Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune!

Bucurie a vieţii!… Ce bucurie să întâlnească omul la cineva! Tu eşti un oaspete ceresc pe acest pământ al necazurilor. Şi totuşi, apostolul a rostit ca pe o poruncă: Bucuraţi-vă pururea (Filipeni 4,4).

Ce-i drept, această poruncă e datorie doar pentru cei ce au primit chezăşia bucuriei în Duhul Sfânt; dar care dintre fiii şi fiicele Bisericii este străin de harul Duhului Sfânt? Prin urmare, toţi au izvorul bucuriei. Şi atunci, de ce nu se bucură toată lumea?

Pesemne fiindcă nu ascultă de altă poruncă a apostolului: Duhul să nu-L stingeţi (I Tesaloniceni 5, 19). A fost stins Duhul s-a astupat şi izvorul bucuriei, a venit şi mâhnirea apăsătoare.

Trei poveri se pun asupra celui ce stinge Duhul, şi îl apasă: gândul la ce va fi, trista aducere-aminte a conştiinţei de ce a fost şi grija de ce este – şi umblă omul cu capul în pământ. Ce este de făcut?

Pocăieşte-te, ia asupră-ţi osteneala facerii de bine, varsă necazul tău la Domnul – şi iarăşi vei ridica fruntea şi vei privi mai vesel la viaţă. Atunci se va întoarce la tine şi izvorul bucuriei – harul lui Dumnezeu.

De ce avem cu toţii gânduri atât de grele? Fiindcă luăm asupra noastră toată purtarea de grijă pentru noi – iar aici totul se destramă, nimic nu e temeinic, nimic nu e statornic. Şi stă omul, şi îşi stoarce mintea cum să facă temeinic şi statornic ceea ce se străduieşte să zidească. De câte mii de ani îşi stoarce mintea, şi tot n-a aflat nimic! I s-ar putea spune: „Materialul tău e prost, schimbă-l”, dar ce putere are un cuvânt când experienţa miilor de ani nu-l învaţă minte?

Şi atunci, aşa vor rămâne lucrurile? Păi da, câtă vreme aşa va rămâne omul. Încă din rai i s-a părut că Dumnezeu nu rânduieşte cum trebuie viaţa lui şi că va rândui el singur toate cu mai multă deşteptăciune şi mult mai bine.

Prima experienţă nereuşită a fost foarte pilduitoare, prima amăgire atrăgătoare – şi l-a atras, în ciuda învăţăturii de minte. Dumnezeu a poruncit în rai ce şi cum trebuie să fie; omul a zis: „Ba nu, nu aşa, uite aşa!” Acest „nu aşa, uite aşa” a ajuns deviza îngâmfatelor gânduri omeneşti.

A dat Dumnezeu Descoperirea, ca să arate cum trebuie să privim toate; omul zice: „Nu, nu aşa, uite aşa!” – şi construieşte propria viziune asupra lumii.

Mântuitorul a venit şi a rânduit mântuirea; omul aude binevestirea despre aceasta şi zice: „Nu aşa, uite aşa!” – şi construieşte planuri proprii.

Domnul a întemeiat pe pământ, ca pe un stâlp de nor, Biserica, pentru a arăta drumul spre necurmata bună-fiinţare – la care omul zice: „Nu aşa, uite aşa!”, şi îşi croieşte propriile drumeaguri şi cărărui.

Astfel, câtă vreme va dăinui în om această sete de a îndrepta dumnezeieştile rânduieli, el tot o să gândească gânduri grele şi tot nu o să-i vină nimic de Doamne-ajută în minte. Asta nu va lua sfârşit decât atunci când omul, obosind, va pune toate gândurile sale la picioarele tronului purtării de grijă dumnezeieşti şi va înălţa glas: Cu judecăţile care le ştii, mântuieşte-mă! 

Dar şi aceasta nu se întâmplă decât în parte, iar societatea omenească, luată ca întreg, se va tot învârti în deşert după năravul său cel vechi – şi iată cum se lămureşte spusa de toţi ştiută: Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune (Ecclesiastul 1, 2).

Sfântul Teofan Zăvorâtul; Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor vol. 1