S-a dus un an de zile
Greoi, spre „asfințit”,
Cu năzuinți deșarte
Și rost neîmplinit.
Își ia acuma rândul
Un altul, mai vioi,
Ce dă la toți cuvântul
Să-i scape din nevoi
Și lumea veșnic vede
– Cu gândul neîndoit –
Că orice înnoire
Îi semn de procopsit
Și – doară – are pildă:
Din viața cu progres
Cu ce amar de roadă
-La urmă – s-a ales
Prin duhul „înnoirii”
Se vede arătat
Că viața omenirii
Mai rău s-a destrămat.
Deși – la arătare –
Înaintăm vioi,
Dar sufletește mergem
Ca racul, înapoi.
Zburăm după „himere”
Ca vântul prin văzduh
Și văruim mormântul
Cu viața „fără duh”.
Sfântul Ioan Iacob Hozevitul; Hrană duhovnicească