Dum. feb. 28th, 2021

Cuvânt de folos

Cuvintele sunt cărările faptelor

Despre aducerea aminte de moarte

Amintirea morții este o moarte zilnică; și amintirea mutării din această viață este o suspinare de fiecare clipă.

Teama de moarte este o însușire a firii, care provine din neascultare, iar înspăimântarea de moarte este semnul unor păcate nepocăite. Hristos Se teme de moarte, însă nu se înspăimântă, ca să ne arate limpede însușirile celor două firi ale Sale.

După cum pâinea e mai trebuincioasă decât toate celelalte mâncăruri, așa și cugetarea la moarte e mai trebuincioasă decât toate celelalte lucrări. Amintirea morții îi îndeamnă pe cei ce petrec în viața de obște la osteneli și nevoințe necurmate ale pocăinței, precum și la răbdarea cu bună voie a tuturor ocărilor. Iar în cei ce viețuiesc întru liniștire, amintirea morții naște părăsirea grijilor, rugăciunea necurmată și paza minții. Dar înseși aceste virtuți sunt și mame și fiice ale amintirii morții.

După cum cositorul se deosebește de argint, deși Ia vedere se aseamănă, așa și deosebirea între frica de moarte cea firească și cea nefirească e limpede și vădită pentru cei cu dreaptă socoteală.

Adevăratul semn că omul își aduce aminte de moarte întru simțirea inimii este lipsa voită de patimă față de orice făptură și părăsirea cu desăvârșire a voii proprii.

Fără îndoială, acela este bine iscusit, care în fiecare zi așteaptă moartea, iar sfânt este acela care o dorește în fiecare clipă.

Nu orice dorință a morții este bună. Unii oameni, târâți în păcat de puterea obișnuinței, se roagă pentru moarte cu smerenie; alții nu vor să se pocăiască și cheamă moartea din deznădejde; alții însă nu se tem de ea, pentru că în mândria lor se socotesc nepătimași; dar mai sunt și din aceia — dacă se mai găsesc în vremea de acum — care din lucrarea Duhului Sfânt își doresc mutarea de aici.

Unii întreabă și sunt nedumeriți: „Pentru ce Dumnezeu nu ne-a dăruit să știm când va veni moartea, dacă amintirea ei e atât de binefăcătoare pentru noi?”. Aceștia nu știu că Dumnezeu lucrează astfel în chip minunat mântuirea noastră. Căci nimeni, știind de mai înainte vremea morții sale, nu s-ar grăbi să primească botezul sau să intre în monahism, ci fiecare și-ar petrece întreaga viață întru fărădelegi, și abia la mutarea din viața aceasta s-ar boteza sau s-ar pocăi (însă din pricina obișnuinței îndelungate păcatul ar ajunge în om o a doua fire și astfel ar rămâne cu desăvârșire fără de îndreptare).

Când îți plângi păcatele, niciodată să nu asculți de câinele acela care-ți spune că Dumnezeu este iubitor de oameni, căci el face acest lucru cu scopul de a te îndepărta de la plâns și de la frica fără de frică. Gândul despre îndurarea lui Dumnezeu să-l primești numai atunci când vei vedea că ești târât în adâncul deznădejdii.

Cine vrea să păstreze neîncetat în suflet amintirea morții și a judecății lui Dumnezeu, dar totodată se dedă pe sine grijilor și tulburărilor materiale, este asemenea celui care vrea să înoate și să bată din palme în același timp.

Amintirea vie a morții taie din mâncăruri, iar când aceasta se face cu smerenie, atunci odată cu ea se taie și celelalte patimi.

Lipsa de îndurerare a inimii orbește mintea, iar mâncarea multă seacă izvoarele lacrimilor. Setea și privegherea strâmtorează inima, iar când inima este strâmtorată, izbucnesc apele lacrimilor. Cele spuse de mine li se vor părea aspre celor lacomi cu pântecele, iar pentru cei leneși, de necrezut, însă bărbatul cel lucrător cu osârdie le va încerca pe acestea cu fapta. Cine le-a cunoscut din cercare, acela va zâmbi la acestea; iar cine încă le caută, acela se va mâhni mai tare.

După cum părinții mărturisesc că dragostea cea desăvârșită nu este supusă căderilor, astfel mărturisesc și eu că desăvârșitul simțământ al morții este lipsit de frică.

O minte activă are multe lucrări: cugetă la dragostea de Dumnezeu, își amintește de moarte, de Dumnezeu, de împărăția cerurilor, de râvna sfinților mucenici, de faptul că Dumnezeu este de față pretutindeni, după cuvântul psalmistului: văzut-am pe Domnul înaintea mea pururea (PS. 15, 8), de sfintele și înțelegătoarele puteri, de ieșirea sufletului, de judecată, de chinuri și de osânda cea veșnică. Noi am început aici cu lucruri mari și am încheiat cu acelea care ne opresc de la căderi.

Odată un monah egiptean mi-a povestit următoarele: ,După ce amintirea morții s-a întărit în simțirea inimii mele, odată, când era nevoie, am vrut să dau o mică mângâiere acestui trup de țărână; atunci amintirea morții, precum un judecător, m-a împiedicat de la aceasta și, ce e mai de mirare, deși am vrut să o îndepărtez, n-am putut”.

Un altul oarecare, care viețuia aproape de noi într-un loc numit Thola, adesea din amintirea morții venea în uimire și frații care îl găseau îl purtau aproape fără de suflare, ca un leșinat sau ca unul care ar fi suferit un atac de epilepsie.

Nu voi trece sub tăcere nici povestirea despre Isihie, monahul din muntele Horeb. Acesta a dus mai înainte o viață foarte nepăsătoare, neîngrijindu-se deloc de sufletul său. În sfârșit, căzând într-o boală de moarte, ca la un ceas a părut că e mort de-a binelea. Apoi, venindu-și în fire, ne-a rugat să ne îndepărtăm îndată de la el și, zidindu-și ușa chiliei sale, a petrecut acolo doisprezece ani fără să zică vreodată cuiva vreun cuvânt mare sau mic, și fără să guste altceva decât pâine și apă. Și rămânând totdeauna nemișcat, era așa de răpit în duh de cele ce le văzuse în timpul uimirii, încât niciodată nu și-a schimbat felul său de viață, ci pururea era parcă ieșit din sine și nu înceta a vărsa lacrimi fierbinți în tăcere. Iar când s-a apropiat de moarte, atunci noi, spărgând ușa, am intrat în chilia lui și, după multă rugăciune, am auzit numai aceste cuvinte: „Iertați-mă, a zis el, cine și-a agonisit amintirea morții, acela niciodată nu va putea păcătui”. Noi ne-am mirat văzând că acela, care mai înainte era atât de nepăsător, deodată s-a preschimbat printr-o schimbare și o prefacere atât de fericită. Și îngropându-l în cimitirul din apropiere de fortăreață, noi peste un timp oarecare am căutat sfintele lui moaște, dar nu le-am mai putut găsi. Domnul și prin aceasta ne-a arătat pocăința cea stăruitoare și vrednică de laudă a lui Isihie și ne-a încredințat că El îi primește și pe aceia care, după multă nepăsare, vor să se îndrepte.

După cum unii își închipuie că abisul este fără de sfârșit, și locul acela îl numesc fără de fund, astfel și cugetarea la moarte naște o curăție neprihănită și o lucrare fără de sfârșit. Acest lucru îl mărturisește cuviosul părinte despre care am vorbit acum. Cei asemenea lui trec neîncetat din frică în frică, până când li se risipește și puterea oaselor.

Trebuie știut că amintirea morții, ca și toate celelalte bunătăți, este un dar al lui Dumnezeu, căci adesea, aflându-ne chiar lângă morminte, rămânem fără de lacrimi și în învârtoșare, iar altădată, chiar și neavând o priveliște atât de jalnică înaintea ochilor, suntem cuprinși de străpungerea inimii.

Cel ce a murit pentru toate câte sunt în lume, acela într-adevăr își amintește de moarte, iar cine are încă o împătimire oarecare, acela nu se poate îndeletnici liber cu cugetarea la moarte, fiindu-și singur urzitor de rele.

Să nu dorești a-i încredința pe toți prin cuvinte despre dragostea ta față de ei, ci mai bine roagă-L pe Dumnezeu să le-o descopere într-un chip neștiut, altfel nu-ți va ajunge timpul și pentru arătarea dragostei față de aproapele și pentru străpungerea inimii.

Nu te înșela, nevoitorule fără de minte, că poți să răscumperi un timp cu altul, căci nici o zi nu e de ajuns pentru plata în întregime a datoriei ei față de Stăpânul.

„Nu e cu putință — după cum a zis cineva —, nu e cu putință ca ziua de față să o petrecem cu evlavie, dacă nu vom socoti că e cea din urmă zi a vieții noastre”. Si, într-adevăr, e de mirare că și elinii au spus ceva asemănător, căci și ei socoteau că întreaga filosofie se cuprinde în cugetarea la moarte.

Treapta a șasea: cine s-a urcat pe ea, acela nu va păcătui în veac. Adu-ți aminte de cele mai de pe urmă ale tale, și în veac nu vei păcătui (Sir. 7, 38).

Sfântul Ioan Scărarul; Scara