Iubiți credincioși, Evanghelia de astăzi este așa de luminată și așa de limpede, că oricine o înțelege. Aș zice că aproape nu mai are nevoie să o tâlcuiască nimeni. Dar, după cum ierburile și florile cele binemirositoare, ca busuiocul, menta și altele, cu cât le freacă cineva mai mult în palme și le pipăie, cu atât mai mare mireasmă aduc celor ce fac aceasta, și precum scafandrii, care merg pe fundul mării ca să caute cele mari ale oceanului, cu atât află mărgăritare de mai mare preț, așa se întâmplă și cu cuvintele dumnezeieștii Scripturi. Dacă le citim la suprafață, după literă, ne folosim într-o mică măsură, dar dacă cercăm adâncul lor tot mai mult, aduc sufletelor noastre tot mai mult folos.
Noi vedem în dumnezeieștile Scripturi că din îngăduința Domnului, după depărtarea lui Dumnezeu de unii oameni, diavolul are mare putere să-i muncească și să-i chinuiască pe oameni cu fel de fel de boli, cu fel de fel de nenorociri, cu fel de fel de scârbe și pagube. Vedem aceasta la sfântul și dreptul Iov, când a îngăduit Dumnezeu satanei ca degrab să-i pricinuiască pierderea tuturor averilor și apoi să-i aducă răni, bube rele în trup, de la creștetul capului până la talpa piciorului.
Aceasta se vede și în cazul regelui Saul, primul rege al lui Israel, cum, după ce s-a depărtat Dumnezeu de la dânsul pentru neascultare, a trimis un duh necurat care-l muncea, îl trântea pe jos, făcea spume la gură, și numai când David îi cânta din harpă sau din psaltire, se depărta de la el duhul acela și se ușura puțin.
O vedem apoi în cazul desfrânatului aceluia din Corint, de care spune Sfântul Apostol Pavel că a trăit cu mama lui, cum, pentru această fărădelege, care nu pomenea nici la păgâni, dumnezeiescul Pavel a hotărât: Întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, aducându-vă voi și duhul meu, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, să dați pe unul ca acela satanei, spre pierderea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus (I Cor. 5, 4-5).
Ați văzut deci cum, fie pentru păcate, fie pentru încercare, Dumnezeu îngăduie câteodată satanei să aducă omului boală, neputință, pagube, scârbe și multe feluri de necazuri. Așa s-a întâmplat și în Evanghelia de astăzi cu femeia cea gârbovă.
Iată ce zice dumnezeiescul apostol și evanghelist Luca: Și învăța Iisus într-una din sinagogi, sâmbăta.
De ce învăța Mântuitorul sâmbăta mai mult decât în celelalte zile? Sâmbăta, în legea veche, era zi de odihnă și sărbătoare pentru vechiul Israel. Ei atunci se adunau în sinagogile lor. Și acolo preoții, leviții, dascălii și legiuitorii citeau dumnezeiasca Scriptură, care cuprindea legea lui Moise și scrierile proorocilor. Poporul stătea și asculta. Mântuitorul se ducea adesea acolo, căci îi găsea grămadă pe toți și putea să le tălmăcească dumnezeieștile cuvinte ale Scripturii, prin cuvântul Său cel viu și lucrător.
Așa S-a dus Mântuitorul într-una din sinagogi și când a ajuns El acolo, iată era o femeie care avea duhul neputinței de 18 ani și stătea gârbovă, adică cu capul în jos, neputând să-l ridice în sus nicidecum. Era o jale să vezi o biată femeie bătrână cum stătea încovoiată cu capul aproape de pământ. Nu mai putea vedea soarele niciodată, nici stelele de pe cer, ci vedea numai pământul. Iar această gârbovire a ei nu era o boală firească, ca la celelalte boli, ca la surzi, la orbi, la șchiopi, ci era o legătură a satanei. Ea era chipul omului păcătos, care, când e legat de satana, nu mai poate să mai privească la cer, ci privește tot la pământ, la mâncare, la băuturi, la desfrâu, la distracții, la toată fărădelegea care trage pe om în fundul iadului. Așa este și biata femeie, un simbol, însă fără voia ei, fiind legată de satana de 18 ani.
Și Mântuitorul, văzând pe această femeie legată de satana, I S-a făcut milă și fără să-L roage nimeni, fără să mijlocească nimeni și să zică: „Doamne, îndură-Te de femeia aceasta că-i gârbovă și stă cu capul la pământ de 18 ani și n-a mai văzut nici soarele, nici stelele nopții și nici pe oameni la față”, văzând ca un Dumnezeu și pe satana care o ține așa încovoiată ca o seceră, i-a zis: Femeie, ești dezlegată de neputința ta. Și punând pe dânsa preasfintele și preacuratele Sale mâini, a făcut-o deplin sănătoasă, iar ea dădea slavă lui Dumnezeu.
Poporul s-a înfricoșat și totodată s-a bucurat de minunea aceasta.
După săvârșirea acestei preaslăvite minuni pe care a făcut-o Mântuitorul sâmbăta, mai-marele sinagogii, un preot sau un cărturar care reprezenta sinagoga, a ieșit în fața poporului și a început a mustra poporul, zicând: Șase zile sunt când puteți să veniți aici și să vă vindecați, dar nu în ziua sâmbetei. Dar n-a îndrăznit să-i spună lui Hristos cuvântul acela, ci l-a spus către popor. Și nu râvna legii l-a îndemnat pe mai-marele sinagogii să mustre poporul pentru minunea ce se făcuse în ziua sâmbetei, ci zavistia și răutatea, care pururea stăpâneau pe cărturari și pe farisei.
Aceștia urau pururea pe Mântuitorul și disprețuiau minunile Lui și le acopereau cu răutate, cu zavistia și cu ura lor. Dacă n-ar fi fost plini de zavistie și de răutate, ar fi înțeles că este mai mare, ținerea sâmbetei sau o vindecare ca aceasta, care era așa de minunată, și o facere de bine așa de mare, în ziua sâmbetei? Dar satana și zavistia care era în inima lui, nu l-a lăsat pe acest fățarnic și zavistic să înțeleagă puterea minunii.
Iar Mântuitorul, ca Unul ce era Dumnezeu și Însuși Cuvântul și Înțelepciunea lui Dumnezeu, a zis către acest mai-mare al sinagogii, care se arăta atât de râvnitor în fața poporului pentru ținerea sâmbetei: Fățarnice, care din voi în ziua sâmbetei nu-și dezleagă boul sau asinul și nu se duce să-l adape sau să-i dea de mâncare? Adică ați legat pe om să nu facă un bine altuia sâmbăta, dar nu l-ați legat să nu dea apă boului sau asinului. Și tu, fățarnice și zavistnice, așa înțelegi Legea? Nu înțelegi că această femeie este mai mult decât un bou și decât un asin? Dacă tu dezlegi boul și asinul și-l duci în zi de sărbătoare la apă și la fân și la mâncare, nu se cade oare ca Eu să dezleg în ziua sâmbetei pe această fiică a lui Avraam, pe care satana a legat-o de 18 ani?
Deci l-a pus la întrebare, la examen: „Ia spune tu – zice – ce e mai bine: să dezleg un bou și un asin și să-l duc la apă și să-i dau fân, sau să dezleg un om din legătura satanei?”
Iată deci cum stau lucrurile. Iisus osândește aici fățărnicia, care este o mare răutate și o mare viclenie și un mare păcat. Bine a numit-o Hristos aluat, când a zis în altă Evanghelie: Căutați și vă păziți de aluatul fariseilor, care este fățărnicia. Căci precum aluatul, dacă-l pui în făină, dospește toată frământătura, așa fățărnicia strică la om toată întocmirea lui. Îi strică și mintea și privirea, și purtarea din afară, și inima lui, toate i le strică. De aceea Mântuitorul îi face atenți pe apostoli să se ferească de acest aluat vrăjmaș și plin de otravă al fățărniciei.
Fățărnicia are ca rădăcină vicleșugul, iar ca odrasle și roade: zavistia, răutatea, râvnirea, prefăcătoria, minciuna, vătămarea cinstei altuia și cele asemenea. Toate acestea și multe altele sunt roadele fățărniciei. Dorința de câștig, slavă deșartă, sunt de asemenea roade ale fățărniciei. De aceea, în dumnezeiasca Evanghelie vedem foarte adesea pe Mântuitorul lumii mustrând acest blestemat păcat, această blestemată otravă și aluat al satanei, din sufletul nostru. Căci nu-L auzim în Evanghelie pe Hristos zicând: „Vai ție, curvarule, vai ție, curvă, vai ție, tâlharule, vai ție, vameșule”; ci: Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici. Vai vouă, arhiereilor și cărturarilor fățarnici, orbi și vicleni și fățarnici, nebuni și orbi și câte altele. De zeci de ori îi blesteamă Hristos pe fățarnici. Căci Dumnezeu fiind El, vedea câtă răutate aduce omului fățărnicia.
Omul fățarnic întotdeauna una are în inimă și alta pe limbă, una are în minte și alta la arătare. Omul fățarnic nu are nici minte sănătoasă, nici inima, nici arătarea, toate îi sunt stricate cu aluatul acesta care crește din vicleșugul inimii lui. Una spune, alta gândește, una te sfătuiește, alta plănuiește, una îți arată că este și alta este. Dacă privești la fățarnic îl vezi bocind, rugându-se, spunând că face bine. Dar toate acestea le face urmărind sau câștigul, sau răzbunarea pe altul, sau vătămarea cinstei altuia. Și câte chipuri nu ia fățărnicia, că nu ajunge vremea și nimeni nu poate spune felurile vicleșugurilor fățarnicului. De aceea s-a spus că fățarnicul este ca un cameleon.
Viața fățarnicului e pestriță ca râsul. Ați văzut blana râsului, că are peri, când albi, când negri, când vineți. Așa e viața fățarnicului, acum e într-un fel, acum e în alt fel. Trece de la o stare la alta, că fățărnicia nu-l lasă să fie cinstit, nu-l lasă să aibă sinceritatea și nerăutatea sufletului, cum a cerut Hristos: Fie dar vouă cuvântul ce este da, da și ce este nu, nu. Că ce este mai mult, vine de la cel rău. Și în alt loc zice: Vai vouă, fariseilor fățarnici.
Hristos îmi cere: dacă inima mea zice da, da să zică și limba mea; dacă limba zice nu, nu voi zice și cu mintea. Iar dacă inima zice da, iar limba nu, sunt fățarnic și pestriț, sunt râs, sunt cameleon, sunt drac fățarnic; sunt blestemat de Hristos pentru fățărnicie, că una am în inimă și alta pe buze. Prefăcătoria este meșteșugul dracului. Viclenia, fățărnicia, răutatea, vătămarea cinstei altuia, dorința de câștig, dorința de slavă, iubirea de arătare, dorința de a plăcea oamenilor și alte multe rele izvorăsc din fățărnicie, care are ca rădăcină, cum am spus, vicleșugul.
De aceea, Sfântul Apostol Iacov ne spune: Să fie cuvântul vostru da, da, și ce este nu, nu, ca să nu cădeți în fățărnicie. Când vor vedea că una spunem și alta gândim, să știm că ne-am prins în această mreajă a satanei și e foarte greu să scăpăm de ea. Cât e de greu acest păcat, dacă Hristos l-a blestemat mai mult decât pe toate!
Dacă vreți să știți un fățarnic mai mare decât toți fățarnicii lumii, gândiți-vă la Iuda. Atunci când a venit femeia aceea păcătoasă să spele picioarele Mântuitorului și a vărsat un vas de alabastru întreg cu mir de nard, mir scump, și spăla picioarele Lui și le ungea cu mir și le ștergea cu părul capului și se pocăia din toată inima, iar Hristos i-a zis: femeie, iartă-ți-se păcatele, Iuda, care era de față, n-avea grijă de pocăința femeii, că este din toată inima, ci se gândea cât de scump e mirul și a spus către ceilalți apostoli: De ce s-a făcut paguba aceasta? Se putea vinde mirul acesta cu mai mult de 300 de dinari și să se dea săracilor.
Dar Iuda avea grijă de săraci atunci? El, cum spune Evanghelistul, avea punga de obște și ceea ce se putea într-însa de către cei 12 apostoli, dădea rudeniilor sale. De aceea a moștenit toate blestemele care sunt scrise în psalmul 108 din Psaltire. El voia să pară că e foarte milostiv cu săracii. Dar n-avea el grijă să vândă mirul ca să dea bani la săraci, ci era supărat că s-a vărsat mirul pe care putea să-l vândă și să ia pe el mai mult de 300 de dinari. Deci, după vorbă se arăta că are iubire de săraci, iar în inimă, râvnea după arginți, și numai cu gura vorbea de iubirea de săraci. Dar nu grija de săraci îl mânca pe dânsul, ci grija că n-a putut face rost de o nouă sumă de bani. Dacă ar fi căpătat el vasul acela plin cu mir, ar fi făcut pe el vreo 300 de dinari și mai mult, și apoi dădea la obște cât voia, iar restul îl punea deoparte. Aceasta era în inima lui Iuda și așa s-a arătat că este.
Iar când a venit Hristos în grădina Ghetsimani cu slujitorii arhiereilor, auzi câtă fățărnicie: se apropie ca un prieten și zice: Bucură-te, Învățătorule! și-L sărută. Din afară se arată prieten, Îl îmbrățișează pe Hristos, pe Învățătorul său, și-L sărută în fața tuturor, iar în inima sa are planul de vânzare. Luase arginții și le-a zis slujitorilor arhiereilor: Băgați de seamă, pe care-L voi săruta eu, Acela este, prindeți-L.
O, răutatea ta, Iudo, cu sărutarea vinzi pe Fiul Omului? La arătare era prieten, în inimă vânzător; la arătare era râvnitor, în inimă are mare dorință de a face bani prin vânzarea mirului. În toate purtările lui se vedea că era una la față și alta în inimă. De aceea s-a numit fiul pierzării. Căci s-a pierdut pentru veșnicie, fiindcă era unul dintre cei mai mari fățarnici în care lucra satana cel mai mare vicleșug, făcându-se pentru veșnicie fiul pierzării.
Să ne ajute Sfânta Treime și Maica Domnului să luăm aminte, ca ceea ce e în inima noastră, să fie și pe limba noastră. Amin.
Cleopa Ilie; Ne vorbește părintele Cleopa vol. 11