Delăsarea va lua totul, încât va trebui să o iei de la capăt

O primejdie mare pentru viața duhovnicească o reprezintă delăsarea şi lenea noastră. Ele pot fi stări fireşti, izvorâte din firea noastră care lesne se istoveşte, dar foarte adesea sunt pricinuite şi de înrâurirea diavolească asupra noastră. După ce te-ai ostenit o vreme asupră-ţi, săvârşind voia lui Dumnezeu cu silire de sine către nevoinţă, pentru curăţirea sufletului nostru de păcate, de tine se poate apropia în chip nevăzut ispititorul şi începe, cu viclenie, să adune în cugetul tău astfel de gânduri: „Îndeajuns te-ai chinuit! Îngăduie-ţi acum puţină odihnă!”

Acest cuget este atât de ademenitor, spune Sfântul Teofan Zăvorâtul, încât nici nu te vei gândi că trebuie să i te împotriveşti. Şi, pe lângă aceasta, este atât de ticălos, că de i te vei încredinţa numai pentru puţină vreme, toate dinlăuntrul tău se vor tulbura. Delăsarea este asemenea unei spărturi mici într-un stăvilar (baraj). De îndată ce s-a ivit doar o astfel de spărtură mică, stăvilarul nu va mai rezista; apa îl va lua negreşit. Ceva asemănător lucrează în noi şi delăsarea: va lua totul, încât va trebui să o iei de la capăt, să începi să te reclădeşti pe sineţi.

Delăsarea are adesea drept cauză un vid interior, o lipsă de sens pe care omul o resimte în multe situații din viața lui. Persoana în cauză se străduiește, dar nu reușește să biruiască această stare care-i paralizează acțiunile, îi îm­pietrește inima, îi împrăștie gândurile.

Marii duhovnici ai bisericii ortodoxe aduc în vedere credincioșilor faptul că păcatele socotite ca fiind “mărunte” sau mai grav, chiar “îngăduite”, nu sunt decât porțile spre păcatele mari. Lenea sau trândăvia sau delăsarea pricinuiește sufletului. Din acestea se pot naște beția, afulterul și alte rătăciri venite atunci când mintea și mâinile nu au ocupație. Cu rugăciunea în gând și lucrul în mâini, sufletul nostru rămâne în dreapta credință.