Cum sunt supuși oamenii ispitei duhurilor rele?

Duhurile rele, fiind ființe cugetătoare, au și minte și cunoaștere (II Corinteni 2 11). Mintea lor, desigur, a fost alterată atât de mult, încât, in loc să iubească și să caute adevărul, cum face o minte sănătoasă, urăște și se ferește de adevăr. Din acest motiv, diavolul este numit în Evanghelie „tatăl minciunii” (Ioan 8: 44), iar în Apocalipsă „amăgitor” (12: 9). Dar și voința duhurilor rele este viciată. Voința lor demonică s-a statornicit nezdruncinat în săvârșirea răului, de aceea lucrează mereu întru viclenie. Au însă și o oarecare libertate, de vreme ce pot alege între multe rele.

Îl cunosc pe Dumnezeu și această cunoaștere îi înfricoșează: „Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar și demonii cred și se cutremură” (Iacob 2: 19). De multe ori demonii Îl mărturisesc pe Mântuitorul Hristos ca Fiu și Sfânt al lui Dumnezeu (vezi Matei 8: 29; Marcu 1: 24).

Cunosc de asemenea, și folosesc, cele scrise în Sfânta Scriptură. Dacă ne uităm la fragmentul evanghelic unde sunt descrise cele trei ispite ale Domnului în pustie, după Botezul Lui, ne vom da seama că toate uneltirile demonice se sprijină cu totul pe fragmente din Vechiul Testament, care, desigur, sunt folosite spre amăgire (vezi Matei 4: 1-11; Luca 4: 1-13). Aceeași tactică o practică și în războiul lor împotriva oamenilor, pentru a-i amăgi sau cel puțin pentru a-i tulbura. În Limonariu se scrie despre cazul unui părinte care, în vreme ce stătea în chilia lui și își lucra rucodelia, cântând totodată și Psaltirea, a intrat deodată un demon, în chip de rob, și a început să danseze în fața sa. Însă pentru că părintele nu-i dădea nicio atenție, acela i-a spus cu răutate: „Ce crezi, bătrân nemernic, că faci ceva important? Iată, și la Psalmul 25, și la 26 și la 27 ai făcut greșeli!”

Trebuie însă să precizăm că această „cunoaștere” a demonilor este exterioară, nedesăvârșită și nefolositoare. Adică în vreme ce cunosc Sfintele Scripturi și încuviințează că există Dumnezeu, și desigur Treime, că există Judecată și iad (Matei 8: 29), cunoașterea aceasta nu le poate preschimba existența și nici nu-i poate conduce la mântuire. Căci e vorba de o cunoaștere care nu este însoțită de faptă, adică de păzirea poruncilor lui Dumnezeu. De altfel, aceeași „teologie demonică” o întâlnim și la oamenii aceia care se apropie de tainele lui Dumnezeu prin cugete și gânduri multe, și nu prin trăire, prin experiență.

După apostazia lor, demonii au pierdut cunoașterea cerească pe care o aveau, și înțelepciunea lor a devenit „demonică” (Iacob 3: 15). Apostolul Pavel face o distincție clară între înțelepciunea demonică „a stăpânitorilor acestui veac”, care conduce la pieire, și înțelepciunea „cea întru taină” a lui Dumnezeu, „cea ascunsă”, care conduce la slava cerească (I Corinteni 2: 6-7).

Sfântul Petru Damaschinul notează în legătură cu asta că diavolul a pierdut „cunoașterea lui Dumnezeu din pricina nerecunoștinței și mândriei… De aceea nu știe de unul singur ce să facă, ci vede ce face Dumnezeu ca să ne mântuiască, și uneltește să le facă pe cele potrivnice, ca să ne piardă… Adică, după ce L-a văzut pe Dumnezeu plăsmuind-o pe Eva spre a-i fi de ajutor lui Adam, diavolul a făcut-o împreună lucrătoare cu el la neascultare și la călcarea poruncii. A dat Dumnezeu poruncă lui Adam, încât prin păzirea ei să-și aducă aminte de multele daruri ale Binefăcătorului său și să-I fie recunoscător, și diavolul a făcut din poruncă pricină de neascultare și moarte. În loc de prooroci, diavolul scornește prooroci mincinoși; în loc de apostoli, apostoli mincinoși; în Ioc de lege, fărădelege; în loc de virtuți, răutăți; în loc de porunci, călcarea lor; în locul adevărului, erezii scârboase„.

Duhurile rele, după cum ne învață cartea lui Iov (I: 7-12), cunosc starea lumii acesteia și urmăresc lucrările oamenilor. Cunoașterea aceasta, desigur, se bazează cu totul pe observarea celor care se întâmplă și pe cum se comportă oamenii în exterior. Căci ele nu cunosc deloc nici planul lui Dumnezeu pentru fiecare om, nici ceea ce gândește fiecare dintre noi, înainte de a acționa.

Așadar, fiindcă demonii nu cunosc starea omului, îl supun ispitei și sunt atenți cum va reacționa. Avva Matoi spune: „Satana nu cunoaște de care patimă este biruit sufletul. Seamănă, desigur, cugete pătimașe, cum este cel al desfrânării, al îndelungii vorbiri și altele, dar nu știe dacă va secera, adică dacă le vom primi sau vom păcătui. Însă îndată ce-și dau seama, din reacțiile trupului, către care patimă se înclină sufletul, cu aceasta îl va război”.

Sfântul Casian ne spune în legătură cu aceasta că „demonii nu cunosc firea sufletului nostru, nici nu pot pătrunde în el. Pot însă să vadă care este starea sufletului nostru din faptele, din cuvintele sau din înclinațiile noastre. Este cu neputință să priceapă gândurile care n-au ieșit niciodată din adâncurile sufletului nostru. Chiar și cugetele rele, pe care însuși demonii ni le-au sădit, nu cunosc dacă și în ce măsură le vom primi. Pot doar să tragă concluzii, urmărind cu atenție anumite manifestări exterioare sau mișcări trupești ale noastre. De altfel, și oamenii experimentați și inteligenți își dau seama deseori de starea interioară și de dispoziția semenilor lor, din manifestările exterioare sau din felul lor de a se purta„.

din cartea: Demonii și lucrările lor