Cuvânt de folos

Cuvintele sunt cărările faptelor

Cuviosul Pahonie războit de dracul curviei la 70 de ani

Distribuie

Acest fericit Pahonie, aflându-se în schit, bătrân de 70 de ani, i s-a întâmplat să fie războit de dracul curviei cele necurate.

Deoarece căzusem și eu în gânduri spurcate și mă supăra satana cu nălucirile cele de noapte, am ajuns să plec din pustie, fiindcă se înmulțise patima întru mine. Însă despre aceasta n-am spus la nimeni, nici pustnicilor celor de aproape, nici măcar învățătorului meu, Evloghie, ci în taină am mers în pustietatea cea mai dinlăuntru și am stat 15 zile cu bătrânii și cu pustnicii, care viețuiseră cu mari lupte în pustie. Între aceștia, Pahonie strălucea ca un luceafăr, în simplitate și în toate faptele bune. Deci, la acest preasfințit și desăvârșit monah mi-am arătat toate gândurile inimii mele, cu care mă primejduiam să cad în noianul păcatului. Bătrânul, răspunzându-mi. îmi zise:

Nu te mâhni, fiule, așa de mult pentru patima ta, de vreme ce nu este din trândăvie. Lucrul este adevărat și din locul în care te afli și nu numai, căci nu ai cele ce pricinuiesc odihnă trupească, ci și cele trebuincioase îți lipsesc. Ba, ceea ce este și mai însemnat, că nu se află nici vorbă de femeie și de copii. Deci, acest război ți se întâmplă de la satana, din pricina sârguinței ce o ai, ca să petreci după cum se cuvine să viețuiască monahii. Pentru că războiul desfrânării vine din trei pricini: una, când trupul mănâncă și bea, doarme și se odihnește fără de mari osteneli; a doua, din gânduri, când nu le izgonim odată ce vin, și a treia vine din zavistia diavolului. Acestea cu adevărat le-am priceput, fiule, luând aminte cu multă chibzuială. Mă vezi că sunt bătrân și de atâția ani: 40 de ani sunt de când mă aflu în această colibă și mă grijesc de mântuirea mea; și, având această vârstă, tot sunt supărat.

Și se jura acel sfințit bătrân că, după ce trecuse de cei 50 de ani ai vârstei sale, doisprezece ani nu l-a lăsat vicleanul să se odihnească, nici zi, nici noapte, încât socotea că l-a uitat Dumnezeu și S-a depărtat de dânsul. Deci a socotit și a ales că mai bine să se omoare singur, decât să facă vreun lucru urât sau murdar al desfrânării. Și, ieșind din chilie cu gând deznădăjduit ca să moară, umbla rătăcind prin pustie. Și, aflând o vizuină de lupoaică, a intrat și s-a trântit jos, gol, ca să-l mănânce dihăniile când vor ieși din vizuină.

După ce s-a înnoptat — precum zice David: „Pui de lei răcnind ca să apuce și să ceară de la Dumnezeu hrană”, au ieșit din vizuină lupul cu lupoaica și au venit lângă dânsul, l-au mirosit din cap până la picioare, lingându-l cu limba. Și de unde el era sigur că îl vor mânca, după ce l-au lins, l-au lăsat și au fugit. Deci, petrecând noaptea aceea acolo și încredințându-se că iarăși a făcut Dumnezeu milă cu dânsul, s-a întors la chilia sa.

Dar satana, așteptând puține zile, iarăși a ridicat război în trupul cuviosului, mai iute decât cel dintâi, și așa de mult îl întărâta, încât de mâhnire îi venea a huli. În acest chip și cu multă bântuială aflându-se, vrăjmașul diavol al poftei murdare s-a prefăcut într-o fată neagră ca smoala la chip. Pe această fată — îmi spunea — o văzuse el când era tânăr, strângând spice în țarină, și venise atunci și se așezase pe genunchii lui. Și așa de mult îl întărâtă, încât socotea că păcătuise cu dânsa. Însă cuviosul, venindu-și în fire, i-a dat o palmă peste obraz și îndată s-a făcut nevăzută. Și se jura că atât de multă putoare rămăsese în mâna aceea cu care izbise pe diavolul, încât doi ani de zile n-a ieșit mirosul, cu tot spălatul de multe ori.

Și fiindcă diavolul ridicase de multe ori asupra acestui cuvios război înfricoșat și pierzător de suflet, și nu-i da deloc răgaz, s-a sculat bătrânul de la chilie și umbla ziua și noaptea prin pustietățile cele groaznice și fără de mângâiere, ca să-l mănânce vreo dihanie văzută și nevăzută și să moară trupește, iar nu sufletește cu păcatul.

Deci, aflând el o aspidă mică, a atins-o de el, ca să-l muște și să moară îndată. Însă darul lui Dumnezeu nu l-a părăsit; deci, nici acea jivină nu l-a vătămat cu nimic.

După aceasta a auzit un glas care îi zicea:

Mergi, Pahonie, și te luptă! De aceea te-am lăsat să fii ispitit, ca să nu cazi în prăpastia mândriei, ca nu cumva să-ți închipui că prin puterea ta poți săvârși faptele cele bune și că ești în stare să bați război și să biruiești patima desfrânării. Deci, cunoscându-ți slăbiciunea ta, nu te nădăjdui în puterea ta, ci aleargă la ajutorul lui Dumnezeu.

Încredințându-se și mângâindu-se, cuviosul Pahonie s-a întors la chilia lui, unde și-a petrecut restul vieții sale cu pace. Însă diavolul, care-l supărase mai înainte, se rușina pentru că fusese biruit de cuviosul, cu ajutorul lui Dumnezeu, și nu se mai apropia de Pahonie ca să-l supere.

Toate acestea mai sus zise, le-am auzit din însăși gura preacuviosului Pahonie, care mă învață cu pilda lui să stau cu vitejie în războaiele vrăjmașului și să aștept ajutorul lui Dumnezeu, Care niciodată nu părăsește pe cei ce își aruncă toată nădejdea lor spre El.

din cartea: Biruință asupra desfrânării

Distribuie