O să vorbim aici ceva care privește viața voastră, a mirenilor, și a noastră, a călugărilor. Vom vorbi despre curăție și despre feciorie. Noi, călugării, avem trei voturi: ascultarea necondiționată, sărăcia de bunăvoie și fecioria până la moarte. Cei ce au fost căsătoriți au, dacă vor, a doua feciorie, dacă vin în mănăstire sau chiar acasă, aceasta se cheamă feciorie de voință și din făgăduință.
Este o feciorie firească pe care o are omul când n-a știut ce e în lume femeia și alte patimi grele, Doamne ferește! Și a doua este din făgăduință, care o făgăduiesc. Că vin la mănăstire și cei căsătoriți. I-a murit soția și a venit și depune și el, văduv, votul fecioriei. A lui feciorie e tot atât de puternică, dacă o depus în fața sfântului altar, ca și a celui ce a fost feciorelnic din fire. Aceasta este fecioria a doua, după cum arată Sfântul Ioan Scărarul, pe care o ia omul în călugărie. Tot lui Dumnezeu făgăduiești și la botez și la călugărie; călugăria este al doilea botez, primești tunderea, îți schimbă numele, exact ca la botez. Deci unii sunt feciorelnici din fire și alții din făgăduință, care depun votul fecioriei la călugărie.
Alții duc viață curată și feciorelnică în lume. Ei au mare plată, cum sunt preoții celibi, dacă o duc într-adevăr cum au făgăduit, și cum sunt unii creștini. Eu am peste 40, aproape 50 de familii, care duc viață curată în lume. Și unii au hotărâre de 40 de ani, alții de 30, alții de 20, alții de 15, alții de 5, alții de 3, alții de un an, de doi, fiecare cum a început. Dar le pun în vedere de la început, de când au început această rânduială, să țină minte aceste lucruri: Dacă te-ai căsătorit nu mai sunteți doi, ci unul. Nu se mai poate zice că sunt doi, ci vor fi amândoi un trup, cum spune Sfânta Scriptură. Condiția de a păzi cei căsătoriți curăția nu aparține pe unul, pentru că nu este unul, ci doi sunt într-un trup și suflet. Asta o spune Sfântul Apostol Pavel: Nu vă lipsiți unul de altul – auzi cum – decât până la o vreme și apoi să fiți împreună, ca să nu vă ispitească satana pentru neînfrânarea voastră. Ei bine, sunt unii care au dus aceasta până la moarte și au o mare plată, că au fost în lume. Că nu-i puțin lucru să te lupți în lume cu atâtea și să duci viața ta ca în mănăstire. Dar alții care nu pot, ei sunt liberi. Pot să ducă un an curăția, doi, și pe urmă iar să fie împreună. Nu îi condamnă nici o lege. Dar cât au pus deoparte au, că au ținut un an, că au ținut doi, aceea nu se pierde cât au ținut. Dumnezeu e drept. Iar dacă unul va vedea că celălalt este slab, trebuie să cedeze.
Iată ce am pățit eu cu unul. A venit la mine cu soția să păzească viața în curăție. Oameni bătrâni de acum. El avea sub 70 ani unul sau doi, ea avea vreo 60. Eu le-am spus: „Să nu mâncați carne, să nu faceți abuz de vin. Dacă ai luat, ia un pahar de vin, mai mult să nu iei, și să nu mâncați mâncări care irită: usturoi, acrituri mari, din acestea, că excită, adică irită corpul la diferite dispoziții de patimi”. Au ținut șapte ani acești oameni și pe urmă bărbatul și-a săpat groapa de moarte. Cum? Avea livezi mari, avea cazan de rachiu, făcea rachiu. Eu i-am oprit și de rachiu și de vin, i-am spus ca numai în caz de boală sau ceva să ia un pahar de vin, că nu-i păcat. El s-a apucat de băut rachiu. Și satana de la beție ia mintea omului. Îi spune într-o zi femeii (dar el avea copii căsătoriți, și fete și băieți și toți erau căsătoriți): „Măi femeie, eu nu mai pot trăi singur. Ori vrei să trăim împreună, ori dacă nu, e mare primejdie pe sufletul meu”. Dar ea l-a batjocorit, că n-a avut dreaptă socoteală. Ea umbla cu haine negre, ca o călugăriță, și citea Psaltirea și postea: „Măi blestematule, măi nebunule, măi stricatule, nu ți-a ajuns ție mocirla vieții, n-ai ținut nici posturi, nici sărbători, nimic, și acum vrei tu să-mi împiedici mântuirea?”
Să vă spun ce ispite face satana și la ceștia în curăție. De aceea vă vorbesc să aveți înregistrat aici. Eu am mai auzit, că vin la urechea noastră din toată țara. Ea, dacă ar fi avut dreaptă socoteală, venea la mine cu dânsul. Doar eu le-am dat voie să țină curăția. Nu i-a venit în gând asta. L-a batjocorit o dată, de două ori, el a tăcut din gură, că el bea rachiu, se treziseră din nou în el patimile dobitocești ale animalelor și îi spune într-o seară: „O să-ți pară rău, că știi ce-a spus părintele – el ținea minte -, să țineți cât o să puteți amândoi”. Că eu nu pot da un sfat mai mare decât apostolul Pavel. „Până la o vreme să țineți și pe urmă să fiți împreună ca să nu vă ispitească satana, iar dacă puteți până la moarte, și mai bine. Dar voi luați-o așa câte oleacă, câte un an, câte jumătate de an, așa.” Că un ogor, când îl iei la prășit, nu îl gătești în ziua aceea. Hai că îl prășesc oleacă azi, și pe urmă iar, și când te trezești ai ajuns la capăt. Așa e și cu viața asta.
Ce s-a întâmplat? Ea l-a batjocorit, nici n-a vrut să-l audă, că n-a avut dreaptă socoteală. Ea n-a auzit ce spune apostolul: Femeia trupul său nu-l stăpânește, ci bărbatul. Și bărbatul trupul său nu-l stăpânește, ci femeia, după căsătorie. Nu mai pot face opinie separată nici unul, nici altul. N-a vrut ea de astea. El ce a făcut? A făcut o damigeană de rachiu din cel dat de două ori prin mașină, la fiert de două ori, pentru fina lui de cununie, care i-a dat mere, că și ea avea livadă, ca să-i facă rachiu. Și era o ploaie seara și întuneric. Bărbatul său era dus cu o căruță de mere de vândut la oraș. Și s-a dus omul acesta la fina sa, dar beat s-a dus. Finei sale îi cam plăcea și ei paharul, că și ei aveau poame, cutare.
– Fină, dar bărbatul tău nu-i acasă?
Dar el a știut că nu-i acasă.
– Nu-i acasă, nașule.
– Hai să luăm un pahar de vin, hai să luăm un rachiu.
Au băut. Fina sa era căsătorită numai de vreo șase luni. N-avea nici copii, nimic.
– Fină, eu nu mă duc acasă în seara asta, vezi că e glod, e întuneric.
– Da, nănașule, te-i duce dimineață.
Ea n-a bănuit nimic, era nașul ei de cununie, nu de botez. I-a dat o cameră să doarmă, când noaptea se trezește cu el lângă dânsa.
– Ce faci, nănașule? Vai de mine. Ce vrei, să mă bagi în iad?
– Taci din gură, te-i mărturisi la un duhovnic, nu-i nimic.
Aceea beată, că dacă ar fi fost și ea trează, poate fugi din mâna unui moșneag, că ăsta avea 75 de ani acum. Putea să-i dea o brâncă să-l facă praf. Dar vezi satana, a întunecat-o și pe ea.
– Vai, nănașule, dar vai de mine, n-are să ne meargă bine în gospodărie!
– Taci din gură. Bărbatul e pentru femeie și femeia pentru bărbat.
Că satana are cuvintele lui. Și a căzut cu fina sa în păcat. Și ea avea 23 de ani și el avea 75. Asta ca să vă spun ce ispite drăcești se întâmplă. Și dimineața ea a vrut să-și facă seama.
– Nănașule, unde ne ducem? Ne-am băgat în iad. Vai de mine!
Că era tulburată, o mustra conștiința.
– Taci din gură, proasto, ehei, câte știu eu din astea și cutare, a îmbărbătat-o.
– Vai de mine, dar n-am să am pace nici în groapă, cum am fost înșelată. M-ai îmbătat întâi și pe urmă ți-ai bătut joc în halul ăsta de sufletul meu.
Și a lăsat-o plângând și s-a dus acasă. Și acasă îi spune soției:
– N-ai vrut să cedezi, mi-am găsit eu nevastă tânără. Ehehe!
Și ea știa unde a fost, că știa că s-a dus la fina sa și a priceput. Gândiți-vă ce a fost în sufletul lor, ce războaie se ridică la cei ce țin curăția, că trebuie să le știți, că satana nu doarme. Fiindcă aceasta este o rânduială foarte frumoasă, dar și ispite mari se ridică. Și atunci ce s-a întâmplat? Ea venea la mine. Parcă o văd:
– Părinte, bărbatu-meu s-a pierdut, cutare.
– Cum? Ce a pățit?
– Ia uite, părinte, îmi spunea toată istoria.
– Dar ți-a spus ție că nu mai poate? De ce n-ai cedat? Că auzi ce spun canoanele din Gangra: „Femeia care nu cedează la împreunarea bărbatului, dacă e cu cununie dreaptă, anatema”, o despart de Biserică canoanele. Că eu v-am spus că dacă unul e mai isteric și nu poate, celălalt să cedeze, că nu-i nici un păcat. Sunteți cununați, nici un păcat nu era.
Că poate el stătea o dată, de două ori cu soția și pe urmă iarăși îi venea mintea la cap: „Măi, sunt bătrân, de acum vine moartea”. Dar așa l-a lăsat în prăpastia preacurviei, dar cu cine? Cu fina de cununie. Mai mare păcat decât dacă ar trăi tatăl cu fiica sa. Dacă tatăl trăiește cu fiica e oprit 20 de ani de la împărtășanie, că e rudenie de sânge, dar cu fina de botez sau de cununie e 25 de ani oprire de la împărtășanie, că e rudenie spirituală, după duh. Și așa l-a trântit satana cu bețiile lui și cu rachiul. Dar el n-a vrut să vină, a zis că îi e rușine.
– Spune-i să vie, că dacă nu vine, mare prăpastie îl așteaptă.
N-a vrut să vină: „Nu mă duc, că părintele are să-mi dea canon”. Și i-am dat ei canon 25 de ani. Ea s-a mirat:
– Cum? Eu?
– Da, uite ce zice canonul: „Femeia care n-a primit soțul la împreunare și el a căzut cu alta, să-i dai același canon”, pentru că-l dă în prăpastia preacurviei. Că uite, cazi, te duci în fundul iadului și tu, că n-ai avut minte că-i soțul tău cu care ai avut copii și te-ai cununat și cutare, și acuma să-l dai pe el în prăpastia asta? Tu răspunzi de sufletul lui. Da, dacă n-ai avut dreaptă socoteală! La orice faptă bună, dacă n-ai dreaptă socoteală, te duci în fundul iadului. Spune Sfântul Isaac: „Toate cele fără măsură sunt de la draci”. Și mai zice: „Pe tot lucrul să-l împodobească măsura”, adică dreapta socoteală.
Ea s-a dus plângând acasă, tulburată. I-am zis: „Nu pot să-ți fac nici un pogorământ, ăsta ție canonul”.
El când a auzit că eu am pus-o pe ea la canon și nu i-am părtinit ei, a luat curaj să vină și el, ca să o pârască că din cauza ei a căzut. Zice: „Dacă părintele a socotit așa, mă duc la el. Am căzut, mă duc să-i spun tot ce am făcut”.
Vine el, a venit cu un nepot.
– Părinte, uite așa.
– Știu, că mi-a spus soția. Moșule, dumneata 25 de ani nu te poți împărtăși.
– Vai de mine, dar mai trăiesc eu 25 de ani?
– Uite canoanele. Ăsta-i păcat mai mare decât dacă ai fi căzut cu fiica matale, că-i cu fina de cununie, deci rudenie după duh. E mult mai mare decât păcatul cu rudenia de sânge.
De ce vă spun aceasta? Ca să știți de ce să vă păziți. Trebuie să-i arăți omului: „Uite aici este foc, măi omule, și dincolo e apă”, că apoi știe: „Mă feresc”. De aceea vă spun predica asta, ca să vedeți câte se întâmplă, că la orice faptă bună se ridică război. Să știți cum să procedați oricare sunteți aici. Ce se întâmplă? Moșul zice:
– Părinte, dar voi face milostenie, dar postesc post negru, dar cutare… Că părinte, mai trăiesc eu 25 de ani? Eu am 75 de ani. Trăiesc 100 de ani eu?
– Nu știu, dar să mori în canon, cel puțin să te găsească moartea pe drumul cel bun.
L-am mărturisit și s-a dus el plângând. Cu mare greutate i-am scăzut cinci ani că mi-a spus că vrea să țină un an post negru lunea, miercurea și vinerea, până la apusul soarelui. Și așa zicând, i-am scăzut cinci ani din 25 și s-a dus așa.
El era de meserie fântânar. Era în 1946, când cu seceta cea mare. O biată văduvă tânără din război avea un copilaș și casa ei pe un deal. Și avea ea un un loc acolo unde i-au zis oamenii că găsește apă. Moșul mai avea patru fântâni afară de el. Și ea s-a împăcat cu moșul să-i facă fântâna că-i plătește la metru, adică săpatul și pietruitul îi dă o mie pe metru sau cât era atunci, câți metri o să aibă fântâna. Ei bucuroși, că erau patru și împărțiau, s-au apucat de săpat, dar n-au dat de apă până aproape la 17 metri, că era un deal. Și când au dat, au dat de o stâncă. Când au spart-o cu ranga a țâșnit un izvor cum e gheața. Au avut mare bucurie că au găsit apă, că altfel cheltuiala era toată degeaba. Și aveau o scară de sus în fântână și fântâna era legată, dar numai până la un loc nu mai era legată, că au dat de un fel de pământ care nu se risipește. Și când au dat de apă, au strigat.
– Cumătră, mare bucurie, am dat de apă.
Dar femeia le-a zis:
– Hai repede, că v-am făcut mâncare. Să nu se răcească mâncarea. Veniți cu toți oamenii la masă.
Femeia a venit cu copilașul de doi ani, l-a luat în brațe. Copilașul, când a auzit de apă, a vrut să vadă apa: „Apa, apa”, să vadă și el ce e aceea. Maică-sa a zis și ea: „Uite, plânge să vadă apa”. Ca mamă bună, l-a dat în mâna moșului, care a coborât pe scară până ce a văzut apa. „Uite, asta-i apa”, cutare. Și să vezi cum păzește Dumnezeu nevinovăția copilului. Și vine cu copilul pe scară și îi dă femeii și zice: „Cumătră, vin și eu la masă, dar uite ce, mă duc jos în fântână, că mi-am uitat pălăria acolo pe un ciubăr”. Și erau plecați oamenii, numai el rămăsese. Și când se duce să își ia pălăria se aude. Hrrrrrrrrru! În pământ. S-a dus fântâna de 20 de metri peste el. A trebuit să scoată câte un os de acolo. Așa a murit acest om care și-a călcat pe conștiință și ca om bătrân s-a îmbătat și n-a păzit curăția cum a făgăduit și din cauza lui a trebuit să o pedepsesc și pe soție. Dumnezeu l-a pedepsit, când avea numai trei ani de canon făcut. Dar a murit în canon și care moare în canon și e dezlegat, stă în iad numai până ce gătește canonul și pe urmă iese, îl scoate Biserica. De aceea e mare lucru să fii mărturisit, și el venise la mărturisire.
Știți de ce v-am spus întâmplarea asta? Mai am și altele, dar nu mai am când. Băgați de seamă, e foarte bine să vă învățați a ține curăția în familie, e de mare plată, dar trebuie să o iei treptat. Întâi țineți miercurea și vinerea, sâmbăta și duminica, pe urmă lunea și desigur, toate posturile, zilele mari și mai târziu învoiți-vă unii cu alții: „Hai, pentru dragostea lui Dumnezeu să mai trăim o lună, două, trei sau mai mult” și așa începi. Iar dacă unul e în mare ispită, celălalt trebuie să cedeze, nu cumva – Doamne ferește! -, unul stând pe poziție tare și celălalt, fiind mai slab, se duce în prăpastie. Auzi ce spune Sfântul Apostol Pavel? Datori sunteți voi, cei tari, să purtați neputințele celor slabi.
Am unii care păzesc de 40 de ani curăția și soțiile lor n-au nici o luptă că duc viață curată. La unul femeia e cam bolnăvicioasă, el e om tare și sănătos. Nu mănâncă o săptămână pe an de frupt: „Părinte, eu dacă nu pun trupul la înfrânare nu pot duce viața aceasta care am ales-o”. Dar ține.
– Măi, Ioane, pune-i calului frâu. Sfântul Vasile spune că trupul e calul, iar sufletul este călărețul. Puterea domnitoare a sufletului stă în minte și în inimă. Sufletul are puterea, nu trupul. Trupul e calul, însă călărețul cel deștept ce face cu calul? Îi dă secară, îi dă ovăz, îi dă fân, îi dă orz, îi dă plimbare, dar ce face? Îi pune și zăbală: „Stai oleacă. Nu mă duci în prăpastie”. Înfrânare, post.
Nu numai beția de vin, ci nici apă nu-i dă cât trebuie. Zice: „M-am apucat de nici apă nu-i dau acum”. Și-i sănătos și tare. Postește mult și e tare sănătos. Și are acum 83 de ani și el și fratele său, că sunt gemeni amândoi și țin curăție de vreo patruzeci și ceva de ani. Și femeile lor n-au nici o luptă. Dar la acela s-a întâmplat invers, că bărbatul e cam bolnav și soția sănătoasă. Și duce crucea mai ușor cel care e slăbit, celălalt mai greu. Dar eu i-am spus: „Măi, omule, să-mi spui dacă nu poți, nu Doamne ferește, să te ducă satana la păcat. Dacă nu poți, sunteți de la cununie un trup și un suflet”. Dar el nu: „Părinte, am pus gând: De-oi muri, de-oi trăi, de mă va face Dumnezeu praf… Ce, pentru putoarea asta să mă duc să ard în focul cel veșnic? Nu! Dă-i pace, când îi trebuie femeie, îi dau eu post și metanii mii. Nu-i dau nici apă”.
Rachiul și vinul nici nu-l gustă. Și-i sănătos. A venit deunăzi până aici, la vârsta lui. Au venit cu mașina, dar ea a rămas jos. Zice: „A venit și ea, dar nu poate sui dealul acesta”. Că și ea are vreo 79 de ani, dar e mai slabă. Și trăiesc amândoi. Și m-am bucurat de un om hotărât așa. Și zice:
– Părinte, știi ce mi-ai spus când erai stareț la Slatina?
Că am fost stareț lângă ei, acolo la Slatina. Că de atunci țin ei curăția aceasta. Am fost șapte ani stareț acolo și șapte ani aici și apoi la Putna stareț, că am fost stareț la trei mănăstiri. Și am o serie care păzesc curăția de atunci, de când am fost eu pe acolo.
Dar fiindcă ne-am luat de vorbă, să vă spun o minune cu doi. Aceștia au biruit săracii și sper cu mila Domnului că merg până în sfârșit. Asta să o aveți pildă la aparatele voastre. Uite cum s-a întâmplat. Eram starețul Mănăstirii Slatina, aveam o sută de călugări acolo, aveam școală monahală, era mănăstire mare. Voi știți ce credință e în Bucovina? Numai ce am văzut la sfințirile acestea. Mii de oameni sunt în biserică și îmbrăcați național. O singură greșeală aveau, pentru că au fost sub austrieci 143 de ani: nu prea țineau posturile, dar în casă la ei parcă era biserică. Uite așa stau icoanele și candelele nu se mai sting. Și după ce am mers noi acolo și am ținut posturile au început să postească mii și mii. Posteau ei și lunea, miercurea și vinerea, dar posturile nu chiar toate. Iar după ce le-am spus eu că cine nu postește cele patru posturi a doua oară răstignește pe Hristos – cum spune Sfântul Atanasie -, s-au îndreptat mulți. Vine o fată mare, frumoasă, îmbrăcată național. Eu eram cu treburile mănăstirii.
– Domnu’ părinte, așa vorbesc ei, domnu’ părinte, ți-aș spune ceva.
A adus săraca lumânări, a adus flori, a adus vin pentru slujbă.
– Ce vrei mata?
– Domnu’ părinte, între patru ochi eu vreau să-ți spun ceva. Domnu’ părinte, eu am fost în Oastea Domnului, acum nu mai este, că au interzis-o, și tatăl meu și mama sunt bătrâni. Și eu mă gândesc să mă duc la mănăstire să mă fac călugăriță. Dar mi-e milă să-i las, că nu mai au pe nimeni. Mai am un frate căsătorit, dar e tocmai în Muntenia, nu știu pe unde. Și ei nu mă lasă să mă fac călugăriță. Și eu aș vrea să mă mărit – eu nu știu ce e bărbat pe lume, eu sunt fecioară cum m-a făcut mama – și aș vrea să găsesc unul ca mine, cu gândul ăsta să ducem viață ca frații până la moarte.
– Măi, mai rar găsești din aceștia. Trebuie o mare curăție și bărbăție ca să duceți viață așa. Dar eu știu?
– Domnu’ părinte, eu plătesc cinci sute de lei să faceți slujbe la Psaltire, poate a da Dumnezeu să fie vreunul să vină aici să vă spună gândul ăsta și dacă vă spune, vă dau adresa, mă chemați și pe mine ca să ne sfătuim amândoi.
Să vezi credința ei! Asta vă spun ca să vă îmbărbătez pe toți care vreți să le urmați, ca să vezi cum lucrează Dumnezeu cu ăștia care au gând bun. Ea venise înainte de Postul Mare. Când pe la Florii, pe lângă multă lume, că acolo e biserică mare, mai mare decât a Neamțului, iacătă vin doi flăcăi voinici frumoși, cu pălăriile cele de vânători de munte, cu cizme, cu ițari din aceia de port național. Și unul îmi aduce un mănunchi de lumânări și un sloi mare de ceară curată și zice:
– Domnu’ părinte, aș vrea să vorbesc ceva cu dumneata. Domnu’ părinte, eu m-am eliberat din armată. Am fost sergent la grăniceri. Și am părinți bătrâni, am trei sute de oi, douăzeci de vite mari, am două prisăci, am un munte al meu – nu era colectiv -, am două rânduri de gospodării și eu sunt singur. Dar gândul meu a fost dinainte de armată să mă duc la mănăstire și să mă fac călugăr. Dar cum să-i las pe părinți?
Era exact cazul ca și la dânsa!
– Dar cum să-i las pe părinți dacă ei sunt bătrâni și mă tem că m-or blestema? Ei au avere, ar putea să pună pe alții acolo, dar se tem că i-or băga în averea lor și n-or putea nici muri liniștiți.
Că așa se întâmplă după ce dai din mână toată averea.
Și zice:
– Tare sunt tulburat. Aș vrea să mă căsătoresc, dar numai ca să știe lumea că m-am căsătorit. Eu n-aș vrea să cunosc femeie în viața mea. Eu nu cunosc. Am 23 de ani, n-am știut ce-i femeia și nici n-aș vrea să știu. Dacă nu m-am dus la mănăstire, vreau să trăiesc în feciorie. Dacă ați găsi așa un suflet, că la dumneavoastră vin la mărturisire.
Dar eu o găsisem pe aceea, că venise ea. Vezi ce face Dumnezeu, cum îi întâlnește prin duhovnic?
– Bine, măi, eu știu una așa.
– Domnu’ părinte, dar să nu glumească! Că asta-i luptă, că eu știu că și eu am atâta avere și am avut lupte și multe fete mi-au făcut curte, adică au vrut să se căsătorească cu mine, iar eu le-am zis ori mă fac călugăr, ori dacă nu, așa trăiesc în lume, dar nu vreau să știu ce este lumea asta.
Era hotărât strașnic.
– Măi, bun este gândul tău, dar să știi că este o cruce cam grea asta. Poate mai grea decât a călugărilor, ca să trăiești călugărește în mijlocul lumii.
– Nu știu, eu dacă rămân acasă să îngrijesc de părinți, vreau să găsesc așa un suflet, că dacă nu, eu din două cuvinte o cunosc dacă e pentru viața asta sau ispitește.
Și-i dau adresa ei.
– Uite măi, a venit una tot cu gândul ăsta. Și e singură și ea și tot așa are părinți. Du-te și vorbiți voi și apoi veniți la mine să vedem ce hotărâre luați.
Când m-am trezit în sâmbăta Paștilor amândoi au venit, că era mai multă lume. Mă duc întrun birou la stăreție să fie numai ei cu mine. Îi recomand eu.
– Lasă, că ne-am întâlnit. Acum știți de ce am venit în fața dumneavoastră? În ziua judecății de apoi, înaintea Dreptului Judecător să ne fiți martor de hotărârea noastră.
Și apoi el îi zice:
– Tu știi că ne-am sfătuit, părintele ți-e duhovnic și ție, în fața Mântuitorului să-l avem pe părinte martor că am luat făgăduință în fața lui. Tu, dacă vrei să te căsătorești pentru că îți trebuie bărbat, să știi că atunci când vei pomeni primul cuvânt, a doua zi am băgat divorț.
– Mă, tu să nu fii acela, îl ocăra ea pe el. Mă tem că tu vei fi acela, că dacă îmi trebuia să mă căsătoresc, câți băieți nu mi-au venit mie până acum?
Că avea casă frumoasă și era cu doi ani mai mare decât dânsul. Și zice:
– Dacă îmi trebuia mie asta, eu mă căsătoream de la 16 ani, de la 18 ani. Dar eu îți spun, cu acest gând am fost: să mă fac călugăriță. Dar așa să ne facem călugări în mijlocul lumii.
– Dar tu știi ce luptă e aici? Trebuie să postim câte trei zile, să nu mâncăm carne, să nu bem vin, să nu cutare. Părintele ne-a spus când se vor ridica ispitele să venim la mănăstire, să ne rugăm mult, să facem milostenie.
Să vezi ce minune s-a întâmplat cu aceștia. E bine că le înregistrați. Minune mare e până azi. Nu vă spun numele ca să nu-i găsiți, că m-au rugat să nu-i știe nimeni până în ziua judecății. Că voi v-ați duce până la ei îndată ca să aflați ce meșteșug au ei.
Și-au făcut cameră de rugăciune. Ea de o parte, că sunt două rânduri de case. Și au luat pe mama ei și pe părinți la dânsul, că el avea două case. Casa bătrânească și încă o casă nouă. Și apoi părinții ei au murit. Și ai lui numai unul mai trăiește. Și i-au luat ca să-i îngrijească, ca să aibă conștiința fata că i-a împăcat pe părinți. Și a făcut și una și alta, a ținut și viață curată și i-a îngrijit și pe părinți. Și au făcut nuntă fără lăutari și nimeni n-a știut. Au adus preotul acasă, nunii mari, socrii mari, nuntă în familie, vreo 10-15 persoane, o masă și preotul i-a cununat.
S-a făcut această nuntă blagoslovită și toată lumea știe în sat că n-au copii. Nu se întâmplă destule? „N-au copii!” Nu știe nimeni. „Uite, bărbat sănătos și frumos și n-are copii. Și ea e sănătoasă. Și uite, măi, au atâta avere…”, că au avere multă. Ce s-a întâmplat cu aceștia doi? Ei și-au făcut cameră de rugăciune. Ea are toate Filocaliile acasă, toate Patericurile, Viețile Sfinților. El are Biblia. Citesc, nu lipsesc de la biserică. Dacă rămâne unul acasă cu vitele, că au oi și multe vite, au și doi argați puși, soț și soție. I-au luat la dânșii că au vite multe, au stupină, au câte lucruri… Aceia au venit soțul cu soția și slujesc la averea lor.
– Părinte, zic ei, știi ce-am pățit? Atâta avere aveam că nu știm ce să facem cu ea. Și tot sporește.
Știi ce zic oamenii în sat? Că sunt vrăjitori. Douăzeci de vaci au și fiecare fată doi viței odată. Au o sută, două sute de oi acolo, mai toate fată gemeni. Unde-i iarba lor în țarină, cu atâta e mai înaltă iarba. Unde-s cartofii lor, se fac de un kilogram. Unde-i varza, păpușoii lor se fac cu știuleți până sus. Zic oamenii: „Ăștia știu să ia mana și la păpușoi și la vite”. Oalele cu smântână de la vaci, că pun la prins, îi smântână în fundul oalei și până deasupra, nu mai au chișleag. Așa i-a blagoslovit Dumnezeu pe aceștia. Și toată lumea zice că sunt fermecători. „Copii n-au și sunt fermecători”. Dar oamenii nu știu de ce e blagoslovită casa aceasta, că duc o viață așa de curată. Și asta e din 1951 până acum. Vedeți câți ani sunt. Sunt peste 30 de ani (convorbirea a avut loc între anii 1980 – 1985). Și ei zic:
– Părinte, ce să facem cu atâta avere? Și oamenii zic că suntem fermecători.
– Dați milostenie.
– Cununăm și botezăm și dăm milostenie și nu mai putem dovedi, câtă avere a venit și vine în casa noastră. Că avem dimineața câte douăzeci de țigani cu oalele după lapte. Dăm și găinile noastre… Și la stupi aici la munte, unde roiește abia câte o dată pe an că este frig, la noi câte 4-5 roiuri pe an se fac de la fiecare stup.
Și au prisacă de o sută de stupi. Sunt bogați.
– Măi, puneți-vă la întrecere cu Dumnezeu cum a făcut Sfântul Ioan cel Milostiv. Că cine dă mai mult, voi sau El? Dați mereu.
– Dăm, zice, dar mai multă avere vine.
– Păi dacă vă puneți la întrecere cu El, El are mai mult decât voi. Să nu faceți abuz, păstrați cât vă trebuie pentru voi și la oameni, iar restul dați.
Carne nu mănâncă amândoi de atunci de când s-au înțeles. Gata. Și-au pus așezământ. O familie blagoslovită. Când au venit acum în Postul Sfintei Mării, s-au mărturisit și s-au împărtășit amândoi, îmi venea să mă închin la ei, cu viața lor. Și să stai de vorbă cu ea, să-ți spună din Sfinții Părinți și din Sfântul Ioan Gură de Aur și cutare și cutare. Și tot așa și cu el, nici teologii nu știu ce știu ei. Că la dânsa vin femeile duminica și ea le învață, iar la dânsul vin bărbații. Mai mare memorie are ea decât dânsul. În schimb el e mai mare nevoitor la rugăciune. Că ea ține și la păsări și la vite și la cutare, dar el nu, până nu-și termină Psaltirea, pravilele lui, el nu se lasă. Așa-i, că unul are un dar și celălalt are alt dar.
Ce se întâmplă? Să vă spun o istorioară. La șapte ani, femeia a avut o ispită mare, dar n-a căzut. Vă spun, ca să vedeți că la orice lucru bun sunt și ispite. Cum a fost? Ce i-a dat satana ei în gând? Tot pe Eva o ispitește mai întâi, că ea e mai slabă, ca în Rai. La o masă, că la masă stăteau amândoi câteodată, numai la masă. Altădată îi ducea mâncare lui în cameră. Dar atunci mai era cineva musafir și, după ce a plecat acela, cum stăteau ei la masă, ea zice:
– Măi, eu ți-aș spune ceva ție. Cât trăim noi atâta milostenie facem – că dau în toate părțile -, dar dacă o să murim noi, cine o să ne mai dea de pomană?
– Și ce vrei să zici cu asta?
– Oare n-ar fi bine să avem și noi un copil să rămână peste averea asta, că dacă o să murim noi să ne continue milostenia?
Când a auzit, el a strigat:
– Satano! Tu ești Eva, te las! Ce ți-am spus?
– Cum, măi? Eu te-am întrebat. Nu te supăra!
S-a făcut foc:
– Mă duc să bag divorț. Să nu te văd.
Ea, de scârbă că l-a supărat pe el, s-a îmbolnăvit. Dar așa boală că oleacă de nu și-a dat sufletul. Că ea nu voia să-l jignească pe el. Ea a spus așa, dar era bun dacă spunea întâi la un duhovnic, că apoi el îi spunea: „Nu îi mai spune lui așa, că știți că aveți făgăduință”. S-a îmbolnăvit și când mai să moară, m-a chemat să o împărtășesc. Am făcut cum am putut și m-am dus.
„Hai că moare, că dacă te-a vedea, s-ar putea să mai aibă zile, că de acum e gata de scârbă”. S-a luat de scârbă și s-a îmbolnăvit. Că ea a văzut că în neștiința ei l-a smintit, și ea ținea mult la el. Și el ținea mult la dânsa, dar când a văzut că vrea să-l tragă în ispită, el s-a făcut sabie. Cum spune Sfântul Pimen cel Mare: „Întâia oară fugi, a doua oară fugi, a treia oară fă-te sabie”. Când cineva nu te înțelege cu vorbă bună pentru a păzi bărbăția și dreptatea sufletului, te faci sabie.
Când m-am dus acolo era mai moartă. Am chemat preotul din sat și alți trei preoți, i-am făcut Sfântul Maslu, am spovedit-o, am împărtășit-o. Preotul mă cunoștea: „Uite, părinte, a dorit să se spovedească la sfinția ta, că te-a avut duhovnic”. „Am venit, măi frate, m-am repezit”. Am luat o mașină de aici și m-am dus. Am făcut Sfântul Maslu și am împărtășit-o și după Sfânta Împărtășanie i-am spus:
– A fost o ispită, nu vă tulburați. Și tu, măi bărbate, nu o lua așa, că după aia s-ar putea să ai tu ispite mai mari decât dânsa și să te smerească Dumnezeu pe tine, dacă tu o judeci pe dânsa.
– Părinte…
– Nu așa, măi, dacă zice unul o glumă, tu de acuma să te faci foc și hai la divorț… Nu așa. Nu o lua lată, că rămâne negrăpată. Bagă de seamă ce faci. Ea, ca femeie, săraca, a spus și ea, a avut și ea o ispită, dar tu trebuia să o înțelegi.
După Sfânta Împărtășanie într-o săptămână s-a sculat sănătoasă și până în ziua de azi sunt sănătoși. Dar nu o să-i mai pomenească lui câte zile o avea. Dar într-adevăr bărbatul a fost tot bărbat. Dar a luat-o prea repede, de aceea s-a supărat. Ea să moară de scârbă. Asta ca să vă spun ispita aceasta din viața lor.
Când au venit acum parcă erau doi îngeri. Cu câte daruri au venit ei aici, ne-am speriat! Bolovani de ceară atâta, lumânări de ceară pentru biserică, unt, brânză. Au venit cu mașina, că au mașină acuma și conduce el. Au adus pentru toată trapeza mănăstirii, poate să dea zece zile la masă brânză și urdă și miere de albine și nu știu câte nu au mai adus. Și ziceau:
– Părinte, cu mila lui Dumnezeu, putem să ținem douăzeci de familii. Atâta avere aveau.
Și zic ei:
– Dar cât om trăi?
– Las’ că are Domnul grijă. Dacă veți vedea că slăbiți, are Domnul grijă. (Ei au un nepot credincios). Îl băgați pe acela și: „Na, măi, fă tu mai departe”. Dar voi să țineți linia voastră și să fiți atenți că vrăjmașul te pândește până la ultima suflare. Cum este scris: că acela va păzi călcâiul tău. Și călcâiul omului este sfârșitul vieții. Până atunci te pândește: Doar, doar.
Și v-am spus din viața acestor minunați oameni despre care oamenii socotesc că sunt vrăjitori, dar nu știu blagoslovenia lui Dumnezeu, că ei sunt ca frații acolo.
Aceștia sunt oameni binecuvântați de Dumnezeu. Și sunt foarte mari înaintea lui Dumnezeu. Știi după cine s-au luat ei? S-au luat după Sfinții Hrisant și Daria (prăznuiți la 19 martie), după Sfinții Galaction și Epistima (5 noiembrie), Sfinții Conon și Ana (5 martie), Sfântul Amun și soția sa (4 octombrie), aceștia toți și-au pus rânduiala aceasta. I-am găsit în Viețile Sfinților și sunt mai înaintea lui Dumnezeu, strălucesc ca soarele. Ei au fost pe pământ și Dumnezeu i-a binecuvântat ca să arate la ceilalți cât iubește curăția.
Și apoi câtă deosebire este între aceștia care s-au luat și trăiesc în feciorie cum i-a făcut mama lor față de aceia cărora nu le ajunge o femeie și se duc la alta și lasă femeia lor legitimă și nu știu ce înseamnă miercuri și vineri și duminică și zi de post și posturi. Aceștia trăiesc îngerește pe pământ și aceia dobitocește, ca dobitoacele. Și ce spune la: I Corinteni 6, 2: Au nu știți că sfinții vor judeca lumea? Cum? Că Judecătorul e Hristos. Când ai să spui tu că n-am putut să fac cutare, atunci sfinții vor străluci ca soarele. Și va zice Mântuitorul: „Îi vezi pe aceștia care strălucesc ca soarele? Au fost ca și tine; au avut carne și oase, foame, sete, durere, scârbă, necazuri, dar ei M-au iubit pe Mine și strălucesc, au făcut toată fapta bună și tu n-ai vrut să faci. Nu că n-ai putut, n-ai vrut”.
V-am spus acestea pentru ca să vă întăriți cei care veți vrea să țineți o măsură de curăție în familie. Ce se întâmplă? Curăția, mai ales după făgăduință, e o a doua feciorie, când se făgăduiește omul că are s-o ție. Celălalt are fecioria din fire, iar acesta din făgăduință, că s-a făgăduit lui Dumnezeu, nu? Și e tot mare înaintea lui Dumnezeu.
Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Fecioria este ca soarele, iar curăția ca luna. Fecioria este aur curat, iar curăția este de argint”. Și arată diferența dintre ele. Și arată Sfântul Grigorie de Nyssa: Cea dintâi fecioară veșnică, nemărginită este Sfânta Treime. Tatăl nu se naște din nimeni. Fiul se naște mai înainte de toți vecii din Tatăl fără de mamă. Iar Duhul Sfânt purcede cu alt chip de estimă (mod de a fi), fără patimă. Deci cea mai mare taină a fecioriei începe chiar de la Sfânta Treime. Hristos, când vine în lume, se arată cel dintâi călugăr din lume, împlinind cele trei voturi călugărești. Trăiește în feciorie prea desăvârșită, se naște din Pururea Fecioara Maria, ca să arate cât iubește fecioria, și trăiește în ascultare, care ascultare până la moarte, și încă moarte pe cruce. Iar despre sărăcia lui Hristos, auzi: Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi, iar Fiul Omului nu are unde să-și plece capul.
Toți sfinții: Sfântul Metodie, Sfântul Atanasie, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Ambrozie, toți laudă fecioria, iar a doua după feciorie este curăția, iar curăția începe de la bunăvoința soților. Cât pot ei. Nu poți mult, ține și tu miercurea când s-a vândut Hristos și vinerea când L-au răstignit. De drept, după nunta creștină numai două zile pe săptămână are voie să fie soțul cu soția. Voi aveți înregistrate cele unsprezece reguli ale nunții creștine?
Voi să știți că nunta este mare taină. Și n-o zic eu aceasta. Auzi ce spune Sfântul Apostol Pavel: taina aceasta mare este, iar au zic vouă în Hristos și în Biserică. Dacă s-a făcut cununia în biserică și în Hristos. Nunta este rădăcina firii omenești. Și dacă e sfântă rădăcina, sfinte vor fi și odraslele, adică ramurile, iar dacă rădăcina e sălbatică, sălbatice vor fi și ramurile. Dacă nunta s-a făcut, Doamne ferește, cu oameni care au fost căzuți ori s-au luat neamuri, sau au fost oameni batjocoriți pe conștiință de alte păcate grele, apoi odraslele acelea, copiii născuți din ei sunt amărăciune și n-au decât numai patimi în ei și vicii. Iar dacă nunta s-a făcut în condiții curate, copiii sunt odrasle sfinte, merg exact pe urma părinților și au daruri mai multe decât ei.
Cleopa Ilie; Ne vorbește părintele Cleopa vol. 16