Despre vremurile din urmă, Sfinții Părinți au prezis că atunci nu vor mai fi deloc bărbați săvârșitori de semne. „De ce, – spun unii, – acum nu mai sunt semne? Ascultați cu osebită luare-aminte răspunsul meu: fiindcă întrebarea pusă mie acum o aud de la mulți, deseori, chiar mereu. De ce atunci toți cei care primeau botezul începeau să vorbească în limbi, iar acum nu se mai întâmplă asta?… De ce s-a luat acum de la oameni darul minunilor?
Dumnezeu face asta nu pentru a ne face necinste, ci chiar mai multă cinste dându-ne. Cum asta? Am să vă lămuresc. Oamenii din acele vremuri erau mai săraci la minte, ca unii rupți nu de mult de slujirea idolilor; mintea lor era groasă și tâmpă, erau cufundați în materie și se dăruiseră ei, nici prin gând nu le trecea că sunt și daruri nemateriale, nici nu știau ce înseamnă harul duhovnicesc, că totul se primește prin singură credința: din această pricină erau semne.
Dintre darurile duhovnicești, unele sunt nevăzute și se primesc doar prin credință, altele sunt împreunate cu oarecare semn simțit, spre trezirea credinței în cei necredincioși. De pildă: iertarea păcatelor e dar duhovnicesc și nevăzut: noi nu vedem cu ochii noștri cei trupești în ce chip sunt curățite păcatele noastre. Sufletul este curățit — însă el este nevăzut pentru ochii trupului. Așadar, iertarea de păcate e dar duhovnicesc, care nu poate fi descoperit ochilor trupului; iar putința de a vorbi în limbi, chiar dacă ține de lucrările duhovnicești ale Duhului, slujește totodată drept semn simțit, ce poate fi ușor văzut de necredincioși: lucrarea nevăzută săvârșită înăuntrul sufletului se face vădită și se arată prin mijlocirea limbii străine, ce se aude în afară. Din această pricină spune Pavel: Fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folos (I Corinteni 12, 7).
Ca atare, eu de semne nu am nevoie. De ce? Fiindcă m-am învățat a crede harului Dumnezeiesc și fără semne. Cel necredincios are nevoie de dovadă; eu însă, credincios fiind, nu am deloc nevoie nici de dovadă, nici de semne; chiar dacă nu vorbesc în limbi, știu că sunt curățit de păcat. Cei de pe vremuri nu credeau până nu primeau semne. Semnele li se dădeau ca dovedire a credinței pe care o primeau. Drept aceea, se dădeau semne nu celor credincioși, ci necredincioșilor, ca să se facă credincioși; așa spune și Apostolul Pavel: Semnele, nu sunt pentru credincioși, ci pentru necredincioși (I Corinteni 14, 22).” (prima omilie a Sfântului Ioan Gură de Aur la Cincizecime)
Dacă semnele ar fi neapărat trebuincioase, ele ar fi rămas. A rămas cuvântul, la a cărui înstăpânire lucrau minunile. El s-a răspândit, a împărățit, a cuprins lumea întreagă. El a fost tâlcuit (explicat) în chip cu totul îndestulător de către Părinții Bisericii: a devenit foarte ușoară ajungerea la el și însușirea lui. El este de o necesitate esențială; el e neapărat trebuincios; el săvârșește mântuirea oamenilor; el dă bunătățile cele veșnice; el dă Împărăția Cerurilor; în el sunt ascunse cele mai înalte semne ale lui Dumnezeu (PS. 118, 18).
Cuvântul Domnului rămâne în veac: și acesta este cuvântul care vi s-a binevestit (I Petru 1, 25). În cuvânt este viața, și El este viața (Ioan 1, 4). El naște pe oamenii cei morți întru viața veșnică, dându-le din sine viața lui atotsfântă: ascultătorii și lucrătorii cuvântului devin născuți nu din sămânță stricăcioasă, ci din nestricăcioasă, prin cuvântul lui Dumnezeului Celui Viu și care rămâne în veac (I Petru 1, 23). Pentru a cunoaște însemnătatea cuvântului, este nevoie să îl împlinim. Poruncile evanghelice, atunci când sunt împlinite, încep fără întârziere să transfigureze, să preschimbe omul, să-i dea viață, să preschimbe feIul lui de a gândi, simțămintele inimii lui, însuși trupul: Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, și pătrunde până la despărțitura sufletului și duhului, dintre încheieturi și măduvă, și destoinic este să judece simțirile și cugetările inimii (Evrei 4, 12).
Cuvântul lui Dumnezeu cuprinde în sine însuși mărturie privitoare la sine. El, asemenea semnelor purtătoare de vindecări, lucrează chiar în om, și prin această lucrare dă mărturie despre sine. El este cel mai înalt semn. El este semn duhovnicesc, care, fiind dăruit omului, îndestulează toate trebuințele mântuirii lui, face de prisos ajutorul semnelor materiale. Creștinul care nu știe de această însușire a cuvântului își dă în vileag prin aceasta răceala față de cuvânt, necunoașterea cuvântului lui Dumnezeu sau cunoașterea lui moartă, după literă.
Sfântul Ignatie Briancianinov; Despre vedenii, duhuri și minuni