De unde vine suferința de vreme ce Dumnezeu n-a creat-o și ea n-a existat în creație la început?

De unde vine suferința? Părinții spun că păcatul celui dintâi om a adus-o pe lume și a fost pricinuită de libertatea lui de a alege, mai precis de actul prin care omul, călcând porunca dumnezeiască, s-a îndepărtat de Dumnezeu și singur s-a lipsit pe sine de fericita stare din Rai. Pierzându-și astfel prin propria-i greșeală bunurile de care se bucura atunci prin împărtășirea de Bine, a lăsat să intre în el mulțimea relelor, între care și suferința.

Așa cum spune Teofil al Antiohiei, „celui dintâi zidit, neascultarea i-a adus izgonirea din Rai; […], din pricina neascultării omul a adus asupra sa osteneală, durere, întristare.” Sfântul Grigorie de Nyssa dă multă atenție acestui proces. El scrie, astfel, că: „omul a ajuns să guste răul în urma unui gest liber al voii sale, introducând […] răul în sângele său„, și „căzând, pentru o clipă de plăcere, din fericirea cuvenită unor ființe lipsite de patimi, suntem de-acum mânați spre rău. De aceea se întoarce iarăși omul în pământ, ca un ciob de lut ajuns netrebnic.”

Și după ce spune că „omul nu este prin firea sa creată la început pătimitor (neavând, așadar, de pătimit nici suferință) și muritor„, arată că „patimile au intrat mai târziu, după cea dintâi zidire. […] Și această urgie, pe care nesilit și-a atras-o, are acum în stăpânire neamul omenesc și, căzând în amăgire, de voia lui, omul patimii s-a făcut el însuși născocitor de rele, neaflând la Dumnezeu izvodire de rău, căci Dumnezeu n-a făcut moartea (Înțelepciunea lui Solomon 1, 13), ci, într-un anume fel, omul s-a făcut creator și artizan al relelor.”

Sfântul Ioan Damaschin scrie și el că numai călcarea poruncii l-a abătut pe om de la Dumnezeu și de la binele ce izvora de la El și, „îndreptându-se mai mult spre materie„, „și-a împropriat coruptibilitatea, a ajuns pătimitor, în loc de nepătimitor, muritor, în loc de nemuritor […]. Și, amăgit prin atacul diavolului, începătorul răutății […], nepăzind porunca Creatorului, a fost lipsit de har, scos din rudenia cu Dumnezeu, acoperit cu asprimea vieții pline de dureri.” Tot el, în alt loc, spune că suferința face parte dintre patimile firești, „care s-au ivit în viața omenească din pricina osândei date pentru călcarea poruncii”.

Avva Dorotei scrie că, pentru călcarea poruncii, Adam „a fost scos din Rai și a căzut din starea cea după fire (precum îl zidise Dumnezeu) și a ajuns în cea contrară firii, adică în […] patimi, căzând sub stăpânirea lor. Căci s-a făcut robul lor prin neascultarea sa”.

În ceea ce-l privește, Sfântul Grigorie Palama scrie: „De unde slăbiciunile, bolile și toate celelalte rele din care ni se trage moartea? De unde moartea? Din neascultarea poruncii dumnezeiești, din călcarea legii date de Dumnezeu, din păcatul strămoșesc săvârșit în Rai. Bolile, neputințele și povara încercărilor de tot felul păcatul le-a născut. Prin el cu adevărat ne-am îmbrăcat cu <<tunicile de piele» ale acestui trup stricăcios, muritor, covârșit de dureri, și am intrat în lumea aceasta trecătoare și pieritoare, fiind osândiți să ducem o viață pândită de multe rele și nenorociri.”

Pentru Sfântul Grigorie Palama, moartea, înfățișată de Scriptură (cf. Facerea 2, 17; Romani 5, 12; I Corinteni 15, 21) și de Sfinții Părinți drept principala consecință a păcatului strămoșesc, trebuie înțeleasă în sens larg, mai întâi ca moarte a sufletului, iar, cât privește trupul, pe lângă moartea propriu-zisă și stricăciunea care ne duce la ea, mai trebuie adăugate aici și toate durerile și suferințele: „Moartea adusă sufletului prin călcarea poruncii nu doar strică sufletul, ci și aduce asupra trupului chinuri și patimi, ducându-l într-un sfârșit la moarte.”

Însă, neîndoios, dintre Părinți Sfântul Maxim Mărturisitorul este cel care a arătat cel mai limpede că durerea, nedespărțită de plăcere, căreia îi urmează în chip necesar, este o urmare a păcatului strămoșesc. El vorbește adesea de „durerea pe care o aduce păcatul”. El scrie că „pătimirea — care implică durerea —, stricăciunea și moartea cea după fire le-a adus în Adam povârnirea voii libere”.

El arată cum primul om. „prin reaua folosire a însușirilor sădite în ființa sa inteligibilă. întorcând mișcarea lor împotriva firii, a introdus în el și în toată zidirea stricăciunea pe care o vedem acum și nimicirea”. În altă parte vorbește de schimbarea produsă în om în urma păcatului, de modificarea adusă trupului, născând condiții propice suferinței și stricăciunii: „Omul a fost făcut de Dumnezeu împodobit cu frumusețea nestricăciunii și a nemuririi. Dar el, preferând […] inferioritatea firii văzute din jurul lui„, a „secerat ca rod vrednic de aplecarea voii sale […] nu numai stricăciunea și moartea trupului și mișcarea și alunecarea pe dată spre orice patimă, ci și nestatornicia și pornirea ușoară spre schimbare a firii văzute din afara și din jurul lui, care-l fac lesne schimbător”.

Sfântul Maxim vorbește în altă parte despre legătura strânsă dintre plăcere, durere și iubirea pătimașă de sine, care au înlocuit în Adam iubirea de Dumnezeu. Pentru Sfântul Maxim, iubirea de sine este cu adevărat idolatrizare a propriului trup, fie direct, fie prin mijlocirea zidirii, privită exclusiv sub aspectul ei sensibil, idolatrizare motivată prin căutarea plăcerii simțite, care însă e însoțită negreșit întotdeauna de durere: „Prin grija de trup săvârșind omul slujirea cea stricăcioasă și umplându-se de iubirea trupească de sine, avea în el într-o lucrare neîncetată plăcerea și durerea. Căci, mâncând mereu din pomul neascultării, încerca prin simțire cunoștința binelui și răului amestecate în el. Că de-ar zice cineva că pomul cunoștinței binelui și a răului este zidirea cea văzută, nu s-ar abate de la adevăr. Căci împărtășirea de ea produce în chip natural plăcerea și durerea.”

Iubirea de sine este, după Sfântul Maxim, maica tuturor patimilor, iar acestea — chiar dacă unele dintre ele se arată a fi născute din încercarea de a fugi de durere — sunt pentru om izvoare de multe suferințe, atât sufletești, cât și trupești: „«Pământul blestemat» al ostenelilor lui Adam (Facerea 3, 17) este trupul lui Adam, necontenit blestemat prin faptele sale, adică prin patimile minții lipite de pământ, la nerodirea virtuților, care sunt fapte ale lui Dumnezeu. Și din acest trup al său se hrănește omul cu durere și cu întristare multă, bucurându-se doar de puțina dulceață ce i-o dă el. Din trup îi răsar omului, pentru o plăcere stricăcioasă, grijile și frământarea gândurilor, ca niște spini, și marile ispite și primejdii, ca niște mărăcini, împungându-l din toate părțile și pricinuindu-i numai durere.”

Jean-Claude Larchet; Dumnezeu nu vrea suferința omului