Despre adevărata și fățarnica smerită-cugetare

Nimeni să nu vă smulgă biruința printr-o prefăcută smerenie, a spus Sfântul Apostol Pavel (CoIoseni 2, 18). Adevărata smerită-cugetare stă în ascultarea și urmarea lui Hristos. Adevărata smerită-cugetare este înțelegerea duhovnicească. Ea este un dar al lui Dumnezeu; ea este lucrarea harului dumnezeiesc în mintea și în inima omului.

Este și o „smerită-cugetare” după bunul plac al omului; pe aceasta și-o alcătuiește pentru sine sufletul iubitor de slavă deșartă, sufletul amăgit și înșelat de învățătura mincinoasă, sufletul care se lingușește pe sine, sufletul care caută măguliri din partea lumii, sufletul care năzuiește cu totul spre sporirea lumească și spre desfătările lumești, sufletul care a uitat de veșnicie, de Dumnezeu.

„Smerita cugetare” pe care și-o scornește omul după bunul său plac este alcătuită din fel de fel de nenumărate tertipuri prin care trufia  omenească se străduiește să capete slava smeritei-cugetări de la lumea oarbă, lumea care iubește cele ale sale, de la lumea care preamărește viciul atunci când viciul își pune masca virtuții, de la lumea care urăște virtutea atunci când virtutea se înfățișează privirilor sale în sfânta ei simplitate, în sfântă și neclintită supunere față de Evanghelie.

Nimic nu este atât de vrăjmaș smereniei lui Hristos ca „smerita cugetare” după bunul plac, care a lepădat jugul ascultării față de Hristos și săvârșind furt de cele sfinte, slujește satanei sub acoperământul unei fățarnice slujiri lui Dumnezeu.

Dacă vom privi neîncetat la păcatul nostru, dacă ne vom strădui să-l vedem în amănunțimea lui, nu vom găsi în noi înșine nicio virtute – nu vom găsi nici smerita-cugetare. Cu adevărata smerenie se acoperă adevărata și sfânta virtute; așa își acoperă frumusețea, cu basmaua, fecioara înfrânată; așa se ascunde, prin catapeteasmă, Sfânta Sfintelor de privirile gloatei.

Adevărata smerenie este o taină dumnezeiască: ea este de neatins pentru faptele omenești. Fiind cea mai înaltă înțelepciune, ea pare nebunie pentru înțelegerea trupească.

Domnul Iisus descoperă dumnezeiasca taină a smereniei adevăratului Său ucenic, care șade pururi la picioarele Sale și ia aminte la cuvintele cele de viață făcătoare. Și descoperită fiind, ea rămâne ascunsă; ea este de netâlcuit pentru cuvântul și limba omenească.

Smerenia este viața cerească pe pământ. Harica și minunata vedere a măreției dumnezeiești și a nenumăratelor faceri de bine ale lui Dumnezeu către om, cunoașterea prin har a Răscumpărătorului, urmarea Lui cu lepădare de sine, vederea adâncului pierzaniei în care a căzut neamul omenesc – iată semnele nevăzute ale smereniei, iată primele trăsături ale acestei cămări duhovnicești zidite de către Dumnezeul-Om.

Smerenia nu se vede pe sine smerită. Dimpotrivă, ea vede în sine multă trufie. Ea se îngrijește ca să afle toate ramurile acesteia; aflându-le, descoperă că încă au mai rămas foarte multe de aflat.

Preacuviosul Macarie Egipteanul, pe care Biserica îl numește „cel Mare”, pentru virtuțile sale cele covârșitoare și mai ales pentru adânca lui smerenie, Părinte purtător de semne și purtător de Duh, a spus în înaltele, sfintele și tainicele sale omilii că cel mai curat și mai desăvârșit om are în sine ceva trufaș.

Acest bineplăcut al lui Dumnezeu a atins cea mai înaltă treaptă a desăvârșirii creștine, a trăit într-o vreme îmbelșugată în sfinți, l-a văzut pe Antonie cel Mare, cel mai mare dintre sfinții monahi și a spus, totuși, că el nu a văzut nici un om care să poartă fi numit desăvârșit pe deplin și în adevăratul înțeles al cuvântului. Smerenia cea mincinoasă se vede pe sine smerită; se mângâie în chip caraghios și jalnic cu această vedere amăgitoare, pierzătoare de suflet.

Satana ia chip de înger de lumină; „apostolii” lui iau chip de Apostoli ai lui Hristos, învățătura lui ia chip de învățătură a lui Hristos; stările care vin din amăgirile lui iau chip de stări duhovnicești și harice; trufia și slava sa deșartă, amăgirea de sine și înșelarea născute din acestea iau chipul smereniei lui Hristos. Ah! Unde s-a ascuns de nefericiții visători, de visătorii ce în chip jalnic sunt mulțumiți de sine și de stările lor de amăgire de sine, de visătorii care socot că se desfată și sunt fericiți, unde s-au ascuns de aceștia cuvintele Mântuitorului: Fericiți voi care flămânziți acum, că vă veți sătura. Fericiți cei ce plângeți acum, că veți râde. Vai vouă celor ce sunteți sătui acum, că veți flămânzi. Vai vouă celor ce astăzi râdeți, că veți plânge și vă veți tângui (Luca 6, 21, 25).

Privește mai cu luare-aminte, privește fără patimă la sufletul tău, iubite frate! Nu este mai de nădejde oare, pentru el pocăința, decât desfătarea? Nu este mai de nădejde, oare, pentru el, a plânge pe pământ, în această vale a plângerii lăsată anume pentru plâns, decât a născoci pentru sine desfătări mai înainte de vreme, desfătări amăgitoare, vrednice de râs și pierzătoare?

Pocăința și plânsul pentru păcate aduc cu sine veșnica fericire – acest lucru este sfânt; acest lucru este vrednic de crezământ; acest lucru a fost vestit de Domnul. De ce, oare, să nu te cufunzi în aceste stări sufletești, de ce să nu petreci în ele, să te îndestulezi cu ele, prin ele să nimicești în tine fericita foame și sete de dreptatea lui Dumnezeu, fericita și mântuitoarea întristare pentru păcatele tale și pentru păcătoșenie?

Foamea și setea de dreptatea lui Dumnezeu sunt martorii sărăciei cu duhul; plânsul este semnul smereniei, glasul ei. Lipsa plânsului, îndestularea cu sine și desfătarea cu părutele stări duhovnicești dau pe față trufia inimii.

Teme-te ca nu cumva, din pricina desfătării deșarte și amăgitoare, să moștenești veșnicul „vai” făgăduit de către Dumnezeu celor ce se satură acum după bunul lor plac, împotriva voii lui Dumnezeu.

Slava deșartă și odraslele sale sunt desfătări duhovnicești mincinoase, care lucrează în sufletul care nu s-a pătruns de pocăință și zidesc o smerenie părută. Sufletul schimbă adevărata smerenie pe această părere de smerenie. Adevărul cel închipuit, punând stăpânire pe casa sufletului, îngrădește pentru Adevărul cel adevărat toate intrările în această casă.

Vai, suflete al meu, biserică de Dumnezeu zidită a adevărului! Primind în tine adevărul cel fățarnic, închinându-te minciunii în locul Adevărului, tu te faci capiște! În capiște e înălțat un idol: „părerea” smereniei. „Părerea smereniei” este cel mai cumplit fel de trufie. Anevoie se gonește trufia și când omul și-o recunoaște, dar cum s-o izgonești atunci când i se pare că este smerenie?!

În această capiște se află urâciunea cea amarnică a pustiirii! În această capiște se revarsă tămâia slujirii la idoli, se înalță cântări de care se veselește iadul. Acolo, cugetările și simțirile sufletului gustă mâncarea cea oprită a jertfelor idolești, se îmbată de vinul amestecat cu otravă  aducătoare de moarte. Acolo, cugetările și simțirile sufletului gustă mâncarea cea oprită a jertfelor idolești, se îmbată de vinul amestecat cu otravă aducătoare de moarte. Capiștea, sălaș al idolilor și a toată necurăția, este de neajuns nu numai pentru harul dumnezeiesc, pentru darul dumnezeiesc, pentru darul duhovnicesc, este de neajuns pentru orice virtute adevărată, pentru orice poruncă evanghelică.

Smerenia mincinoasă orbește omul în așa hal, că îl silește nu numai să creadă că e smerit și să dea de înțeles celorlalți că este astfel, ci să o spună deschis propovăduind-o cu mare glas.

Amarnic își bate joc de noi minciuna atunci când, amăgit fiind de ea, o recunoaște drept adevăr. Smerenia cea din har este nevăzută, așa cum nevăzut este și Dăruitorul ei – Dumnezeu. Ea este acoperită de tăcere, simplitate, nefățărnicie, lipsă de sforțare, libertate.

Smerenia cea mincinoasă poartă întotdeauna un chip prefăcut; prin aceasta ea se face cunoscută lumii.

Smerenia cea mincinoasă iubește scenele; prin aceasta ea amăgește și se amăgește. Smerenia lui Hristos este îmbrăcată în haină și cămașă (Ioan 19, 23), în veșmântul cel mai nemeșteșugit; acoperită de acest veșmânt, ea nu se face cunoscută și nu este băgată în seamă de oameni.

Smerenia este o chezășie în inimă, o însușire sfântă și fără de nume a acesteia, o deprindere dumnezeiască ce se naște în suflet, pe nesimțite, din plinirea poruncilor evanghelice.

Lucrarea smereniei poate fi pusă alături de patima iubirii de argint. Cel atins de neputința credinței și iubirii față de comorile pământești, cu cât le agonisește mai mult pe acestea, cu atât se face mai lacom și mai nesățios de ele. Cu cât se îmbogățește mai mult, cu atât i se pare că e sărman și neîndestulat. Tot așa și cel mânat de smerenie, cu cât se îmbogățește mai mult cu virtuți și daruri duhovnicești, cu atât se vede pe sine mai sărac și mai de nimic.

Este firesc să fie așa. Atunci când omul nu a gustat încă din binele cel mai înalt, propriul său bine, pângărit de păcate, are preț înaintea lui. Atunci, însă, când se împărtășește de binele dumnezeiesc, duhovnicesc, atunci nu mai pune deloc preț pe binele său, care este unit și amestecat cu răul.

Scumpă îi era săracului punguța cu bani de aramă adunați de el, vreme îndelungată, cu trudă și cu osteneală, Un bogat, însă, i-a vărsat în sân pe neașteptate, o mulțime nenumărată de galbeni curați, iar săracul a aruncat cu dispreț punguța cu arămioare, ca pe o povară care numai l-ar fi îngreunat.

Dreptul și multpătimitorul Iov, după ce a suferit ispite cumplite, s-a învrednicit de vederea lui Dumnezeu. Atunci el a grăit către Dumnezeu printr-o rugăciune inspirată: Din spusele unora și altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. Ce rod a odrăslit în sufletul dreptului din vederea lui Dumnezeu? Pentru aceea, continuă și își încheie Iov rugăciunea sa, mă urgisesc eu pe mine însumi și mă pocăiesc în praf și cenușă (Iov 42, 5-6).

Voiești să dobândești smerenia? Plinește poruncile evanghelice: dimpreună cu ele se va sălășlui în inima ta, dăruindu-se ei, smerenia  cea sfântă, adică plăcută Domnului nostru Iisus Hristos. Începutul smereniei este sărăcia cu duhul; mijlocul ei este sporirea în ea mai presus decât toată mintea și atingerea păcii lui Hristos, iar sfârșitul și desăvârșirea ei este dragostea lui Hristos. Smerenia nu se mânie niciodată, niciodată nu caută să placă oamenilor, nu se lasă în voia întristării, de nimic nu se înfricoșează.

Poate, oare, să se lase în voia întristării cel care dinainte s-a recunoscut pe sine vrednic de tot necazul?

Poate să se teamă de nenorociri cel care dinainte s-a osândit pe sine la necazuri, cel care vede în acestea mijlocul mântuirii sale?

Bineplăcuții lui Dumnezeu au iubit cuvintele tâlharului celui cu bună pricepere care a fost răstignit alături de Domnul. Fiind în necazuri, s-au obișnuit să spună: „Cele cuvenite primim, după faptele noastre; pomenește-ne, Doamne întru Împărăția Ta” (Luca 23, 41, 42). Orice necaz ei îl întâmpină prin recunoașterea faptului că sunt vrednici de el.

Pacea sfântă intră în inimile lor dimpreună cu vorbele smereniei! Ea aduce paharul mângâierii duhovnicești și la patul celui bolnav și în temniță la cel închis în ea, și la cel prigonit de oameni și la cel prigonit de demoni.

Paharul mângâierii este adus de către mâna smereniei și celui răstignit pe cruce; lumea poate să-i aducă acestuia doar oțet amestecat cu fiere (Matei 27, 34).

Cel smerit nu e în stare să aibă răutate și ură: el nu are vrăjmași. Dacă vreunul din oameni îi pricinuiește necazuri, el vede în acest om o unealtă a dreptei judecăți sau a proniei dumnezeiești.

Cel smerit se încredințează pe de-a-ntregul voii lui Dumnezeu. Cel smerit trăiește nu cu propria lui viață, ci prin Dumnezeu.

Cel smerit este străin de nădăjduirea în sine și de aceea el caută neîncetat ajutorul lui Dumnezeu, neîncetat petrece în rugăciune.

Ramura roditoare se pleacă spre pământ, apăsată de mulțimea și greutatea roadelor sale. Ramura stearpă crește în sus, înmulțindu-și mlădițele sale neroditoare.

Sufletul bogat în virtuțile evanghelice se cufundă în smerenie din ce în ce mai adânc și în adâncurile acestei mări află mărgăritarele cele de mult preț: darurile Duhului.

Trufia este semnul neîndoielnic al omului deșert, rob al patimilor, semnul sufletului în care nu are nicio intrare învățătura lui Hristos.

Nu judeca pe om după cele din afară ale sale; nu-ți da cu părerea despre el că este trufaș, ori că este smerit. Nu judecați după înfățișare, ci după roadele lor îi veți cunoaște (Ioan 7, 24; Matei 7, 16). Domnul a poruncit să-i cunoaștem pe oameni după faptele lor, după purtarea lor,  după urmările faptelor lor. Eu cunosc mândria ta și inima ta cea rea (I Regi 17, 28), i-a zis lui David aproapele său, dar Dumnezeu a dat mărturie pentru David: Aflat-am pe David, robul Meu; cu untdelemnul cel sfânt al Meu l-am uns pe el (Psalmi 88, 20). Eu nu Mă uit ca omul; căci omul se uită la față, iar Domnul se uită la inimă (I Regi 16, 7).

Judecătorii cei orbi socot adesea smerit pe cel fățarnic și josnic, care caută să fie pe placul oamenilor; acesta este un hău al slavei deșarte.

Dimpotrivă, acestor judecători neștiutori le pare trufaș cel care nu caută laude și răsplătiri de la oameni și de aceea nu se târăște înaintea oamenilor, ci este slugă adevărată a lui Dumnezeu; acesta a simțit slava lui Dumnezeu, care se descoperă numai celor smeriți, a simțit putoarea slavei omenești și și-a întors de la ea ochii și mirosul sufletului său.

„Ce înseamnă a crede?” – a fost întrebat un mare bineplăcut al lui Dumnezeu. Acesta a răspuns: „A crede înseamnă a petrece întru smerenie și milă.

Smerenia nădăjduiește în Dumnezeu — nu în sine și nu în oameni; de aceea, purtarea ei e simplă, fără ocolișuri, statornică, măreață. Fiii cei orbi ai lumii acesteia numesc acest lucru trufie.

Smerenia nu pune nici un preț pe bunătățile cele pământești; în ochii ei, mare este Dumnezeu, mare este Evanghelia. Ea năzuiește către acestea, neînvrednicind stricăciunea și deșertăciunea nici cu luarea-aminte, nici cu căutătura. Sfânta răceală față de stricăciune și deșertăciune este numită trufie de către fiii stricăciunii și slujitorii deșertăciunii.

Este o închinăciune sfântă ce vine din smerenie și din cinstire față de aproapele, față de chipul lui Dumnezeu, față de Hristos în aproapele; și este o închinăciune stricată, interesată, care caută să placă oamenilor și totodată urăște oamenii, împotrivitoare lui Dumnezeu și urâtă înaintea Lui: pe aceasta a cerut-o satana de la Dumnezeul-Om, îmbiindu-L în schimbul ei cu toate împărățiile pământului și slava lor.

Câți nu sunt și acum cei care se închină pentru a primi foloase pământești! Cei înaintea cărora se închină aceștia, le laudă smerenia.

Fii cu luare-aminte, bagă de seamă: cel ce ți se închină o face din cinstire față de om, din dragoste și din smerenie? Sau închinarea lui îți gâdilă trufia, pentru a scoate oarecare folos vremelnic?

„Tu, care te numeri printre mai-marii pământului! Ia seama: înaintea ta se târăsc slava deșartă, lingușirea, josnicia! Acestea, după ce își vor fi atins țelul, te vor batjocori, te vor vinde cu cel dintâi prilej. Niciodată nu-ți revărsa dărnicia asupra celui stăpânit de slava deșartă: acesta, pe cât este de umil înaintea celor mai mari, pe atât este de obraznic, semeț, lipsit de omenie cu cei mai mici”. Pe cel stăpânit de slava deșartă îl vei cunoaște după deosebita înclinare pe care o are către lingușire, către slugărnicie, către minciună, către orice lucru ticălos și josnic.

Pilat s-a supărat pe tăcerea lui Hristos, care i s-a părut trufașă. Mie, a zis el, nu-mi vorbești? Nu știi că am putere să Te eliberez și putere am să Te răstignesc? (Ioan 19, 10).

Domnul Și-a lămurit tăcerea punând în lumină voia lui Dumnezeu, pentru care Pilat, ce credea că lucrează după bunul său plac, era doar o unealtă oarbă. Din pricina trufiei, lui Pilat i-a fost cu neputință să priceapă că înaintea lui stătea smerenia atotdesăvârșită: Dumnezeu Cel înomenit.

Sufletul înalt, sufletul cu nădejde cerească, care disprețuiește bunătățile cele stricăcioase ale lumii acesteia, nu este în stare de mărunta dorință de a plăcea oamenilor și de slugărnicie. Greșești numind trufaș acest suflet, pentru faptul că nu îndestulează cerințele patimilor tale. Amane! Cinstește trufia cea binecuvântată, lui Dumnezeu plăcută a lui Mardoheu! Aceasta, care în ochii tăi este trufie – de fapt este sfântă smerenie.

Smerenia este învățătura evanghelică, virtutea evanghelică, puterea tainică a lui Hristos. Dumnezeu s-a arătat oamenilor îmbrăcat întru smerenie și acela dintre oameni care se va îmbrăca întru smerenie, se va face asemenea cu Dumnezeu. Dacă vrea cineva să vină după Mine, vestește Sfânta Smerenie, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie (Matei 16, 24). Altminteri este cu neputință a fi ucenic și următor al Celui ce S-a smerit până la moarte, până la moartea pe cruce. Acesta a șezut de-a dreapta Tatălui. Acesta este Noul Adam. Începătorul de neam al sfintei seminții a celor aleși. Credința în El înscrie în numărul celor aleși; alegerea se primește prin sfânta smerenie, se pecetluiește prin sfânta dragoste. Amin.

Sfântul Ignatie Briancianinov; Despre înșelare