Despre clevetire – odrasla cea iubită a zavistiei

Din câte am scris mai înainte poate li s-a părut unora că eu le scriu spre mustrarea lor, deși eu nu le scriu spre mustrarea altora, ci mai mult spre îndreptarea lipsurilor mele, mai întâi, și apoi pentru folosul celor care vor citi. Însă rândurile de față, vă mărturisesc că sunt mai mult spre mustrarea năravului meu, care nu se sfiește a se cuibări și în fundul pustiei.

Boala aceasta a clevetirii mă urmărește în tot locul și mă gândesc că poate scriind mereu cuvinte de la Sfinții Părinți, se va rușina odată și va fugi de la mine, cu darul lui Dumnezeu și cu rugăciunile Sfinților.

Aceasta aș dori să se întâmple cu toți frații și surorile mele cele duhovnicești, care pătimesc ca și mine, ca nu cumva să se păgubească de mântuire prin urâciunea năravului.

Căutând prin cărți un leac pentru năravul meu de a cleveti, am aflat acest canon al Sfântului Vasile și m-am înfricoșat.

Deci, îl pun aici ca o pecete pentru cuvântul ce vreau să scriu despre „Boala cea molipsitoare a clevetirii„.
„Pe cel ce clevetește în ascuns pe vecinul său, pe acela l-am izgonit„, (zice Sf. Prooroc David în Ps. 100, 6)
Clevetirea este vorbirea de rău împotriva fratelui, nefiind el de față, cu scopul de a-l ponegri, măcar de sunt și adevărate cele spuse, după cuvântul Sfântului Vasile cel Mare.

Clevetirea este o fărădelege și o mare nedreptate pe care o facem împotriva aproapelui. Porunca dumnezeiască spune: „ Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți!” Deci noi, dacă vorbim de rău pe fratele nostru de aceeași credință, oare mai putem zice că iubim pe aproapele nostru? Însă unii dintre noi poate vor căuta să se îndrepteze zicând: „Dacă spun ce este adevărat, oare fac vreo nedreptate cuiva? Cu asta doar nu răpesc nici averea și nici dregătoria nimănui. Nu am gând rău ca să-i fac vătămare, când vorbesc de cineva. Dimpotrivă, eu caut să-l folosesc, arătându-i neputințele și lipsurile, cu durere de inimă!” Cam așa caută să se apere cei care clevetesc pe frații și pe vecinii lor.

Dar iată ce ne spun Sfinții Părinți pentru asta: când spui altora greșelile fratelui tău, pricinuiești o pagubă negrăit de mare, chiar dacă spui adevărul și chiar când faci aceasta frățește, din compătimire, fără să ai scop a-i face vreo vătămare. Să știm totdeauna că descoperind noi păcatele sau neputințele fratelui nostru, prin aceasta noi ponegrim cinstea și numele cel bun al lui. Și după cuvântul Sfintei Scripturi: „Numele bun este mai presus decât multă bogăție” (Prov. Sol. 22).

Dacă neputințele celui clevetit n-au fost cunoscute de alții, atunci prin vorbele clevetitorului se scot la arătare, făcându-se necinstire fratelui și sminteală celor care aud. Iar dacă acele păcate sau neputințe au fost cunoscute și de alții mai înainte, acum prin limba clevetitorului se înnoiesc în mintea altora și se întăresc spre mai multă încredințare. Iată, deci, cum se jefuiește cinstea fratelui, care este cea mai scumpă avere și se întinează auzul celor mulți. Cum poți să mai zici că nu-i faci nici o pagubă prin clevetire?

„Gura ta a înmulțit răutatea și buzele tale au împletit vicleșuguri, șezând ai clevetit împotriva fratelui tău și ai pus sminteală împotriva fiului maicii tale. La ziua judecății te voi mustra și voi pune înaintea feței tale păcatele tale!” „Deșarte a grăit fiecare către vecinul său… pierde-va Domnul toate buzele cele viclene, limba cea mare grăitoare” (Ps. 49, 19-22).

În Cartea către Romani, Sfântul Apostol Pavel zice: „Fără de răspuns ești o, omule, oricine ești tu, care judeci pe altul!„(cap. 2 vers l). Sfântul Apostol Iacob, fratele Domnului, ne învață, zicând: „Nu vă clevetiți unul pe altul, fraților, cel care vorbește împotriva fratelui său, judecă pe fratele său, acela vorbește împotriva Legii și judecă Legea„. Sf. Ioan Gură de Aur zice: „Cel care clevetește pe vecinul său, acela a mâncat carnea fratelui său!„.

Sfântul Nectarie, Mitropolitul Pentapolei, spune că: „Precum ucigașul răpește viața omului, tot asemenea și cel care clevetește, răpește cinstea, deci amândoi sunt ucigași de oameni„.

Iar Sfântul Vasile cel Mare socotește că este vrednic de afurisenie, atât cel care clevetește, cât și cel care ascultă clevetirea, fără mustrare. Căci zice Domnul la Sfânta Evanghelie: „Amin zic vouă, devreme ce ați făcut așa la unul din acești frați ai Mei, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40).
Mulți dintre creștini și mai ales partea femeiască nu socotesc întru nimic năravul clevetirii și nici nu caută să se mărturisească. Pentru ei clevetirea este un motiv de distracție și cei care au talent la clevetire sunt mai bine văzuți la petreceri și la adunări. Milostivul Dumnezeu să ne izbăvească pe toți de asemenea boală molipsitoare, căci dacă socotim mai bine, vedem că prin năravul clevetirii se defaimă toate evanghelicele porunci și anume iată pentru ce:

Porunca dragostei creștinești cuprinde în sine toate celelalte porunci dumnezeiești. Căci însuși Domnul a zis: „Pe aceste două porunci se sprijină toată Legea și Proorocii” (Matei 22, 40). Și aceste două porunci sunt poruncile dragostei către Dumnezeu și către aproapele. Iar cel care clevetește este evident că nu are dragoste frățească. Cum poate să zică. cineva că iubește pe aproapele său, când el defaimă și nedreptățește pe fratele său prin clevetire?

„Așadar nu vă judecați unul pe altul, ci gândiți-vă mai bine să nu dați fratelui pricină de poticnire și de sminteală!”‘ – zise Sfântul Apostol Pavel, în cartea cea către Romani.

Dacă cel care ieri a greșit, astăzi s-a pocăit și s-a îndreptat înaintea lui Dumnezeu, atunci oare ce răspuns vom da Ia judecată pentru necinstea și sminteala pe care o facem prin clevetirea celui nevinovat, căci tot cel care s-a pocăit, nevinovat este înaintea lui Dumnezeu.

Dacă Sfântul Vasile cel Mare hotărăște să se afurisească persoana care clevetește precum și cea care se îndulcește de clevetire, fără mustrare, putem înțelege din asta cât de mare osândă își agonisesc cei care ponegresc pe slujitorii Bisericii și pe monahi, care și-au închinat viața lui Dumnezeu! Unii ca aceștia cad sub afurisenie de sute de ori, fără să-și dea seama. De nu vor căuta să ceară iertare și dezlegare de la clericii pe care i-au ponegrit, atunci mântuirea lor este în mare primejdie. Căci de unde știu ei dacă Arhiereul sau Preotul clevetit nu rostește cuvintele de legătură împotriva lor?

Pentru aceasta trebuie să avem mare pază de a nu cleveti pe cei sfințiți și pe cei afierosiți lui Dumnezeu prin cinul călugăresc, căci eu am cunoscut persoane care aveau talentul clevetirii mai ales împotriva persoanelor sfințite și au ajuns la urmă vânatul vrășmașului. Au venit în așa de mare orbire, încât și-au pierdut mintea, iar unii s-au lepădat și de sfînta credință.

Iată care sunt roadele clevetirii în viața aceasta și Dumnezeu știe ce fel de osândă îi așteaptă dincolo, de care să ne izbăvească Bunul Dumnezeu pe toți. Amin.

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul; Hrană duhovnicească