Cuvânt de folos

Cuvintele sunt cărările faptelor

Despre cei ce înjură de necaz

Distribuie

Mulți din creștinii vremurilor noastre, zic că înjură de necaz. Aceasta-i o scuză sau o potriveală a hulitorilor, însă deasupra lor stă triumfător Satana, care i-a îndemnat în slujba sa infernală. Păcatul acesta groaznic, e semnul diavolului, care a lucrat tot răul în oameni prin oameni, de când e lumea. Înjurăturile de cele sfinte, de cele dumnezeiești și orice fel de înjurături, chiar și numai cele de mamă – ca și celelalte păcate – sunt de la diavolul.

Înjurăturile de necaz sunt de la diavolul, sunt zămislite și scoase în lume din școala lui. Omul la necaz, la mânie, înjură pe Dumnezeu, pe sfinții Lui, de cele dumnezeiești, de cele sfinte, că așa îl învață diavolul și înșelându-l îi împlinește voile lui infernale. „Voi – zice Mântuitorul – din tatăl vostru diavolul sunteți și voile tatălui vostru voiți să le faceți. Acela ucigător de oameni a fost din început și în adevăr n-a stătut. Când vorbește minciuna din ale sale grăiește, că mincinos este și tatăl minciunii” (Ioan 8, 44). Înjurătorii de cele dumnezeiești, de cele sfinte, sunt și ei niște împlinitori ai voii diavolului, niște școlari ai tatălui minciunii și răutăților. Ei sunt niște ascultători ai Satanei și fii ai infernului. Ei fac ceea ce-i învață Satana. Vai! Ce orbire! Ce nebunie! Ce grozăvie infernală!

Omul cu nume creștinesc, omul care poartă în fruntea lui numele lui Hristos, când ajunge la necaz înjură de Dumnezeu, de Hristos, de Precistanie, de Precistă, de Cruce, de cele dumnezeiești, de cele sfinte, în loc de a cere ajutorul lui Dumnezeu și a se folosi de cele sfinte și dumnezeiești.

Cheamă-Mă pe Mine în ziua necazului tău – zice Domnul – că Eu te voi asculta și te voi scoate și tu Mă vei proslăvi” (Ps. 49, 16-28, comp. Iov. 22, 27; 20, 12; 106, 6, 13, 19, 28; Zah. 13, 9; PS. 21; Mt. 8, 23-27; 14, 22-33;).

Diavolul atunci împotrivindu-se zice omului necăjit: „Nu chema pe Dumnezeu, ci cheamă-mă pe mine că eu te ajut mai bine și mai degrabă”.

Creștinul înțelept, luminat cu dumnezeiescul dar al Duhului Sfânt, atunci în necazul lui își întoarce fața sa către Dumnezeu, Creatorul și Purtătorul de grijă al său, I se roagă în duh și în adevăr, așa cum îi este voia și îi place lui Dumnezeu (Ioan 4, 23-24; comp. Filip. 3, 8; Ioan 1, 17; 2 Cor. 3, 17;).

Creștinul lovit și jefuit de tâlharii iadului, despuiat și pustiit de strălucitele sfințenii dobândite la Sfântul Botez, la ungerea cu Sfântul Mir și împărtășirea cu Dumnezeiescul Trup și Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos însă se lasă amăgit de șarpele Satana, îl ascultă și i se tocmește lui ca o slugă a iadului, la necaz se împotrivește chemării dumnezeiești și începe a înjura numele lui Dumnezeu, cele dumnezeiești, cele sfinte, prăbușindu-se treptat-treptat, cu fiecare înjurătură scârboasă și nelegiuită, tot mai mult în iad de viu.

Înjurătorii de cele sfinte, de cele dumnezeiești, în necazul lor, se despart de Dumnezeu, Vistieria a tot binele și ascultă pe diavolul, care a tras și trage sumedenii de suflete în pierzarea vremelnică și veșnică. Și în orbirea lor, prăbușindu-se astfel, zic că: „înjurăturile îi ajută la necaz”, că: „prin înjurături își mai descarcă necazurile, că se… mai răcoresc”. După părerea lor orbită, se descarcă de necaz, dar vai și amar de sufletele lor, că se încarcă cu groaznice păcate grele și înfricoșate, care îi urmăresc pas cu pas, zi după zi, săptămână după săptămână, lună după lună, an după an și unde îi ajunge, îi lovește, îi tulbură groaznic, îi umple de dureri groaznice, de primejduiri și de cumplită deznădăjduire, până îi prăbușește în mormânt și în iad, ca pe mulți alți nelegiuiți asemenea lor.

Nu așa au făcut creștinii cei buni din vremurile apostolice, patristice și din toate vremurile. Ei, ca și Sfinții Apostoli ( Mt. 8), au cerut în multele necazuri ajutorul lui Dumnezeu și au fost scăpați de Dânsul.

Astăzi însă ți se rupe inima de durere, când vezi adunați creștinii pe lângă vreun car împotmolit, ori răsturnat, ori la vreo neînțelegere și când îi auzi făcând slujbă diavolului prin urâtele înjurături de cele sfinte, de cele dumnezeiești, îți face impresia că ai în față o adunare de păgâni care se închinau idolilor și dracilor, care făceau felurite năluciri înaintea lor.

Nefericiți oameni, orbiți de Satana! Ei cred, în orbirea lor, că prin înjurături se scoate carul, ori se împacă neînțelegerile dintre ei! Aceasta e o înșelăciune a diavolului. Pe urma acestui ajutor, care li se pare că-l câștigă ei pe urma urâtelor înjurături infernale, nu le vine lor decât nesiguranță, necaz, întuneric, nevoi negre și primejdii cumplite, urmate de pierzare vremelnică și veșnică. Acest adevăr ni-l arată limpede Dumnezeiasca Scriptură, zicând: „Vor rătăci pe pământ flămânzi și cumplit apăsați. În vremea foametei își vor arăta colții și vor huli pe boieri, pe părinți, pe împăratul și pe Dumnezeul lor. Apoi, fie că vor ridica ochii în sus, fie că se vor uita spre pământ, iată vor vedea numai: necaz, îmbulzeală, scârbă, nevoi și întuneric. Se vor vedea izgoniți în întuneric beznă” (Is. 8, 21-25; comp. Apc. 16, 11, IS. 5-30; 9, 1).

Nicodim Măndiță; Despre păcatul înjurăturilor

Distribuie