Depresia este anticamera iadului

Depresia poate să fie produsă în suflet prin lucrarea demonică directă, sau să se nască acolo fără un imbold vădit.

Motivul depresiei cel mai des întâlnit este zădărnicirea uneia sau a mai multor pofte, ca și a plăcerii care este legată de aceasta.

Astfel, această tristețea rea se arată a fi o alipire a persoanei care pătimește de bunurile materiale și de valorile lumii. De aceea se și leagă de toate patimile, căci acestea sunt întrepătrunse de pofta aprinsă. Iată cum în străfundurile tristeții fără de Dumnezeu se ascund toate patimile, iar în spatele lor demonii.

Tristețea este o putere care ni s-a dat de către Dumnezeu după cădere, ca să ne ajute în pocăință. Noi, însă, (din pricina patimilor noastre și prin influența înșelătoare a celui rău), o folosim în chip rău și cădem în stare de depresie.

În loc să se folosească de tristețe ca să-și plângă păcatele sale, să se îndurereze pentru îndepărtarea de Dumnezeu și pentru pierderea bunurilor duhovnicești, omul o folosește invers: plânge pentru pierderea bunurilor materiale, se îndurerează pentru neputința lui de a-și satisface pofta și de a dobândi o plăcere așteptată, sau chiar pentru faptul că a suferit o tulburare în relațiile cu semenii săi. Deci nu folosește tristețea în chip firesc, ci împotriva firii.

Urmările depresiei. Depresivii Îl osândesc pe Dumnezeu. Depresia, tristețea demonică, are într-adevăr urmări dureroase. Sufletul care suferă de tristețe și mânie, observă Sfântul Ioan Gură de Aur, nu poate nici din câte-i spui să se folosească, nici să grăiască ceva folositor. Așa cum un nor des, care acoperă soarele, împiedică razele lui să ajungă pe pământ, la fel și tristețea, ca un alt nor, acoperă sufletul și nu lasă rațiunea să lumineze. De aceea, cel întristat peste măsură, de obicei fie vorbește lucruri stranii, fie se cufundă în tăcere. Dar și ceilalți care-l văd, preferă și aceștia să tacă.

Depresia întunecă sufletul, împiedică mintea să cugete corect și să lucreze creativ. N-o lasă să se dedea cercetării și învățăturii, blândeții și răbdării, ci o împing spre nervozitate, angoasă și însingurare.

În plus, mintea depresivă îi socotește pe ceilalți cauza problemelor ei, eliberându-se de responsabilități și astfel nu se luptă să se îndrepte și să se vindece.

Sfinții Părinți, luminați de Dumnezeu, continuă să susțină că starea aceasta a tristeții grele și de nesuportat paralizează sufletul, strică mintea, creează moliciune și nepăsare pentru orice luptă, naște dușmănie pentru orice lucrare.

Sfântul Ioan Scărarul îi caracterizează pe cei suferinzi de depresie ca fiind acuzatori ai lui Dumnezeu, pe Care-L osândesc, chipurile, că nu este milostiv, și de aceea nu vor să se roage, să mediteze, și se plâng deseori de dureri de cap, de fierbințeli și de dureri de stomac.