Cuvânt la începutul Postului Mare a părintelui Cleopa Ilie din anul 1983
Prea Cuvioase părinte stareț, prea cuvioși părinți și frați. Să mulțumim Preasfintei și de viață făcătoarei Treimi și Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria și tuturor sfinților că ne-am învrednicit să ajungem și anul acesta la poarta Sfântului și Marelui Post al patruzecimii, post pe care l-a postit și Însuși Mântuitorul Hristos.
Iubiții mei frați, pentru că suntem aici și monahi și credincioși, voi vorbi pentru ambele părți, că scopul nostru este să ne întărim acum la începutul postului cu un cuvânt.
Sigur că mănăstirea noastră nu este mănăstire nesfătuită. Totdeauna personalul de aici și poporul din biserică aud cuvintele Sfinților Părinți, aud cazania, aud cântările Bisericii, aud paremiile, proorociile, și din toate se poate învăța adevărul. Dar acum la începutul postului este un cuvânt cu deosebire pentru ceea ce ne stă înainte.
Iată că citea acum fratele cuvânt de la Sfântul Teodor Studitul. Această carte a Sfântului Teodor Studitul, cu slovă veche, care mai este azi în inventarul bisericii noastre, este neagră la file. Ale cui mânuțe au umblat pe ea? Ale vestitului nostru stareț Ioanichie. Zeci de ani a citit în capul mesei pe Sfântul Teodor Studitul. Zeci de ani! Că eu o știu pe de rost cartea asta, numai de câte ori am ascultat-o.
Bătrânul a făcut douăzeci de ani la altar aproape singur. Și el nu venea să mănânce la masă, el venea să ne citească cuvântul. El trăia numai cu Sfânta Împărtășanie și mânca sâmbăta și Duminica, iar atunci numai oleacă de grâu fiert și oleacă de varză murată. Iar în celălalt timp starețul nostru avea să ne deștepte pe noi păcătoșii și supușii ucenici ai lui, cu această minunată carte.
Această carte este cea mai bună carte pentru viața de obște la monahi. Cuvinte scurte și foarte cuprinzătoare. Dacă ați fi avut urechi sau poate ați avut și ați ținut minte, ați văzut cu ce a început cuvântul acesta. Adevăratul post este tăierea voii și supunerea monahului întru toate.
Mare lucru este tăierea voii! Auzi ce spune Duhul Sfânt: Socotitu-ne-am ca niște oi de junghiere, Doamne, că întru Tine ne junghiem toată ziua. De câte ori călugărul își taie voia și are răbdare unde-i trimis la ascultare, de atâtea ori este mucenic pentru Hristos. De atâtea ori se junghie el pentru Iisus Hristos și nu-și dă seama că duce o mucenicie permanentă în viața lui!
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, când a venit în lume, n-a arătat viața pustnicească întâi, nici cea stâlpnicească de pe stâlp, nici cea idioritmică, să trăiască omul de capul lui, adică de sine. Viața de obște a arătat-o. A venit în lume să facă ascultare Păritnele Ceresc până la moarte și moarte pe cruce, iar viața Lui, de când a ieșit la propovăduire, timp de trei ani și jumătare, a dus-o de obște cu mucenicii Săi. Aveau o pungă, o masă și o biserică, după cum știți că a fost la Cina de Taină, când a fost vândut de Iuda, unul din ucenicii Lui.
Dar viața de obște, cum spune marele Vasile, este o viață îngerească, dacă se ține în hotarele ei canonice. O pungă, o masă și o biserică, iar ceilalți să fie toți ascultători, ca îngerii lui Dumnezeu în ceruri, supunându-se starețului, economului și la cei care sunt puși de Dumnezeu să conducă. Oriunde este ascultătorul, face Liturghie!
Să nu-mi spui mie: „Dar eu mă duc pe câmp, eu mă duc la oi, eu mă duc la vaci, eu fac ascultare, mă apuc să mătur în ogradă, sau sunt la trapeză, sau sunt bucătar, sau sunt în altă parte”. Auzi ce spune despre aceasta Sfântul Teodor Studitul: „Cel ce face ascultare cu dragoste, liturghie săvârșește”.
Iar marele Vasile în regulile mari, în regula a 55-a, zice așa: Călugărul în viața de obște este jertfă și jertfitor. În mănăstirea cu viața de obște, după cum arată Sfântul Pahomie cel Mare, călugărul este călător fără de povară. Călugărul în viața de obște nu are voie să aibă mai mult decât două haine, una de purtat și una pentru biserică; să aibă urechi de ascultat și voință tare de a face serviciul unde este trimis, cu mare dragoste și cu mare sinceritate.
Dar țineți minte, părinților! Întâi cu sfințiile voastre vorbesc. Adevăratul călugăr este mort de viu. Auzi pe Apostolul Pavel ce spune: În toate zilele mor. Cum poate muri omul și să trăiască? Să moară față de păcat. Să moară într-însul păcatul, viciul. Să moară față de beție, să moară față de lăcomie, să moară față de lenevie, să moară față de trândăvie, să moară față de cârtire, să moară față de nesimțire, de nepăsare. Să moară față de trufie, de semeție, de ură, de zavistie, de pizmă, de invidie, de răutate. Să moară față de ținerea minte de rău, de dorința de a se răzbuna, de a se mânia. Să moară vorbirea de rău într-însul, clevetirea. Să moară iubirea de arătare, trufia, fățărnicia, viclenia, lăudăroșia, minciuna, iubirea de sine, plăcerea de sine, încrederea în sine, rezemarea pe sine, nesimțirea, împietrirea inimii. Să moară în călugăr greșeala cu vederea, cu auzul, cu mirosul, cu gustul, cu pipăirea.
Deci iată moartea de sine! Să moară adică păcatului și să vieze dreptății. Și aceasta nu se cere numai monahilor, ci și tuturor creștinilor care au Sfântul Botez din mâinile Preasfântei și de viață făcătoareai Treimi, pentru că Apostolul Pavel n-a zis cuvântul acesta către călugări, căci monahismul nu era încă întemeiat. Rânduielile monahale sunt întemeiate în secolul I și II după Hristos.
Părinților și fraților, viața noastră este umbră și vis. Unde sunt părinții noștri cei vechi? Eu, cu mila Preasfintei Treimi, am aici 54 de ani. Îmi aduc aminte, când am intrat aici în mănăstirea aceasta, nimeni nu avea pat în chilie. Toți dormeau pe scaune. Cei mai râvnitori dormeau noaptea în sicrie.
Dumnezeu să-i odihnească pe Gherasim, pe Constandie Uricaru și pe ceilalți. Toată noaptea plângeau și se rugau, știau Psaltirea toată pe de rost, dormeau două-trei ore pe noapte, făceau mii de metanii. Unde sunt acum cei ce nu mai sunt? În ceruri.
Fericiți, de trei ori fericiți sunt aceia care s-au nevoit în puțina asta viață, care este umbră și vis. De ce să ne legăm cu mintea de cele de aici, care, vrând sau nevrând, ne lasă pe noi?
Ia gândiți-vă, când moare omul și se duce la Domnul, de-ar avea munți de aur de aici și până la marginea lumii, la ce i-ar folosi? Îi ia cu dânsul? Nimic nu ia cu el. Doamne ferește, să nu moară și sufletul odată cu trupul nostru! Ființa sufletului nu moare niciodată. Dar care este moartea sufletului? Păcatul. Ce-a zis dumnezeiescul Apostol Pavel? Plata păcatului este moartea.
Vai de acel om care a trăit nepocăit pe pământ și odată cu trupul a murit și sufletul lui. Trupul s-a dus să-l mănânce viermii, să se facă pământ, iar sufletul s-a dus în gheenă. Aceea-i moartea sufletului, cum zice la Apocalipsă, moartea a doua, că omul se va munci în vecii vecilor.
A trăit patriarhul Matusalem 969 de ani; mai mult decât toți oamenii din lume. Dar față de veșnicie…! Și chiar dacă ar trăi omul 10.000 de ani, nu este nici cât o picătură din Oceanul Pacific. Pentru ce? În comparație cu veșnicia.
Vai de noi! Tare ne înșelăm, și noi monahii și voi mirenii, dacă punem mare bază pe viața aceasta! Să trăim aici pentru viața cea veșnică. Să trăim pe pământ pentru ceruri. Să trăim aici pentru rai, pentru bucuria cea fără de margini care ne așteaptă dincolo de mormânt. Vai de noi dacă punem bază în hoitul ăsta de trup, în blestematul ăsta vrăjmaș, care se luptă cu noi până la moarte! N-ați auzit ce spune Apostolul Pavel? Grija trupului să nu o faceți spre pofte. Adică să-i dăm trupului mâncare cu rațiune, și băutură și odihnă, dar cu cumpătare.
Ați auzit mai înainte un cuvânt al Sfântului Asterie al Amasiei, ce se întâmplă din mâncarea și băutura multă: se întâmplă scleroză, din cauză că sângele se îngrașă și se încheagă pe vine, și îl vezi pe om sclerozat, îl vezi paralizat, boala lui Parkinson, boală de stomac, ulcer duodenal, ulcer stomacal, auzi și cancer, ciroză și așa mai departe.
Iată ce facem noi cu trupul nostru dacă îl îngreunăm cu mâncări! Mâncările grase sunt toxice: ouăle, carnea, brânzeturile, grăsimea, și ele vatămă organismul nostru și ne facem vrăjmași ai vieții noastre.
Sfântul Vasile cel Mare spune așa: „Omule, vrei să trăiești mult, postește mult!” Postul este maica sănătății și lumgimea vieții. Iar în cuvântul IV în Hexaimeron zice pentru post: „Bucatele cele multe și bucatele cele grase, neputând să le mistuie stomacul, multe boli au adus în lume. Iar postului și înfrânării, pururea îi urmează sănătatea”.
Dacă nu crezi sfinților, crede doctorilor, că-ți spun ei! Ai făcut abuz de mâncări, de băuturi, te-ai trezit cu cancer, cu ulcer, te-ai trezit sclerozat. De ce? Toate trebuie să fie cu măsură. Auzi ce spune Sfântul Isaac Sirul: „Pe tot lucrul îl împodobește măsura în viață”. Cum ai trecut cântarul cu mâncare multă, sau băutură, sau somn mult, sau îți permiți multe altele, cum ai stricat și trupul, ai stricat și sufletul și te pierzi pentru veșnicie. Ce spun dumnezeieștii Părinți? „Marginile, extremele, sunt ale diavolilor, iar mijlocul este al lui Hristos, calea împărătească”. Ce spune Sciptura? Nu te abate, omule, nici la dreapta, nici la stânga. Mergi pe calea împărătească dacă vrei să mergi cu Împăratul Hristos! Adică să ne folosim de toate, de hrană, de odihnă, de băutură, dar cu rațiune.
Starețul nostru ne citea aici mereu cartea aceasta, scrisă după regulile marelui Vasile, și ne spunea că Sfântul Teodor Studitul în Studion, în Constantinopol, a făcut optsprezece ani de închisoare și bătăi pentru sfintele icoane. De aceea îi spune „Mărturisitorul”, că a suferit multe bătăi și chinuri pentru sfintele icoane.
L-au băgat la închisoare, legându-l în lanțuri, iar ighemonul priveghea pe ai lui în închisoare și-i dădea câte o sută de lovituri în fiecare zi. Se rupsese carnea de pe el, iar ucenicul lui, Nicolae Studitul, putrezind carnea pe Sfântul Teodor și căzând bucăți, a tăiat cu briciul și-l ungea cu untdelemn și cu vin să-l vindece.
Au fost mulți călugări care au pătimit martiriul pentru sfintele icoane, cum au fost: Sfântul Iosif, Navcratie, Eftimie și mulți alții.
Așa au răbdat sfinții pentru Împărăția cerurilor împotriva împăraților iconoclaști, care au tulburat Biserica lui Hristos peste o sută de ani, că au fost mai mulți împărați iconoclaști: Leon Isaurul, Constantin Copronim, Leon al IV-lea, Leon Armeanul și Teofil, până la anul 842.
Vedeți ce au răbdat sfinții și ce răbdăm noi? Ne-a zis unul un cuvânt, ne supărăm. Vai de noi! Vrem să fim ca sfinții, dar nu vrem să răbdăm cum au răbdat ei.
Dar să revenim la viața noastră. Intrăm în post. Să intrăm cu mare umilință, cu mare frică de Dumnezeu și împăcați cu toți. Dacă nu-i o picătură de dragoste în inima fiecăruia, nu ne putem mântui. Dacă are cineva care de minte, dar n-are un dram de dragoste, nu se poate mântui.
Auzi? Dacă vrei să ai pacea, să-i vezi pe toți îngeri și pe tine să te vezi diavol. Toți să fie îngeri în fața ta, sfinți, și pe tine să te vezi ca un diavol de păcătos. Atunci ai poziția cea mai ortodoxă. Atunci ai ajuns la ceea ce spune proorocul: că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea.
Deci avem rânduială dumnezeiască în Biserica lui Hristos, rugăciunea sobornicească a Sfântului Efrem Sirul, care de acum merge până în Miercurea Scumpă. Ați auzit ce zice? Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, slugii Tale.
Și încheie așa la a treia metanie: Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin.
Vai și amar de noi dacă nu ne vedem acum păcatele, că în vremea sfârșitului, la ieșirea sufletului, vin atâția draci, câte păcate a făcut omul, și atâția îngeri buni, câte fapte bune a făcut. Acolo ne întâlnim cu faptele noastre. Și când vede bietul suflet ce-l așteaptă, unii se sperie și vor să fugă, altuia i se leagă limba de frică și nu poate spune ce vede; altuia îi dă Dumnezeu să poată spune ce vede; este conștient până ce-și dă sufletul.
Vai de noi și de noi! De aceea vă spun și vouă creștinilor și vouă monahilor. Mare lucru este spovedania. Când vei vedea în familie că unul s-a îmbolnăvit, tata, mama, copilul, fratele, sora, soțul, soția, cel mai iubit prieten, și chiar ți-a fost vrăjmaș, căci și pe el trebuie să-l iubești, fă-i cel mai mare bine din lume pe care poți să-l faci. Adu repede duhovnicul să-l mărturisească. Spovedania curată este al doilea botez.
Deunăzi am vorbit despre Taina Pocăinței la o conferință, și îmi spuneau preoții că ei au în parohie pocăiți; și le-am zis: „Întrebați-i pe dânșii, părinților, cum pot ei să se pocăiască fără Biserică?” Taina pocăinței nu-i a fiecăruia. Este a Bisericii; este așezată de Hristos în Biserică, când a suflat asupra apostolilor și a zis: Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele, iertate vor fi, și cărora le veți ține, vor fi ținute. Și ce veți lega voi pe pământ, va fi legat și în ceruri; și ce veți dezlega voi aici, este dezlegat și acolo.
Deci vedeți că Taina Pocăinței este în mâna preoților! Și le-am arătat cele patru părți ale pocăinței. Întâi este durerea inimii și părerea de rău a celui ce a greșit; al doilea este spovedania prin viu grai la duhovnic; al treilea este primirea canonului și al patrulea este punerea mâinilor pe capul celui ce se spovedește, că atunci vine Duhul Sfânt să ierte păcatele.
După cum atunci când arhiereul pune mâna pe cel hirotonit, atunci proherisește și vine Duhul Sfânt peste cel ce se hirotonește, tot așa vine prin mâna duhovnicului Duhul Sfânt și-l iartă pe cel ce s-a mărturisit. Dar le-am arătat preoților că n-au voie să dezlege pe nimeni, până nu făgăduiește că face canonul, pentru că spune Sfântul Nicodim Aghioritul: „Dacă ai dezlegat pe om, fără a promite că-și face canonul, toate păcatele trec asupra preotului”.
Le-am arătat cum se cearcă păcatul la mărturisire cu cele șapte pricini: Cine? Ce? Pentru ce? În ce fel? În ce vreme? În ce loc? Și suma păcatului. Ne interesăm, că ce este mintea duhovnicului? Trebuie să fie ca un serafim și ca un heruvim. Să privească toate ascultările ființei omenești.
Părinților și fraților, a rânduit Dumnezeu ca mănăstirea aceasta să aibă și gospodărie mare. Vă rog din suflet și vă aduc aminte un cuvânt al starețului meu, nu știu dacă voi mai vorbi vreodată, că eu sufăr cu inima și poate într-o clipă am să mă duc de aici. Starețul nostru bătrân, Dumnezeu să-l odihnească, 34 de ani a stărețit aici, de prin 1910 până în 1944. El ne chema la capul lui, când pe mine, când pe Părintele Ioil, care nu poate fi aici săracul că cu boala lui stă acasă acum, și care a stărețit după mine 12 ani. Eu am plecat la Mănăstirea Slatina și el a rămas pe post de egumen aici, că am avut pe capul meu opt mănăstiri atunci: șase de călugări și două de maici – „Obștea Sfântul Teodor Studitul”, că a trebuit să le conduc șapte ani de zile cu multe jertfe și necazuri.
Ce se întâmplă? Bătrânul ne chema pe noi la patul lui, după ce l-au bătut tâlharii și i-au scos ochiul drept și au dat foc mănăstirii. „Măi băieți, orice ați face, orice n-ați face, biserica, dragii mei, să n-o lăsați. Că dacă veți ține biserica, Dumnezeu are să ridice locul acesta mult mai frumos de cum a fost mai înainte de a arde. Iar dacă nu, se va pustii”.
Astea au fost cuvintele starețului meu, care n-a mai trăit decât câteva luni și s-a dus la Domnul. Cea mai sfântă grijă a avut de biserică. Iată, mănăstirea are gospodărie, are vite multe, are grădini, are de toate. De toate ne bucurăm, că-s ale mănăstirii, nu-s ale noastre. Sunt spre folosul obștesc. Vedeți că aici se face asistență socială. Aici vin la masă atâtea mii de oameni tot timpul, că avem la sărbători mari patru rânduri de mese. De aceea trebuie să avem și prisos, nu pentru noi, ci spre binele obștesc al poporului.
Dar băgați de seamă, a trimis Maica Domnului aici niște frățiori buni, niște călugări, să-i ținem cât mai aproape de biserică… Se începuse oleacă de școală monahală și s-a sistat; nu s-a mai făcut. Dar cea mai mare școală din lume este biserica. Ei acolo învață și cântările, să pună troparele și condacele; aud proorociile, sunt sfătuiți.
Să stăm lângă biserică, că de la biserică se țin toate în mănăstirea asta. Cu banul bisericii puneți mireni la vite, la grădini; puneți oameni, care n-au soții, n-au grijă. Călugărul săracul trebuie să postească, să se roage, nu poate să facă ascultările grele. Și ceilalți adunați-vă lângă biserică. Să țineți sfatul bătrânului stareț Ioanichie, că eu nu sunt nimica, și vedeți că de la biserică, cu darul lui Hristos, se țin toate.
Să ne ajute Preamilostivul Dumnezeu să trecem cu pocăință curgerea Sfântului și Marelui Post și să ajungem cu bucurie la slăvita Înviere a Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.