Desăvârșirea omului față de Dumnezeu

Cuvânt despre desăvârșirea omului din Asketiconul Avvei Isaia

Zis-a un Părinte: Dacă omul nu agonisește credința în Dumnezeu, dorirea neîntreruptă de Dumnezeu, nevinovăția, nerăsplătirea răului cu rău, înfrânarea, smerenia, curăția, iubirea de oameni, lepădarea de sine, blândețea, răbdarea, neîncetata rugăciunea către Dumnezeu întru strâmtorarea inimii, dragostea adevărată, neîndoiala, luarea aminte la cele ce se întâmplă, neîncrederea în faptele sale bune sau în slujirea sa, și a cere de-a pururea ajutorul lui Dumnezeu în toate, fără de toate acestea nu se poate mântui. Căci vrăjmașii tăi nu te cruță, omule! Deci, nu fi nepăsător, nu nesocoti conștiința, nu-ți pune toată nădejdea în tine, dacă ai făcut un lucru vrednic de Dumnezeu, câtă vreme te afli în țara vrăjmașilor tăi.

Nevoința cu pricepere izgonește nepăsarea, iar întristarea vindecă rănile făcute de vrăjmașii dinăuntru.

Dragostea desăvârșită de Dumnezeu, după voia Sa, este potrivnică războaielor celor nevăzute, iar curăția lăuntrică, biruitoare în nevăzutul război, pregătește odihna Fiului lui Dumnezeu, iar curăția văzută, păzește virtuțile. Știința naște virtutea și tot ea o păzește. Mulțumește lui Dumnezeu în vreme de ispită și vei izgoni gândurile care vin. Nu socoti că osteneala ta e plăcută lui Dumnezeu și te va păzi ajutorul Său.

Dacă în vremea rugăciunii, conștiința nu te învinuiește de nici o răutate, atunci cu adevărat ești liber și ai intrat în Sfânta Sa odihnă.

Să nu cruțăm nimic pentru dobândirea și paza acestor virtuți până la sfârșit; să ne vedem păcatele și să nu nădăjduim în noi înșine, câtă vreme ne aflăm în grea robie. Căci judecarea aproapelui, ocărârea fratelui, a-l disprețui în inimă, a-l mustra când se ivește prilejul, a-l ocărî cu mânie, a-l vorbi de rău față de cineva, toate acestea depărtează pe om de la milostivirea lui Dumnezeu, pe care o primesc Sfinții, și de slăvitele virtuți. Astfel de fapte zădărnicesc ostenelile omului și nimicesc roadele lor cele bune.

Zis-a iarăși: Dacă zice cineva că-și plânge păcatele și totuși săvârșește păcatul, acela e fără de minte. Dacă zice cineva că-și plânge păcatele și totuși iubește vreunul, acela se înșeală singur. Cel ce caută liniștea și nu se îngrijește să-și taie patimile, este orb față de sfintele virtuți. Cel ce-și lasă păcatele sale și se îngrijește de îndreptarea altora, nu se poate ruga lui Dumnezeu cu toată inima, nici nu se poate ruga cu înțelegere. Iată ce este bărbăția: ca omul să se lupte împotriva păcatelor săvârșite, rugându-se lui Dumnezeu să i le ierte, și să-i ajute să nu le mai facă, nici cu mintea, nici cu fapta, nici cu simțirea. Dacă aducerea aminte de păcatele sale nu stăpânește necontenit inima și nu o întoarce de la toate cele lumești, omul nu se poate opri de la păcatele sale și de a se îndulci de cele făcute și nici de a se opri să nu mai judece făptura lui Dumnezeu. Ferice de cel ce s-a învrednicit cu adevărat de acestea, și nu în chip fățarnic și cu multă răutate.

Zis-a iarăși: Iată lucrarea celor ce în adevăr se căiesc cu duhul și cu simțirile: nu judeca pe aproapele. În adevăr, dacă te îngrijești de păcatele tale, nu le mai vezi pe cele ale aproapelui.

Zis-a iarăși: Cine face rău pentru rău, este departe de căință. Cel ce din slavă deșartă se ia după un lucru lumesc, este departe de întristarea minții. Cel ce se mâhnește că părerea sa nu a fost luată în seamă,  este străin de întristare. Este departe de întristare cel ce voiește să fie mai mare și cel ce vrea să se facă voia sa.

Este lucru rușinos pentru cineva să zică despre altul că este bun sau rău, fiindcă îl socoate pe acela mai rău decât pe sine. Este lucru rușinos pentru cineva să se ocupe de lucruri care nu-l privesc pe el, e o greșeală și amară robie, care nu-l lasă să-și vadă păcatele sale. Dacă te superi când cineva te ocărăște, nu ai adevărata întristare. Dacă suferi când te-ai păgubit într-o neguțătorie, nu ai adevărata întristare. Dacă te tulburi, fiind învinuit de un lucru pe care nu-l știi, nu ai întristare. Dacă primești laudele ce ți se aduc, nu ai întristare. Dacă te înghesui pe lângă mai marii lumii, dorind prietenia lor, nu ai întristare. Dacă într-o convorbire cu alții nu toți sunt de aceeași părere cu tine, iar tu ții la părerile tale, nu ai întristare. Dacă vorbele tale fiind nesocotite, tu te mâhnești, nu ai întristare. Toate acestea arată că omul cel vechi trăiește, că este în putere, că nu are cine să-i stea împotrivă și că lipsește adevărata întristare. Cel ce lucrează după Dumnezeu, are nevoie de ochi duhovnicesc, ca să-și dea seama că de voie este vrăjmaș lui Dumnezeu. Dacă păzești poruncile lui Dumnezeu și tot lucru îl faci cu știință, pentru Dumnezeu, dacă ești convins că nu poți plăcea lui Dumnezeu pe măsura slavei Sale și dacă ai înaintea ochilor păcatele tale, acestea se vor împotrivi celui rău, care vrea să te doboare cu gândul că ești mântuit și vor păzi cele zidite cu ajutorul întristării. Atunci te vei cunoaște pe tine și vei ști unde sălășluiești (Apocalipsa 2, 13).

Zis-a iarăși: Nu socoti în inima ta că ai dobândit biruința. Căci, până ce omul nu s-a înfățișat la judecată, nu a auzit hotărârea și nu știe locul ce i s-a orânduit, nu trebuie să se încreadă în sine. Căci teama este a bine plăcea lui Dumnezeu.

Zis-a iarăși: Întristarea după Dumnezeu, care mistuie inima, duce la stăpânirea simțurilor, și împotrivirea cu trezvie păzește întregi puterile minții. Omul singur este neputincios și trebuie să nu se încreadă în sine, ci fără odihnă trebuie să se ostenească până se află în trup. Fericiți cei ce nu socot că lucrul lor este bineplăcut Domnului și care se tem de ziua întâlnirii cu Dumnezeu, căci ei nu nădăjduiesc în faptele lor. Căci cunoscând fapta lui Dumnezeu, știu că nu ajung să împlinească cum se cuvine voia Lui, ci își cunosc slăbiciunea și se îndestulează întristarea lor, se plâng pe sine și nu se mai îngrijesc de alții, pe care numai Dumnezeu se cuvine să-i judece.

Zis-a iarăși: Atunci a ajuns la biruință cel ce se ostenește, când se află cu totul în stăpânirea lui Dumnezeu, când este desăvârșit, după voia Lui, când este scris în cartea vieții, când Îngerii vor mărturisi despre dânsul că a scăpat de domnii cei „de-a stânga”. Atunci mintea lui se află cu locuitorii cerului. Dar câtă vreme durează războiul, omul se află în frică și cutremur, biruitor sau biruit astăzi, biruitor sau biruit mâine, căci lupta apasă inima.

Însă nepătimirea nu știe de război; ea a primit plata și nu se mai îngrijorează de soarta celor trei, când ei, cu harul lui Dumnezeu, au ajuns la pace între dânșii. Iar cei trei sunt: sufletul, trupul și duhul, după cuvântul Apostolului (I Tesaloniceni 5, 23). El mai spunea, undeva într-o epistolă, că atunci când cei trei au devenit una prin lucrarea Sfântului Duh, nu mai pot fi despărțiți. „Căci Hristos a murit și a înviat, și nu mai moare; moartea nu mai are stăpânire asupra Lui” (Rom. 6, 9). Moartea Sa a fost mântuire pentru noi, căci prin moartea Să a omorât păcatul pentru totdeauna (Rom. 6, 10), și învierea Sa a fost mântuire pentru noi, căci prin moartea Sa a fost viață pentru cei ce cred cu tărie în El. Și El a tămăduit de patimi pe cei ce sunt ai Săi, pentru ca ei să trăiască în Dumnezeu și să aducă roadă de dreptate.

Deci, nu te crede mort, câtă vreme ești asaltat de vrăjmași: fie în somn, fie când ești treaz. Căci atâta vreme cât bietul om se luptă, el nu are siguranță, și privind de departe, nu se încrede în lucrurile sale; pe când, cel fără de minte care cade în fiecare zi, se socotește biruitor, când nu este nici o luptă în stadion.

Fericiți sunt ochii, care nu îndrăznesc să se ridice către Dumnezeu, care își cunosc păcatele și se roagă pentru iertarea lor. Și vai, de cei ce-și pierd vremea, socotindu-se fără păcate, care-și calcă în picioare conștiința, ca să nu-i mustre, și nu-și dau seama că nu-i puțin lucru a fi în neorânduială cu ceva.

După cum plugarul socotește nefolositoare sămânța care nu încolțește și se întristează de osteneala sa, pentru că aceea nu a crescut, tot așa și omul, chiar dacă ar cunoaște toate tainele și știința (I Corinteni  13, 2), chiar dacă ar face multe minuni și tămăduiri (Matei 7, 22), chiar dacă ar răbda multe nevoințe, dacă și-ar da și hainele Sale, încă este stăpânit de teamă, neputând să se încreadă în conștiința sa, fiindcă are vrăjmași care-l urmăresc, și-i întind curse, până ce va auzi acest cuvânt: „Dragostea nu cade niciodată, ci toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă” (I Corinteni 13, 7).

Vai, câte osteneli cere calea lui Dumnezeu! Precum Însuși a spus-o: „Strâmtă este ușa și îngustă calea care duce Ia viață și puțini o află” (Matei 7, 14). Iar noi, cei leneși și stăpâniți de patimi, o socotim că este odihnă, neputând purta jugul despre care El zice: ‘Luați jugul Meu și învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți afla odihnă sufletelor voastre. Că jugul Meu este bun și sarcina Mea ușoară” (Matei 11, 29-30).

Cine este omul cel înțelept, după Dumnezeu, și plin de teamă, care să nu lupte din toate puterile ca să se nevoiască în osteneală și să fugă de lume, în liniște, trezvie și grijă, ca să nu se socotească nevrednic de a rosti numele lui Dumnezeu? Din pricina patimilor care lucrează în noi, Stăpânul și Domnul Iisus a venit să le omoare în noi, care nu mai umblăm după trup, ci după duh, învățându-ne toată voia Tatălui. El spune ucenicilor Săi, învățându-i: „Când veți face toate cele ce vi s-au poruncit, să ziceți: Slugi netrebnice suntem, că ceea ce am fost datori să facem, am făcut” (Lc. 17, 10). El a spus acestea celor ce se ostenesc și se păzesc, pentru ca ei să cunoască pe cei ce le jefuiesc și le răpesc osteneala. Un om fuge de spaimă când vede un animal otrăvitor: fie șarpe, fie viperă, fie scorpion, fie orice fiară cu venin de moarte. Pe când sufletul nerușinat și ticălos, stă nemișcat în fața lucrurilor care-l omoară, nu fuge de ele, nu se ferește, ci se complace în ele și li se supune cu toată inima. aceea își irosește vremea zadarnic și fără rod.

Cuviosul Isaia Pustnicul; Asketiconul