Un cuvânt al Mântuitorului care pare a îndreptăți prețuirea suferinței până la a o socoti temelia vieții creștine și condiție a mântuirii este acesta: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie! (Matei 16, 24; Marcu 8, 34; Luca 9, 23). În Evanghelia după Luca, cuvântul este întărit prin această adăugire: să-și ia crucea în fiecare zi (Luca 9, 23). Aceeași Evanghelie subliniază în altă parte necesitatea absolută a acestei sarcini pentru tot cel care voiește să fie creștin: Cel care nu-și poartă crucea sa și nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu (Luca 14, 27), ceea ce spune și Evanghelia după Matei, cu o altă nuanță: Cel care nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine (Matei 10, 38).
Cuvintele acestea sunt o prorocie a Patimii Sale, a purtării crucii și a Răstignirii. Însă ele nu pot fi luate în sens literal, adică înțelegând că Mântuitorul îi îndeamnă pe toți cei care vor să-I fie ucenici să pătimească și să se jertfească întocmai ca El. „A-și purta crucea” are aici un înțeles simbolic și duhovnicesc. Cu adevărat, creștinul are de adus o jertfă, și această jertfă este lepădarea de sine; sarcina lui este de a omorî — sau de a răstigni — pe omul cel vechi din el, născut din Adam cel căzut, pentru ca să se nască și să vieze în el omul cel nou, în Hristos; el trebuie să moară vieții celei vechi, trupești, pentru a trăi o viață nouă, duhovnicească. Lucrul acesta îl arată limpede contextul în care s-au rostit aceste cuvinte ale lui Hristos. Căci, mai înainte de a spune: „să-și ia crucea”, zice: „să se lepede de sine”, iar după aceea arată că cine va voi să-și scape viața o va pierde; iar cine își va pierde viața pentru Mine (la Marcu: pentru Evanghelie) o va afla (Matei 16, 25; Marcu 8, 35; Luca 9, 24). La Matei 10, 38, aceste cuvinte sunt, tot așa, urmate de spusa: Cine ține la viața lui o va pierde. iar cine-și pierde viața lui pentru Mine o va afla (Matei 10, 39; cf. Luca 7, 33 și Ioan 12, 25).
Crucea este simbolul acestei morți, dar, firește, și al suferinței de neocolit pe care o are de îndurat cel care se rupe de vechea sa viețuire, de care era cu totul alipit. Dar suferința aceasta este urmare a lepădării de lume, nu țel și nici măcar cale de ales. Purtarea crucii și răstignirea au acest înțeles de nevoință, întâlnit adesea în scrierile duhovnicești. Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește mult despre felul în care creștinul trebuie să trăiască moartea și învierea Domnului, omorând adică în el păcatul și făcând să vieze virtuțile. Ucenicii Domnului, spune el, „au ca parte, în veacul acesta, patimile în Hristos sau pentru Hristos, în firea lor ca să se sădească în Hristos prin asemănarea morții Lui, prin omorârea păcatului, dar și în asemănarea învierii, prin lucrarea virtuților. Căci se cuvine ca acela care vrea să se mântuiască să omoare nu numai păcatul prin voință, ci și voința însăși pentru păcat, și să învie nu numai voința pentru virtute, ci și însăși virtutea pentru virtute. Aceasta pentru ca întreaga voință omorâtă să fie despărțită de întreg păcatul omorât, încât să nu-l mai simtă, și întreaga voință înviată să simtă întreaga virtute înviată, printr-o unire nedespărțită”.
Suferința de care se vorbește în scrierile ascetice ale Părinților, legată de nimicirea păcatului și a patimilor și de lucrarea virtuților, nu este suferința în înțelesul ei lumesc; ea înseamnă chinurile legate, pe de o parte, de lepădarea dorințelor celor rele, care se arată prin patimi și prin plăcerile josnice care le însoțesc, și, pe de altă parte, de strădaniile pentru a dobândi un nou fel de a fi, care poartă chipul virtuților. Așa trebuie înțeles acest pasaj în care Sfântul Maxim tâlcuiește un cuvânt al Sfântului Grigorie de Nazianz, în care creștinul este asemănat cu Simeon Cireneanul, cel care a purtat crucea lui Hristos: „Simeon se tălmăcește «ascultare», iar cirenean, «grabnic a fi gata». Deci tot cel ce este gata spre ascultarea Evangheliei și îndură bucuros, omorându-și mădularele sale pe pământ, ostenelile pentru virtute prin filosofia făptuitoare, s-a făcut pe sine Simon Cireneanul. El cultivă virtutea de bunăvoie, căci are pe umeri crucea și urmează lui Hristos, având o viețuire după Dumnezeu și cu totul desprinsă de cele pământești.”
Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește și de un alt înțeles simbolic al răstignirii creștinului, care-i simțirea dureroasă a păcatelor sale, pentru care pătimește alături de Hristos ca tâlharul cel credincios, nădăjduind să intre ca acela, prin căință, odată cu Hristos în Rai. Dar Sfântul Maxim nu spune că omul trebuie să îndure patimile lui Hristos și că nu se poate mântui dacă nu se răstignește cu răstignirea Lui ori de nu îndură aceleași chinuri ca și El, ci, dimpotrivă, arată că Hristos a suferit pentru noi — El, Cel nevinovat, ca să ne facă părtași la fericirea și slava Sa. În alt loc, Sfântul Maxim scrie că Hristos „a suportat cu îndelungă-răbdare toate pătimirile cumplite pe care nu le-a răbdat nici un păcătos. Căci scopul (Său) a fost să elibereze pe om de lume și de fire.”
Jean Claude-Larchet; Dumnezeu nu vrea suferința omului