Cursele diavolului, cine poate scăpa de ele?

Sub flamura sfintei cruci, vă duc, fraților, la o priveliște duhovnicească. Să ne fie călăuză marele între bineplăcuții lui Dumnezeu Antonie, pustnicul egiptean. Acesta, oarecând, prin lucrarea unei descoperiri dumnezeiești, a văzut cursele diavolului întinse prin toată lumea, ca să-l vâneze pe om spre pierzare. Văzând mulțimea nenumărată a acestor curse, cu plângere l-a întrebat pe Domnul: „Doamne, cine, oare, poate să scape de cursele acestea și să se mântuiască?”

Mă cufund, gânditor, în cugetarea asupra curselor diavolului. Ele sunt răspândite în afară și înlăuntrul omului. O cursă este unită îndeaproape cu alta; în unele locuri, cursele stau pe câteva rânduri; în altele sunt făcute deschizături largi, dar care duc în lațurile cele mai amarnice, din care izbăvirea pare deja cu neputință. Privind la cursele cele mult meșteșugite, mă tânguiesc cu amar! Fără de voie reiau întrebarea fericitului locuitor al pustiei: „Doamne, cine, oare, se va izbăvi din aceste curse? ”

Pentru mintea mea, sunt răspândite curse în felurite cărți care se numesc pe sine lumină, dar cuprind învățături ale întunericului, scrise sub înrâurirea vădită sau ascunsă a întunecatului și atotrăului stăpânitor al lumii acesteia, având ca izvor înțelegerea vătămată de căderea în păcat, prin înșelăciunea oamenilor, prin vicleșugul lor, spre uneltirea rătăcirii (Efeseni 4, 14), cum spunea Apostolul, cărți scrise de scriitori care se îngâmfă zadarnic cu închipuirea lor trupească (Coloseni 2, 18). Aproapele meu, – și în iubirea către el trebuie, doar, să-mi caut mântuirea – mi se face cursă care mă vânează spre pierzania mea, atunci când mintea lui este prinsă în cursele învățăturii și cugetării mincinoase și amăgitoare.

Mintea mea la rândul ei poartă pecetea căderii, este acoperită cu acoperământ de întuneric, molipsită de otrava minciunii. Încă din rai tindea ea, cu nesocotință și nebăgare de seamă, către dobândirea cunoștinței pierzătoare și ucigătoare! Iar după cădere, s-a făcut încă mai nechibzuită, mai cutezătoare; cu îndrăzneală se îmbată din paharul cunoștinței otrăvite și prin aceasta nimicește în sine cu desăvârșire gustul și dorirea de paharul cel dumnezeiesc al cunoștinței mântuitoare.

Câte curse pentru inima mea! Văd curse grosolane și curse măiestre. Pe care să le numesc mai primejdioase, mai cumplite? Nu mă pricep. Vânătorul este iscusit și pe cel ce scapă din cursele grosolane îl prinde în lațurile cele meșteșugite. Sfârșitul vânătorii este unul singur — pierzania. Cursele sunt ascunse în toate felurile, cu o deosebită măiestrie.

Căderea este ascunsă în toate chipurile biruinței; dorința de a plăcea oamenilor, fățărnicia, slava deșartă sunt ascunse sub toate chipurile virtuții. Amăgirea, întunecata înșelare, poartă chip duhovnicesc, ceresc. Dragostea sufletească, adesea pătimașă, se ascunde sub chipul iubirii sfinte; desfătarea mincinoasă, închipuită, se dă drept desfătare duhovnicească.

Stăpânitorul lumii acesteia se străduiește prin toate mijloacele să-l țină pe om închis în firea căzută: și aceasta este de ajuns, fără să fie nevoie de păcate grosolane, pentru a-l face pe om străin de Dumnezeu.

Păcatele grosolane sunt înlocuite cu deplină izbândă, precum pe bună dreptate socotește vânătorul, de trufașa părere de sine a creștinului care se mulțumește cu virtuțile firii căzute și se dă pe mâna amăgirii de sine, înstrăinându-se prin aceasta de Hristos.

Câte curse pentru trup! El însuși ce mai cursă! Cum se folosește de el stăpânitorul lumii acesteia! Prin mijlocirea trupului, plecându-ne înclinărilor și dorințelor sale josnice, ne apropiem de asemănarea cu dobitoacele necuvântătoare. Ce prăpastie! Ce îndepărtare de la dumnezeiasca asemănare, ce cădere! În această prăpastie adâncă, înfricoșată, îndepărtată de Dumnezeu ne prăbușim atunci când ne lăsăm în voia grosoIanelor desfătări trupești, numite, după greutatea păcătoșeniei lor, căderii.

Nici desfătările trupești mai puțin grosolane nu sunt, însă, mai puțin pierzătoare. Din pricina lor este părăsită grija de suflet, este uitat Durnnezeu, cerul, veșnicia, rostul omului. Stăpânitorul lumii acesteia se străduiește să ne țină într-o neîncetată distracție și întunecare tocmai prin mijlocirea desfătărilor trupești! Prin simțurile trupești, aceste ferestre către suflet, prin care sufletul are legătură cu lumea văzută, el îl adapă neîncetat cu desfătări, ale simțurilor, și totodată cu păcatul și robia care sunt nedespărțite de acestea.

În faimoasele săli de concert pământești răsună o muzică ce exprimă și stârnește feluritele patimi; aceste patimi sunt înfățișate și în teatrele pământești; aceste patimi sunt răscolite prin distracțiile pământești; omul este adus, prin toate mijloacele cu putință, la desfătarea cu răul care îl ucide. Îmbătându-se cu acesta, ei uită binele cel mântuitor al lui Dumnezeu și sângele Dumnezeului-Om, prin care am fost răscumpărați.

Iată o slabă descriere a curselor răspândite de către stăpânitorul lumii acesteia spre vânarea creștinilor. Descrierea este slabă, dar oare nu va stârni, fraților, o groază îndreptățită, oare în sufletul vostru nu s-a născut întrebarea: „Cine oare poate să scape din aceste curse?”.

Înfricoșatul tablou încă nu este terminat! Mâna mea, călăuzită de cuvântul lui Dumnezeu, încă, încă se mai îndeamnă să zugrăvească.

Ce glăsuiește cuvântul lui Dumnezeu? El vestește prorocia care se împlinește sub ochii noștri, prorocia că în vremurile din urmă, din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci (Matei 24, 12). Cuvântul cel nemincinos al lui Dumnezeu, mai nestrămutat decât cerul și pământul, ne vestește înmulțirea, în aceste vremuri din urmă, a curselor diavolești și înmulțirea numărului celor ce pier în aceste curse.

Întocmai! Mă uit la lume și văd: cursele diavolului s-au înmulțit față de vremurile de început ale Bisericii lui Hristos, s-au înmulțit peste măsură. S-au înmulțit cărțile care cuprind învățături mincinoase; s-au împuținat, s-au împuținat peste măsură cei ce urmează Sfântului Adevăr; s-a întărit cinstirea față de virtuțile firești, pe care le pot avea și iudeii și păgânii; s-a ivit cinstirea față de virtuțile de-a dreptul păgânești, potrivnice firii însăși, care le privește ca pe niște rele; s-a împuținat înțelegerea virtuților creștine, nu mai zic că s-a împuținat, a pierit aproape, plinirea lor cu lucrul; a prins aripi viața materială; piere viața duhovnicească; desfătările și grijile trupești înghit aproape tot timpul oamenilor; aceștia nici nu mai au când să-și aducă aminte, măcar, de Dumnezeu.

Și totuși acestea devin datorie, devin lege. Din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci, și a acelora care ar fi rămas în iubirea de Dumnezeu dacă răul nu ar fi fost atât de obștesc, dacă lațurile diavolului nu s-ar fi înmulțit atât de amarnic.

Îndreptățită era întristarea fericitului Antonie. Cu atât mai mult îndreptățită este întristarea creștinului din vremea de azi înaintea priveliștii curselor diavolești; întemeiată este înlăcrimata întrebare: „Doamne, cine, oare, dintre oameni poate să scape de aceste curse și să se mântuiască?”.

La întrebarea Preacuviosului pustnic a venit de la Domnul răspunsul: „Smerita cugetare trece de aceste curse, iar ele nu pot nici măcar a se atinge de ea”. Dumnezeiesc răspuns! Cum înlătură din inimă orice îndoială, arătând în puține cuvinte un mijloc de nădejde pentru a birui asupra potrivnicului nostru, mijloc de destrămare și nimicire a meșteșugitelor sale lațuri, împletite cu ajutorul îndelungilor ani de luptă cu omul și a unei nemăsurate răutăți.

Să ne îngrădim mintea prin smerenie, fără a-i îngădui să tindă în chip nesocotit și cutezător către dobândirea cunoștințelor, oricât ne-ar ațâța curiozitatea, noutatea și păruta lor însemnătate.

Să o păzim de ispita învățăturilor mincinoase, ascunse sub numele și înfățișarea învățăturii creștine. Și toată trufia care se ridică împotriva cunoașterii lui Dumnezeu și tot gândul îl robim, spre ascultarea lui Hristos (II Corinteni 10, 5).

La început, chinuitoare este pentru minte calea cea strâmtă a ascultării față de Biserică; ea, însă, aduce la lărgimea și libertatea înțelegerii duhovnicești, înaintea căreia pier toate părutele nepotriviri pe care le află înțelegerea trupească și sufletească în supunerea fără abatere față de Biserică. Să nu-i îngădui minții a citi despre lucrurile duhovnicești altceva decât ceea ce este cuprins în cărțile scriitorilor adevăratei Biserici; cărți despre care Biserica însăși a dat mărturie că ele sunt organe ale Sfântului Duh.

Cel ce citește pe sfinții scriitori se împărtășește nemijlocit de Sfântul Duh, Care locuiește în ei și grăiește prin ei; cel ce citește scriitorii eretici, chiar dacă ar fi ele împodobite cu numele de „sfinte” de adunătura lor eretică, se împărtășește de duhul cel viclean al înșelării: din pricina neascultării față de Biserică, al cărei miez este trufia, el cade în cursele diavolului.

Ce să facem cu inima? Să altoim la acest măslin sălbatic un ram din măslinul cel roditor, să o întipărim cu însușirile lui Hristos, să o deprindem cu smerenia evanghelică, să o silim să primească voia Evangheliei. Văzând nepotrivirea ei cu Evanghelia, neîncetata ei împotrivire și nesupunere față de Evanghelie, să vedem în această împotrivire, ca într-o oglindă, căderea noastră.

Văzându-ne căderea, să plângem pentru ea înaintea Domnului, a Ziditorului și Răscumpărătorului nostru, să ne îndurerăm cu întristarea cea mântuitoare; să nu contenim a petrece în această întristare până ce nu vom vedea tămăduirea noastră. Inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 18), lăsând-o vânării vrăjmașului. Dumnezeu este Ziditorul nostru și Stăpân cu drepturi depline; El poate să rezidească inima noastră și va preface inima care I se tânguiește neîncetat cu plâns și rugăciune, o va preface dintr-o inimă iubitoare de păcat, într-o inimă iubitoare de Dumnezeu și sfântă.

Să ne păzim simțurile trupești, neîngăduind păcatului să intre prin ele în îngrădirea sufletului nostru. Să ne înfrânăm ochiul cel iscoditor și urechea cea iscoditoare; să punem zăbală strânsă asupra acelui mic mădular al trupului care  este în stare să dea naștere unor mari cutremure, asupra limbii noastre; să potolim năzuințele dobitocești ale trupului prin înfrânare, priveghere, osteneli, deasa aducere-aminte de moarte, prin rugăciunea statornică întru luare-aminte. Ce nestatornice sunt desfătările trupești! Cu ce miasmă se sfârșesc! Dimpotrivă, trupul îngrădit prin înfrânare și păzirea simțurilor, spălat prin lacrimile pocăinței, sfințit prin deasa rugăciune, se zidește în chip tainic ca Biserică a Sfântului Duh, Care face nelucrătoare toate uneltirile vrăjmașului împotriva omului.

„Smerita cugetare trece de toate cursele diavolești, și acestea nu pot nici măcar a se atinge de ea”. Amin.

Sfântul Ignatie Briancianinov; Despre înșelare