea patimilor și a păcatelor prin războirea gândurilor care le pricinuiesc.

Care sunt păcatele celor trei părți ale sufletului și cum se vindecă

Sfântul Ioan Damaschin scrie: „Sufletul are trei părți: cugetătoare, mânioasă și poftitoare.

Păcatele părții raționale sunt: necredința, erezia, nesăbuința, blasfemia, nesocotința și consimțirea la păcate care se întâmplă prin partea pătimitoare (pasivă). Vindecarea și terapia acestor rele este credința nezdruncinată în Dumnezeu și în dogmele adevărate, fără evlavie înșelătoare, cercetarea neîntreruptă a cuvintelor Duhului, rugăciunea curată făcută în toată vremea și mulțumirea către Dumnezeu.

Păcatele părții mânioase sunt următoarele: nemilostivirea, ura, lipsa de compătimire, ținerea de minte a răului, invidia, uciderea și gândul continuu Ia astfel de lucruri. Tămăduirea lor se găsește în iubirea de oameni, blândețe, compătimire, lipsa de răutate și bunătate.

Păcatele părții poftitoare sunt următoarele: îmbuibarea pântecelui, lăcomia, beția de vin, desfrânarea, adulterul, necurăția, pervertirea, iubirea de bani, pofta slavei deșarte și dorința de aur și de bogăție a desfătărilor trupești. Vindecarea acestora presupune postul, înfrânarea, pătimirea, neagoniseala, milostenia față de săraci, dorința bunătăților viitoare, a Împărăției cerurilor și a înfierii dumnezeiești.

Prevenirea prin războirea gândurilor rele

Am spus despre gândurile rele că sunt începutul păcatului și al nașterii patimilor. Prin urmare, vor trebui războite cele opt gânduri fundamentale ale răutății ca să fie înfrânte și patimile și păcatele corespunzătoare la care conduc acestea.

Sfântul Ioan Damaschin ne învață strategia războirii împotriva lor: „Tămăduirea celor opt patimi trebuie să se întâmple în felul următor:

Prin înfrânare lecuim îmbuibarea;

Prin dorul dumnezeiesc și prin dorința bunurilor viitoare încetează desfrânarea;

Prin mila față de săraci dispare iubirea de arginți;

Prin iubire și bunătate față de toți se liniștește mania;

Prin bucuria duhovnicească se îndepărtează tristețea lumească;

Prin răbdare, tărie și mulțumire către Dumnezeu dispare akedia; 

Prin lucrarea ascunsă a virtuților și prin rugăciunea continuă, cu zdrobirea inimii, se înlătură slava deșartă;

Prin nejudecarea sau umilirea celuilalt, așa cum a făcut fariseul mândru, ci prin socotirea ta ca ultimul dintre toți, se pierde trufia.”

Ieromonah Sava Aghioritul; Patimi și depresie

Distribuie
Un comentariu la „Cum se vindecă patimile?”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *