Suferința e rea și pentru că este pricină și prilej de păcătuire pentru omul căzut; de ea se folosesc puterile demonice, care una voiesc: să-l facă pe om să săvârșcască răul fie într-un moment sau altul, fie mereu; prin ea iscă, sporesc și întrețin în el patimile cele rele.
Plăcerea și durerea – temeliile patimilor rele
Se știe îndeobște din scrierile Sfinților Părinți că plăcerea e rău văzută și chiar urâtă de ei – în primul rând pentru că l-a lipsit pe om de desfătarea duhovnicească, nemăsurat mai mare, căreia i-a luat locul; iar în al doilea rând, pentru că este mijlocitoarea patimilor. Mai puțin se știe însă că și durerea este privită de Părinți tot ca rea și păgubitoare. Am văzut deja că unii dintre ei subliniază faptul că nu-i plăcere fără durere și nici durere fără plăcere, și că pe amândouă le naște ceea ce-i pătimitor în om, apărând amândouă în firea lui ca urmări ale păcatului strămoșesc. Și de ele e negreșit aninat păcatul, fie că le precede, fie că le urmează; adică întâi e păcatul strămoșesc, care le-a născut, apoi păcatul pe care ele pot oricând să-l nască ori să-l prilejuiască. Altfel spus, având răul drept obârșie, ele pot fi la rândul lor obârșie a răutății. Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește astfel de „răul furișat în noi datorită firii noastre pătimitoare, adică legea păcatului pricinuită de neascultare”. Iar Sfântul Petru Damaschinul spune răspicat: „Din plăcere și din durere vine tot răul.”
Aceasta nu înseamnă că firea pătimitoare — izvor, în om, al plăcerii și al durerii — este în sine rea sau pricină de păcat și de patimi vinovate. Păcatul, ca și patimile rele, cere întotdeauna manifestarea liberului nostru arbitru. De aceea, spunând cele de mai sus, Sfântul Maxim precizează faptul că „răul furișat în noi datorită firii noastre pătimitoare” vine din „dispoziția potrivnică firii a voii noastre libere, care a introdus împătimirea în caracterul pătimitor al firii prin moleșire ori prin iuțeală„.
Totuși caracterul pătimitor al firii — așadar și patimile firești care izvorăsc de aici — este un teren propice pentru nașterea, dezvoltarea și stăruirea patimilor rele. Cerințele sau chiar constrângerile firii pătimitoare determină cel mai adesea liberul arbitru. Și tocmai datorită zonei de fragilitate și slăbiciune pe care o constituie elementul pătimitor din om, voia plecată spre rău sau reaua alegere ajung să se împlinească. Sfântul Maxim vorbește astfel despre „coruperea liberei alegeri”, datorită slăbiciunii firii noastre (adică a caracterului ei pătimitor).
Omul căzut părăsește virtuțile și se arată atras de patimile cele rele tocmai raportându-se la durere și plăcere. Astfel, într-o scolie la Răspunsurile către Talasie citim că: „De dragul plăcerii iubim patimile, și de teama durerii fugim de virtute.”
Sfântul Maxim vorbește pe larg despre faptul că patimile rele cresc întemeindu-se deopotrivă pe plăcere și durere. El arată cum omul căzut se străduiește din răsputeri: pe de o parte, să caute plăcerea, pe de alta, să se ferească de durere, lucrări legate de altfel, pentru că, așa cum am văzut mai sus, potrivit Sfântului Maxim, durerea urmează negreșit plăcerii. Prin această îndoită strădanie, omul dezvoltă o urâtă treime de patimi: cele prin care caută plăcerea, cele prin care se ferește de durere și cele ieșite din însoțirea acestor două porniri păcătoase. „Luptându-se omul cu toată puterea pentru plăcere și combătând cu toată sârguința durerea […], așa s-a strecurat marea și nenumărata mulțime a patimilor stricăcioase în viața oamenilor. Așa a devenit viața noastră plină de suspine, cinstind pricinile care o pierd și născocind și cultivând prilejurile stricăciunii sale, din cauza neștiinței. Așa s-a tăiat firea cea unică în nenumărate părticele, și noi, cei ce suntem de aceeași fire, ne mâncăm unii pe alții ca șerpii și ca fiarele. Căutând plăcerea din pricina iubirii trupești de sine și străduindu-ne să fugim de durere din aceeași pricină, născocim surse neînchipuite de patimi pricinuitoare de stricăciune.
Astfel, când ne îngrijim prin plăcere de iubirea trupească de sine, naștem lăcomia pântecelui, mândria, slava deșartă, trufia, iubirea de arginți, zgârcenia, tirania, fanfaronada, aroganța, nechibzuința, nebunia, părerea de sine, orbirea minții, disprețul, obrăznicia, moleșirea, desfrânarea, ușurătatea, îngâmfarea, maimuțărelile, luarea în râs, multa vorbire, vorbele urâte și toate câte mai sunt de felul acesta.
Iar când ascuțim mai mult prin durere modul iubirii trupești de sine, naștem mânia, pizma, ura, dușmănia, pomenirea răului, vorbirea de rău, întristarea, deznădejdea, hulirea Proniei, lâncezeala, negrija, descurajarea, puținătatea de suflet, plânsul fără rost, tânguirea, ocara, văicăreala, dușmănia, pizma și toate câte țin de o dispoziție care a fost lipsită de prilejurile plăcerii.
În sfârșit, când din alte pricini se amestecă în plăcere durerea, dând perversitatea — căci așa numesc unii întâlnirea părților contrare ale răutății —, naștem fățărnicia, ironia, viclenia, prefăcătoria, lingușeala, dorința de a plăcea oamenilor și toate câte sunt născociri ale acestui viclean amestec.”
Odată ivite în suflet, patimile se mențin și sporesc, sprijinindu-se pe plăcere — pe care omul e pornit s-o caute —, dar și pe durere — de care se teme și vrea să fugă.
Atunci când omul nu-și împlinește patimile, nu poate ajunge la cele pe care le dorește sau le pierde pe cele care îi erau dragi, apare durerea sufletească, sub forma patimii tristeții, care, sălășluită în suflet, iscă alte patimi. Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește astfel despre „întristarea cea nerațională, a celor mulți, care apasă sufletul pentru că e lipsit de plăceri sau de bunuri materiale, ce stârnesc în om porniri contrare firii spre cele necuvenite și-l fac să lepede cele de trebuință”. Vedem aici limpede cum durerea e iscată de patimi și naște ea însăși patimi, arătându-se și ea îndoit legată de păcat.
Plăcerea și durerea denaturează conștiința morală
Că plăcerea și durerea sunt rele se vede și din feIul în care strâmbă conștiința morală a omului căzut. Într-adevăr, acesta în chip „firesc” prețuiește lucrurile după plăcerea sau durerea pe care i-o produc; și judecata sa morală socotește plăcerea drept bine, iar durerea, rău.
Omul căzut judecă valoarea lucrurilor nu așa cum ar trebui, cu o minte în stare să deosebească realitățile inteligibile și valorile spirituale, ci cu simțirea sa; iar aceasta nu e doar simpla și deloc vinovata putere de a sesiza lucrurile sensibile, ci și, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, „puterea de a deosebi între plăcerea și durerea trupului„, și, mai precis, „o putere a trupurilor însuflețite și dotate cu senzații„, care „convinge pe om să îmbrățișeze plăcerea și să respingă durerea„. „Când deci omul nu e preocupat să facă altă deosebire decât aceasta, dintre simțirea trupească de plăcere și cea de durere, calcă porunca dumnezeiască și mănâncă din pomul cunoștinței binelui și răului. El are adică iraționalitatea simțirii ca singur mijloc de discernământ, în slujba conservării trupului. Iar prin ea se alipește cu totul de plăcere ca de ceva bun, și se ferește de durere ca de ceva rău„.
De aici, omul ajunge să nu mai știe cu claritate ce e bine și ce e rău. „Pomul cunoștinței binelui și răului„, despre care vorbește Scriptura (Facerea 2, 17), se numește așa tocmai pentru că gustarea din rodul său (care simbolizează desfătarea de creație sub aspectul ei sensibil, desfătare care, așa cum am văzut, aduce numaidecât suferință) duce la o astfel de cunoaștere neclară a binelui și a răului, pe temeiul plăcerii și al durerii simțite ori nădăjduite. Sfântul Maxim explică astfel că omul căzut, închinându-se creaturii în locul Creatorului prin iubirea trupească de sine, „avea în sine într-o lucrare neîncetată plăcerea și durerea. Căci, mâncând mereu din pomul neascultării, primea prin simțire părerea cunoștinței binelui și răului, amestecate în el”. De altfel, această cunoaștere neclară a binelui și răului produsă de iubirea trupească de sine și întemeiată numai pe experiența pur simțuală a plăcerii și durerii este cea care naște, așa cum am văzut mai înainte, mulțimea de patimi rele: „Necunoașterea lui Dumnezeu a îndumnezeit zidirea, al cărei cult vădit este iubirea de trup a neamului omenesc. Căci în jurul acesteia se învârte, ca un fel de cunoștință amestecată, toată experiența plăcerii și a durerii, din pricina cărora s-a introdus în viața oamenilor tot nămolul relelor de tot soiul, atât de felurite și pestrițe, încât nu le poate spune cuvântul.”
Plăcerea și durerea îl tiranizează pe omul căzut, mânându-l la păcat și la patimi
Iarăși, durerea și plăcerea sunt rele și pentru că se fac stăpâne ale omului căzut. Iar stăpânirea lor are cele mai nenorocite urmări, pentru că, pe de o parte, așa cum am văzut, pe una dorind-o și de cealaltă fugind, omul cade în păcate și patimi; iar, pe de altă parte, pentru că ajung tirane și-l fac până la urmă robul lor.
Felul în care vorbește despre această tiranie Sfântul Maxim este semnificativ; astfel, el spune că în firea pătimitoare a omului căzut „stă puterea plăcerii și a durerii„, și acestea două pricinuiesc „domnia silnică a păcatului (prin plăcere) și stăpânirea morții (prin durere)”.
Sfântul Maxim subliniază îndeosebi dominația pe care o exercită păcatul asupra firii omenești prin latura pătimitoare, care ține de nașterile după trup, ca una mișcată de păcat și mișcătoare a păcatului. „Fiindcă, așadar, din pricina neascultării a intrat păcatul, iar din pricina păcatului a intrat în firea oamenilor trăsătura pătimitoare prin naștere, și fiindcă neîncetat cu această trăsătură pătimitoare a nașterii prin păcat se împrospăta prima călcare a poruncii, nu era nădejde de slobozire, firea fiind încătușată, prin plecarea voinței, într-o legătură rea. Căci, cu cât se silea firea să se conserve prin naștere, cu atât se strângea mai mult cu lațul legii păcatului, având în sine prima greșeală lucrând prin trăsătura pătimitoare„.
Același Părinte insistă asupra tiraniei pe care o exercită iubirea de sine asupra omului căzut prin mijlocirea plăcerii și a durerii. El scrie că iubirea pe care „fiecare dintre cei ce sunt părtași la firea omenească o are în sine, într-o anumită cantitate și calitate, vie și lucrătoare față de partea lui văzută, adică față de trup„, este cea care „îl silește ca pe un rob, prin pofta de plăcere și frica de durere, să născocească multe forme ale patimilor, după cum se nimeresc timpurile și lucrurile și după cum îl îndeamnă felul său de a fi, căutând să aibă necontenit plăcerea ca tovarășă de viață și să rămână cu totul neatins de durere„. O idee asemănătoare aflăm și la Sfântul Petru Damaschinul, care pune iubirea de sine sub numele de „voia proprie”. El spune astfel că cel lipsit de minte „nu poate avea înfrânarea de la plăceri sau de la voile care-i plac, nici răbdare în întâmplările dureroase. Că uneori, împlinindu-și voia, cresc în el plăcerea și mândria, alteori, neputându-și-o împlini și fiind chinuit de durere din pricina aceasta, ajunge silit la înecarea și descurajarea sufletului, care sunt arvuna gheenei”. Sfântul Petru Damaschinul, ca și Sfântul Maxim, arată că prin patimi se face vădită puterea pe care o au asupra omului plăcerea și durerea, hrănitoarele și întăritoarele lor.
Lucrarea diavolilor vădește și ea faptul că durerea și plăcerea stăpânesc și tiranizează firea omenească, direct sau indirect.
Latura pătimitoare a omului e teren prielnic pentru lucrarea diavolilor
Într-adevăr, diavolii nu pot să-l silească pe om la rău, însă le e ușor să-l amăgească folosindu-se cu viclenie de cele două tendințe spontane și foarte puternice ale trăsăturii sale pătimitoare, adică de dorința de plăcere și de sila firească de durere. Trăsătura pătimitoare este în orice caz pentru omul căzut o zonă de slăbiciune, un punct vulnerabil, pe care diavolii pot pune cu ușurință stăpânire.
Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că în această latură pătimitoare a omului este sădită înclinarea spre păcat, moștenită prin păcatul strămoșesc, și că pe ea se sprijină diavolii pentru a isca, prin mijlocirea patimilor firești, patimile nefirești. El afirmă limpede că „puterile rele își aveau, din pricina păcatului, lucrările lor ascunse în trăsătura pătimitoare primită de la Adam, ca o lege nescrisă a firii”. Și încă: „Pentru că firea având chiar în trăsătura pătimitoare sursa de creștere a păcatului, din pricina strâmtorării naturale — purta — datorită păcatului generic cuprins în trăsătura pătimitoare, prin patimile contra firii — lucrările tuturor începătoriilor, puterilor și stăpâniilor ascunse în patimile cele după fire. Prin aceste lucrări toată puterea vicleană contribuia, folosindu-se de trăsătura pătimitoare a firii, la stricăciunea patimilor împotriva firii, împingând voința spre ele prin patimile cele după fire (prin afecte)”.
Aducând suferințe asupra omului, diavolul vrea să-l facă să-și piardă nădejdea în Dumnezeu, să se ridice împotriva Lui și, în cele din urmă, să se lepede de El, așa cum bine se vede în Cartea lui Iov și așa cum arată toți Părinții. Sfântul Maxim spune astfel că diavolul, „scornind una după alta suferințele patimilor fără de voie, se năpustește fără milă […], dorind să-și sature patima urii sale împotriva noastră. El vrea ca sub marea povară a necazurilor dureroase sufletul sfârșit de slăbiciune să-și taie de la sine puterea nădejdii în Dumnezeu, făcând din întâmplările dureroase care vin peste el […] pricini de necredință și lepădare de El„.
Jean-Claude Larchet; Dumnezeu nu vrea suferința omului