Știm cu toții că inima noastră se cade să fie numai a Domnului și că trebuie să întoarcem toate, mici și mari, doar spre plăcerea Lui: dar când e vremea să purcedem la fapte, să ne rupem de tot păcatul, ne folosim de felurite pretexte ca să rămânem cu cele de care suntem legați: „Nu e de nasul nostru! Viețuirea asta înaltă este doar a unor aleși; noi trăim cum se poate. Cine este ales, acela și primește o chemare specială — ca, de pildă, Apostolul Pavel și ceilalți„.
Dar acești aleși n-au urmat oare de bună voie chemării Domnului? Harul i-a dus cumva legați? Nu: au auzit cuvântul, s-au supus și au năzuit către Domnul. Să presupunem că există oameni cu „chemare specială” și că la ei totul este „special”; dar există — nu-i așa? — și calea de obște, pentru toți: pe calea asta să mergem și noi.
Suntem aleși cu toții; îndată ce cuvântul adevărului s-a atins de auzul nostru, suntem chemați. Ne cheamă Domnul, și nu vom avea răspuns la Judecată de nu vom merge în urma Lui. Luați seama cum s-au convertit alții. Unul a auzit: Nu vă adunați vouă comori pe pământ (Mt. 6, 19), și a părăsit toate averile pământești; altul a citit: În zadar se tulbură omul, strânge comori și nu știe cui le adună pe ele (Ps. 38, 9-10), a părăsit deșertăciunea și a pășit pe calea sigură a facerii pe placul lui Dumnezeu; un al treilea a privit o troiță cu înscrisul: „Iată ce am făcut Eu pentru tine; ce faci tu pentru Mine?” și din toată inima și-a închinat viața Domnului. Vi se pare că acestea sunt niște cerințe extraordinare? Dar în fiecare zi citim și auzim despre mii de asemenea adevăruri.
Oare după toate acestea mai poți să te socoți „neales”? Nu, problema nu este chemarea, problema este în noi înșine. Cum s-au convertit aceia? Și-au dat seama că nu este viață adevărată afară de viața în Domnul, și și-au schimbat viața necuvioasă. Așa se întâmplă cu toți care se convertesc. Schimbarea lăuntrică ține de buna-credință a omului în privința cunoașterii adevărului, iar această bună-credință ține totdeauna de noi. În altarul lăuntric al inimii nu intră nimeni din afară: acolo omul însuși hotărăște totul împreună cu conștiința sa.
Deci să ne punem înaintea feței lui Dumnezeu în forul nostru lăuntric, să ne facem o imagine cât mai vie a tot ce vrea Dumnezeu și, dându-ne seama că este neapărată nevoie de asta ca să ne mântuim, să luăm în inima noastră hotărârea următoare: „De acum voi începe să fiu al Domnului din toată inima și să-I slujesc doar Lui din toate puterile mele” — și se va săvârși alegerea noastră, care este tocmai îmbinarea hotărârii noastre cu chemarea dumnezeiască. Domnul este aproape; El vine la toți și bate la ușa inimii, doar-doar o să-I deschidă careva. Dacă inima este vas zăvorât, cine e vinovatul? Toată vina o poartă reaua noastră credință în privința cunoașterii adevărului. De n-ar fi ea, toți ar năzui totdeauna spre Domnul.
Și ce, mult ni se cere? Doar nu suntem înstrăinați întru totul de Domnul atâta doar că strădania de a-I face pe plac nu stă la noi pe primul loc, ci e un fel de anexă la îndeletnicirile pământești. Iar noi nu facem alta decât să ne facem pe propriul plac, pe placul oamenilor și pe placul obiceiurilor lumești. Puneți acum pe primul loc năzuința de a face pe placul Domnului și reorânduiți toate celelalte potrivit chemării acestui unic scop, și așezarea voastră lăuntrică se va schimba. Pe dinafară totul va rămâne ca mai înainte, și numai inima se va face nouă. Și asta-i tot. Vi se pare greu?
Sfântul Teofan Zăvorâtul; Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor vol. 1