„Prin multe scârbe ni se cade nouă a intra în împărăția Domnului”, zice Sfântul Pavel, învățătorul neamurilor. Cu acesta împreună glăsuiește și iubitul apostol al lui Iisus, Ioan feciorelnicul, zicând: „Eu sunt Ioan, fratele și părtașul vostru în necazuri”. Aceeași împreună glăsuire este potrivită și iubitului ucenic al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cel din Mănăstirea Pecersca, adică lui Ioan feciorelnicul, cel de neam rus, care este numit „mult-pătimitor”, pentru că a pătimit cu adevărat multe necazuri pentru fecioria logodită Mirelui ceresc, precum singur și-a mărturisit viața sa cea mult chinuită, când era aproape de moarte, într-o împrejurare ca aceasta:
Unul din frații ce se lupta cu asupreala diavolească spre pofta cea trupească venea de multe ori la acest cuvios, care se închisese într-un loc strâmt, în peștera Cuviosului Antonie, și acolo își petrecea toată viața sa. Acela se ruga de sfânt ca să se roage Domnului pentru ușurarea patimii lui. Iar Cuviosul Ioan îi grăia:
— Frate, îmbărbătează-te și să se întărească inima ta. Așteaptă pe Domnul și păzește căile Lui, și Acela nu te va lăsa în mâinile vrăjmașilor tăi, nici te va da spre vânare dinților lor.
— Părinte, să mă crezi, că dacă nu-mi vei da ușurare, apoi nu mă voi odihni, ci voi trece din loc în loc.
— De ce voiești să te dai singur spre mâncare vrăjmașului și să te asemeni omului, care stă aproape de prăpastie? La acela venind vrăjmașul, deodată îl aruncă jos, și căderea lui se face cumplită, încât nu poate să se mai scoale; iar de vei petrece aici, în sfânta mănăstire, vei fi asemenea cu omul ce stă departe de prăpastie. Pe acela, oricât s-ar osteni vrăjmașul să-l tragă, nu va putea să-l surpe. Astfel, Domnul, prin răbdarea ta, te va scoate din groapa patimilor și din tina necurăției. Dar, ascultă-mă frate, să-ți spun ce mi s-a întâmplat mie în tinerețile mele.
Și a început să-și spună cu de-amănuntul toată viața sa, astfel:
„Când am venit în această Sfântă Mănăstire Pecersca și când am început a mă osteni după rânduiala sfântului chip îngeresc și călugăresc, am pătimit multe ispite, fiind chinuit de desfrânare, și nu știu ce nu răbdam pentru mântuirea mea. Câte două și uneori câte trei zile petreceam nemâncat, iar de multe ori și toată săptămâna nu gustam nimic, cu multă sete mă omoram și privegheam în toate nopțile. Astfel am petrecut trei ani, în rea pătimire, dar nici așa n-am aflat odihnă. Atunci rn-am dus în peștera Cuviosului Părintelui nostru Antonie și petreceam ziua și noaptea, rugându-mă lângă mormântul lui. Și iată am auzit glasul cuviosului către mine:
— Ioane, Ioane, ți se cade să te închizi aici în peșteră, ca, prin nevedere și prin tăcere, să ți se ușureze războiul, și Domnul te va ajuta cu rugăciunile cuvioșilor Săi.
Drept aceea, din ceasul acela eu m-am închis aici, în acest loc strâmt și chinuitor, în care petrec de treizeci de ani și nu degrabă am aflat odihnă, căci în toți anii mă luptam cu patimile și cu gândurile cele trupești. Și am petrecut mulți ani cu asprime, mai întâi cu postul și cu privegherea obosindu-mi trupul; apoi, neștiind ce să fac și neputând să rabd războiul cel trupesc, am socotit să viețuiesc gol și să pun fiare grele pe trupul meu. Astfel, de atunci până acum mă obosesc de răceală și de roaderea fierului; iar când toate acestea nu-mi erau destule, am făcut un alt lucru: am săpat o groapă adâncă până la umeri și, sosind zilele sfântului post al Paștelui, am intrat în groapă și mi-am împresurat tot trupul cu țărână, încât numai capul și mâinile le aveam libere. Și așa am petrecut tot postul, înghesuit de pământ, neputând a mă mișca cu nici un mădular, dar nici așa n-a încetat pornirea trupească și aprinderea trupului. Pe lângă aceasta, vrăjmașul diavol îmi făcea înfiorări, voind să mă gonească de acolo.
Iar meșteșugirea acestuia am simțit-o astfel: picioarele mi s-au aprins în fundul gropii, încât și vinele se zgârciseră într-însele; oasele trosneau, iar văpaia ajungea acum până la pântece și mădularele mele au ars. Iar eu nu băgam de seamă acea cumplită durere, ci mă bucuram cu sufletul; căci acelea mi se păzeau curate de spurcăciune și voiam mai bine să ard în focul acela pentru Domnul, decât să ies din groapă, batjocorit de diavol.
Tot în acel timp am văzut un balaur foarte înfricoșat și cumplit care, suflând cu văpaie și arzându-mă cu scântei, voia să mă înghită. Lucrul acesta l-a făcut în mai multe zile, voind să mă alunge. Și, sosind noaptea cea purtătoare de lumină a Învierii lui Hristos, a năvălit deodată asupra mea acel cumplit balaur, mi-a înghițit capul și mâinile în gura lui și mi-a ars părul de pe cap și din barbă, precum mă vezi acum. Iar eu, fiind cu capul în gâtul acelui balaur, am strigat din adâncul inimii mele:
— Doamne, Dumnezeule, Mântuitorul meu, pentru ce m-ai lăsat? Miluiește-mă, Stăpâne, că Tu Însuți ești iubitor de oameni! Mântuiește-mă pe mine păcătosul, Unule fără de păcat, izbăvește-mă de spurcăciunea fărădelegii mele, ca să nu fiu legat în lațurile vicleanului în veci! Mântuiește-mă de înghițirea vrăjmașului acesta, că răcnește ca un leu, voind să mă înghită! Ridică puterea Ta și vino să mă mântuiești; fulgeră fulgerul Tău și-l gonește, ca să se stingă de la fața Ta!
Iar când am sfârșit rugăciunea, îndată a strălucit o lumină dumnezeiască ca fulgerul, și acel cumplit balaur s-a stins. Cu darul lui Dumnezeu, de atunci nu l-am mai văzut.
După aceea, am auzit și glasul Domnului către mine:
— Ioane, Ioane, iată ți s-a trimis ajutor; de acum să iei aminte de tine, ca să nu pătimești ceva mai rău în veacul ce va să fie!
Iar eu, închinându-mă, am zis:
— Doamne, de ce m-ai lăsat să fiu muncit atât de rău?
— După puterea răbdării tale s-a lăsat asupra ta, ca, fiind lămurit prin foc, să te arăți curat ca aurul. Pentru că Dumnezeu nu dă ispite omului mai presus de putere, ca nu cumva, slăbind, să fie batjocorit de șarpele cel viclean, ci ca un Stăpân înțelept, robilor tari și puternici le încredințează lucruri mari și grele, iar celor neputincioși și slabi, proaste și ușoare. Așa să înțelegi și războiul poftei trupești, pentru care tu te rogi singur pentru tine; însă sfântului celui ce este lângă tine să te rogi, ca să te ușurezi de patima desfrânării; căci acesta a făcut mai mult decât Iosif și poate să ajute celor ce pătimesc de o patimă ca aceasta.
Iar eu, neștiind numele unui sfânt ca acela, am început a striga:
— Doamne, miluiește-mă cu rugăciunile acestui cuvios!
Apoi m-am înștiințat că acela era Moise ungurul. Atunci a venit spre mine o lumină negrăită, în care sunt și acum, netrebuindu-mi lumânare ziua și noaptea. Încă și toți cei vrednici ce vin la mine se satură de o lumină ca aceasta și văd la arătare mângâierea mea, care m-a luminat în noaptea aceea a Învierii, pentru nădejdea luminii ce va să fie”.
Astfel, Cuviosul Părintele nostru Ioan, sfârșindu-și mărturisirea mult chinuitei sale vieți, s-a întors spre cel pătimaș și i-a mai zis:
— Dar noi, frate, singuri ne-am pironit mintea spre iubirea trupească; de aceea Dumnezeu trimite patimi asupra noastră cu dreapta Sa judecată, fiindcă niciodată n-am făcut roade vrednice de pocăință. Deci, eu, frate, îți zic aceasta: să ne rugăm Cuviosului Moise și el îți va ajuta ție!
Atunci s-a rugat împreună cu pătimașul și, luând un os din moaștele Cuviosului Moise, l-a dat Iui, zicând: „Lipește acest os pe trupul tău”. Iar el, făcând aceasta, a simțit îndată că i s-a stins aprinderea, i-a încetat săltarea și i s-au omorât toate patimile desfrânării în trupul lui; și de atunci nu i se mai făcea lui supărare.
Deci, sfântul și pătimașul au dat împreună laudă lui Dumnezeu, că pe aceia care L-au proslăvit pe El în viața lor prin curăție, Dumnezeu îi preamărește după moarte prin minuni, curățind oamenii de păcat.
din cartea: Biruință asupra desfrânării