Despre minciună și jurământul mincinos. Minciuna este nimicirea dragostei, iar jurământul mincinos este lepădare de Dumnezeu.
Nimeni din cei bine pricepuți nu va socoti minciuna drept un păcat mic, căci nu este păcat împotriva căruia Preasfântul Duh să fi rostit o atât de înfricoșată hotărâre ca împotriva minciunii. Dacă Dumnezeu va pierde pe toți cei ce grăiesc minciuna (PS. 5, 6), atunci ce vor pătimi cei ce întăresc minciuna cu jurăminte?
Am văzut oameni care se făleau cu minciuna și stârneau râsul cu vorba deșartă și cu glumele lor, făcând să piară plânsul și zdrobirea duhului de la cei ce îi ascultau.
Când vor vedea dracii că noi chiar de la început ne străduim să fugim ca de o ciumă de ascultarea glumelor povestitorului vătămător, atunci ei încearcă să ne înșele prin două feluri de cugete: fie „nu-l întrista — ne îndeamnă ei— pe vorbitor” fie „nu te arăta mai iubitor de Dumnezeu decât ceilalți„. Sari degrabă, nu zăbovi, căci altfel în timpul rugăciunii tale vei fi bântuit de cugete despre lucruri de râs. Și nu numai să fugi de astfel de adunări viclene, ci să le și risipești cu evlavie, aducându-le aminte de cugetarea la moarte și de judecata cea de pe urmă, căci e mai bine în această împrejurare să fii atins de puțină slavă deșartă, dacă poți să te faci pricinuitor folosului multora.
Fățărnicia este maica minciunii, iar foarte adesea chiar și prilejul ei. Căci unii spun că fățărnicia nu este altceva decât cugetare și născocire a minciunii, împletită cu jurăminte vrednice de osândă.
Cel ce și-a agonisit frica de Dumnezeu, acela s-a înstrăinat de minciună, având în sine judecător nemitarnic conștiința sa.
Precum în toate patimile, așa și în minciună cunoaștem felurite trepte de vătămare, căci alta va fi judecata aceluia care minte de frica pedepsei și alta a celui care minte fără a fi în primejdie.
Unul minte pentru a se înveseli, altul din iubirea de plăcere, altul pentru a-i face pe cei de față să râdă, iar altul pentru a pune cursă aproapelui și a-i face rău.
Prin pedepsele date de stăpânitori se izgonește minciuna, însă prin mulțimea lacrimilor se nimicește cu desăvârșire.
Născocitorul de minciuni se dezvinovățește cu intenția cea bună și ceea ce duce la pierzarea sufletului el socotește un act de dreptate. Bărbatul mincinos socotește că urmează pildei lui Raav (IS. Navi 2, 1-21) și crede că prin pierzarea sa lucrează la mântuirea altora.
Când vom fi curățiți cu desăvârșire de minciună, abia atunci, dacă întâmplarea și nevoia o cere, o putem întrebuința, dar și atunci nu fără de frică.
Pruncul nu știe minciuna; nu o cunoaște pe ea nici sufletul care s-a curățit de viclenie.
Cel ce s-a înveselit de vin, fără de voie spune adevărul întru toate, așa și cel ce se îmbată de străpungerea inimii nu poate minți.
Treapta a douăsprezecea. Cine s-a urcat pe aceasta, acela a dobândit rădăcina virtuților.
Sfăntul Ioan Scărarul; Scara