vin. sept. 25th, 2020

Cuvânt de folos

Cuvintele sunt cărările faptelor

Despre o călugăriță, care și-a scos ochii, ca să-și păzească fecioria

La început, când Anglia a primit credința în Hristos, erau acolo mulți oameni credincioși și îmbunătățiți; și mulți bogați nu-și măritau fiicele, ci, cheltuind multă bogăție, zideau mănăstiri și le duceau pe dânsele acolo, spre petrecerea călugărească.

În vremea aceea, era un boier iubitor de fapte bune, care avea o fiică de 12 ani, foarte frumoasă, Maria cu numele. Și, vrând să o ducă la călugărie, a întrebat-o, pentru ca să vadă și gândul ei. Deci i-a zis:

– Dacă aș mai fi avut o copilă, aș fi dorit să o dau într-o mănăstire Stăpânului Hristos, împreună cu jumătate din averea mea, iar pe cealaltă să o mărit. Dar fiindcă te am numai pe tine, îmi pare foarte rău, și nu știu ce să fac. Însă mie mi se pare că este mai bine ca frumusețea aceasta, pe care ți-a dat-o Preabunul Dumnezeu, să o afiorosești Lui, decât să o strice vreun om. Și, de vei face după sfatul meu, vei fi cinstită de oameni în această lume, și în ceruri de Dumnezeu.

– Înțelepțește ai judecat, o,  părintele meu! Și eu am gândit ca mai bine să iau pe Mântuitorul de Mire al meu, decât vreun boier mare și stricăcios.

Atunci tatăl i-a mulțumit din tot sufletul, și în puțină vreme a dus-o într-o mănăstire de fecioare, unde erau și alte călugărițe. Și, cheltuind toată averea lui, a zidit o biserică unde petrecea ea cu fapte bune, împreună cu celelalte călugărițe. Și erau și alți boieri care-și aduceau fiicele lor în mănăstire, unde ședeau până la vârsta cea după lege, când erau întrebate ce doresc să facă. Și unele doreau viața monahicească și se tundeau în monarhism, iar altele, cu mai puțină evlavie, se măritau.

În acel timp era un domnitor care stăpânea țara aceea, Ricardie cu numele, curvar și neînfrânat, care avea o fiică orfană de mamă, pe care a dus-o în mănăstirea aceea. Iar stareța a primit-o cu bucurie, și pentru ca să respecte pe domn, a poruncit de au venit toate surorile ca să-l cinstească. Printre ele era și Maria, cea pomenită mai sus, care, văzând împodobirea domnului, zicea în mintea ei: Dumnezeul meu, oare să aibă acest om atâta slavă și întru Împărăția Ta?”. Iar acela, dacă a văzut-o că se uita la el, și-a rănit inima de frumusețea ei, socotind că și ea tot cu acest gând îl privise.

Deci s-a rănit de un dor nevindecat, însă n-a descoperit atunci gândul lui din cauza celorlalte surori care erau de față. Dar, după ce s-a dus la palatul său, a vestit stareței ca să-i trimită pe Maria în acea seară, și să știe că și ea îl iubește. Iar stareța s-a scârbit foarte și i-a trimis răspuns să nu facă rușine mănăstirii; ba mai mult, ca un domn al cetății ce este, trebuia, dacă ar fi auzit că altul voiește să facă un lucru necuviincios ca acesta, să-l pedepsească. Și multe alte cuvinte plăcute lui Dumnezeu i-a răspuns. Însă acela, nici într-un chip nu le-a socotit, ci ca un întunecat la minte de patima curviei, i-a poruncit a doua oară să o trimită, spunând că îi poftește foarte mult ochii, care l-au rănit la inimă când priveau la el. Și poruncea să i-o trimită cu hotărâre, sau se va duce singur și o va lua cu sila, făcând o mare rușine și pagubă neînsemnată mănăstirii.

Între acestea, mai înainte de a ajunge al doilea vestitor, a întrebat stareța pe Maria și i-a zis:

– Tatăl tău te-a afierosit aici lui Dumnezeu și pururea Fecioarei Maicii Sale, cu toată bogăția lui, și a murit cu multă bucurie, că ai sporit întru poruncile Domnului. Și, în urma mea, alta nu va fi stareță, numai tu  pentru fapta cea bună și pentru bogăția ta; însă mă mir cum ai făcut această greșeală, ca să cauți la domnitor, care m-a vestit ca să te trimit la el și nu știu ce să fac.

– Maica mea, cu alt gând am căutat eu la el, însă chibzuiala lui a fost vicleană, gândind la lucrul cel necuviincios. Deci, când va trimite a doua oară vreun om, să mă lași să-i dau eu răspunsul, ca să cunoști cât dor am ca să păzesc fecioria mea.

– Vezi să nu zici vreun cuvânt aspru, să se mânie și să strice mănăstirea.

– Mă duc la biserică să mă rog Stăpânei, să mă lumineze ca să-i dau răspunsul cel cuviincios, și însăși pururea Fecioara mă va păzi pe mine și mănăstirea.

A alergat așadar la ajutorul cel de sus și se ruga cu lacrimi înaintea icoanei Maicii lui Dumnezeu să o izbăvească de întinăciunea trupului.

După un ceas, a venit omul și i-a zis stareței cuvântul cel de mai sus la care ea i-a răspuns:

– Nu se cuvine ca eu să trimit pe cineva la păcat, ci spune-i ei, și dacă va voi, îți va urma.

Deci s-au dus la biserică, și i-a zis ei cel trimis:

– Doamna mea, domnul nostru a văzut frumusețea ta și atât s-a rănit la inimă de vederea ochilor tăi celor prea dulci, că nu află vindecare dacă nu vei veni să te vadă, dar de bună voie, ca să te facă soția lui, să fii foarte mult cinstită și să te slăvești întru această lume; iar dacă nu vei veni de voie, te va lua cu sila, ca să te rușineze în toată Anglia.

– Du-te afară din biserică și așteaptă, și peste puțină vreme îți voi da ceea ce dorește domnul tău, i-a răspuns ea.

Atunci acela a ieșit bucurându-se, gândind că s-a înduplecat voii domnului său. Asemenea și stareța a cugetat că a fost biruită de vrăjmașul, și foarte s-a întristat. Însă evlavioasa mireasă a lui Hristos, ducându-se, a stat înaintea Preasfintei, zicând acestea cu lacrimi: „Stăpâna mea, bine îmi este să am ochi, ca să văd sfântă icoana ta, dar fiindcă aceștia m-au împiedicat pe mine privindu-l pe acel pângărit, mai bine să-i scot pe ei decât să-mi întin fecioria mea, și voi vedea darul tău cu ochii sufletului. Iartă-mă, Doamna mea, și să nu mi se socotească mie întru păcat aceasta, câ de nevoie o fac. Și din două rele ce-mi stau înainte, mai bine este a alege răul cel mai mic”.

Acestea zicând, și-a scos amândoi ochii cu un cuțit și i-a pus intr-un vas. Apoi a strigat pe omul cel trimis și i-a zis:

– Fiindcă ochii aceștia au greșit domnului tău și l-au rănit, iată, cu dreptate i-am pedepsit. Și dacă după cum ai zis, pot să-l mângâie, mergi și îi dă ca să ia din ei toată veselia și bucuria.

Iar acela, îngrozit, a luat ochii și i-a dus domnului său, spunându-i cuvintele acestea. Și domnitorul, văzându-i, s-a înspăimântat, schimbându-se cu dumnezeiască schimbare. Deci, minunându-se de fapa bună a fecioarei, și-a schimbat dragostea cea trupească în evlavia duhului. A plâns cu amar, a urât din inimă fărădelegile lui și, umilindu-se la suflet, a dus ochii la mănăstire de i-a pus înaintea sfintei icoane a Maicii lui Dumnezeu și pe oarbă să stea acolo. Și adunând toate surorile, le-a zis:

– Cădeți toate la rugăciune cu lacrimi, rugându-vă stăpânului Hristos, Celui Atotputernic, și Preasfintei și pururea Fecioarei Maicii Lui, ca să facă milă cu sora aceasta binecuvântată și să o vindece  pe ea. Și, dacă vom avea credință fierbinte, ne va auzi Stăpânul; numai să nu aveți necredință întru inima voastră, nici să vă îndoiți cât de puțin. Căci cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu, Care face voia celor ce se tem de El. Și vă rog pe voi, să nu îndrăznească vreuna să se scoale de la pământ până ce voi săvârși și eu rugăciunea mea.

Acestea zicând, nevrednicul, a pus cenușă pe capul lui și, căzând jos, la pământ, cu capul descoperit și cu multă smerenie, se ruga cu multe lacrimi și tânguiri:

– Doamna și Stăpâna îngerilor, Maica Atotputernicului Dumnezeu, nu sunt vrednic să văd sfântă icoana ta, nici să deschid gura mea cea prea pângărită ca să te rog, că nu am lăsat nici un păcat pe care să nu-l fi făcut. Întinat-am sufletul și trupul meu și tot pământul, însă fiindcă Domnul Iisus Hristos S-a întrupat pentru păcătoși și n-a lepădat pe desfrânate, pe tâlhari și pe vameși, ci i-a primit pe toți, și la dumnezeiasca Lui înălțare de la noi, te-a lăsat pe tine mijlocitoare a păcătoșilor, pe tine te pun și eu chezașă. Stăpâna mea, către Fiul tău Cel milostiv, ca să mă întorc de la calea cea rea a fărădelegilor, și prin pocăință să-mi spăl noroiul sufletului meu. Să audă darul tău rugăciunile sfințitei starețe și a sfințitei frățimi, ca să dai iarăși ochii sfintei roabei tale aceștia, căreia eu, nepriceputul, i-am fost pricina de i-a scos. Și așa, aceasta să se izbăvească de trupeasca nevedere, și luând lumina cea prea dorită, să slujească bisericii tale, ca și mai înainte, iar eu, nevrednicul robul tău, să mă slobozesc de robia cea cumplită a celui viclean, care mă trage legat, nevăzut, cu un lanț de fier.

Acestea și altele multe zicea cu lacrimi domnitorul, iar călugărițele de asemenea se rugară toată ziua aceea. Și fiindcă se rugau cu credință și cererea le era binecuvântată și sfântă, pentru dragostea cea frățească, s-a auzit degrabă rugăciunea lor. Iar la ceasul Vecerniei a strălucit toată biserica și s-a auzit un glas, zicând:

– Ia-ți lumina ta cu darul Celui născut al meu.

Atunci călugărița, privind în sus, a văzut pe Stăpâna cea atotputernică stând înăuntrul Jertfelnicului și i-a zis: 

– Măresc numele tău, Doamna mea, și slăvesc darul tău!

Iar domnitorul și toate surorile, după ce au auzit glasul, s-au sculat, dar pe Preasfânta n-au văzut-o. Însă văzând că era vindecată ceea ce mai înainte era fără ochi, au slăvit peste Stăpâna cea atotputernică și i-au mulțumit, făcând priveghere de toată noaptea. Apoi, domnitorul a dar mănăstirii multe daruri și, căindu-se de păcatele sale, după făgăduință, nu s-a întinat mai mult, ci a petrecut viața cu fapte bune. Iar preacinstita Maria s-a făcut minunată foarte în lumea aceasta, pentru marea înțelepciune și păzirea fecioriei ei, și toate surorile au cinstit-o mult pentru minune cea zisă mai sus și pentru petrecerea ei cea cu fapte bune.

Iar după sfârșitul stareței, cu sfat de obște au ales-o pe dânsa, care, după Dumnezeu păstorind sfânta mănăstire, s-a dus întru împărăția cerească, Pe care, o, de ar da Dumnezeu ca noi toți să o dobândim, cu darurl și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, împreună cu Cel fără de început a Lui Părinte și cu Preasfântul și de o ființă Duh, în veci. Amin.

din cartea Biruința asupra desfrânării

0 Shares
Share via
Copy link
Powered by Social Snap