Când dumnezeiescul Ioan Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului a început propovăduirea sa în pustia Iudeii, mai înainte de toate a vorbit despre pocăință, zicând: Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor (Matei 3, 2). La fel și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după ce a auzit că Ioan Botezătorul a fost închis de Irod în temniță, părăsind Iudeea, a plecat în Galileia, în părțile Neftalimului și ale Zabulonului, unde Și-a început lucrarea Sa, predicând Evanghelia și zicând: Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor (Matei 4, 17). Vedeți că atât Mergătorul Înainte al Domnului, cât și Însuși Domnul Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cu cuvântul despre pocăință și-au început propovăduirea lor în lume. Încă și dumnezeieștii ucenici și apostoli ai Domnului, care au fost trimiși de Domnul să propovăduiască Evanghelia în toată lumea, cu cuvântul despre pocăință au început (Marcu 16, 15).
Iar când Sfântul Apostol Petru a început cu mare îndrăzneală să predice Evanghelia lui Hristos în Ierusalim, după pogorârea Preasfântului Duh, la auzul cuvintelor lui, cei ce-l ascultau cu atenție și cu evlavie au întrebat pe apostoli, zicând: Bărbați frați, ce să facem? Iar marele Petru, mai înainte de toate, le-a vorbit de pocăință, zicând către ei: Pocăiți-vă și să se boteze fiecare din voi în numele lui Iisus Hristos spre iertarea păcatelor voastre, și veți primi darul Duhului Sfânt (Fapte 2, 38). Încă și vasul alegerii, marele Apostol Pavel, a arătat că toți oamenii au nevoie de pocăință, zicând: Dar Dumnezeu, trecând cu vederea veacurile neștiinței, vestește acum oamenilor ca toți de pretutindeni să se pocăiască (Fapte 17, 30).
Dar, fraților, se pune întrebarea: Ce este pocăința și care pocăință este adevărată și mântuitoare? La această întrebare vom răspunde așa: „Pocăința este o întoarcere de la starea cea împotriva firii la starea cea firească și de la diavolul către Dumnezeu, care se face cu osteneală și cu nevoință” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea a II-a, cap. 47). Dar adevărata pocăință este aceea care este urmată și împreunată cu roadele pocăinței, adică cu faptele cele bune.
Aceasta a arătat-o nouă dumnezeiescul Ioan Botezătorul, când a zis: Faceți, dar, roade de pocăință (Luca 3, 8). Dar care sunt roadele pocăinței, pe care trebuie a le lucra cel ce adevărat se pocăiește? După învățătura Sfintei Scripturi, întâi este cunoștința păcatului și zdrobirea inimii omului pentru cele ce a greșit (111 împ. 8, 38; PS. 50, 4; Fapte 2, 38 ș.a.).
Altă faptă bună care trebuie să însoțească pocăința noastră este smerenia (II Par. 7, 14). După smerenie urmează întristarea și căința cea adevărată (PS. 37, 17-18; Isaia 61, 1; ler. 3, 21; loil 2, 12-13; Matei 26, 75). Altă faptă bună care trebuie să însoțească adevărata noastră căință este rușinea (I Ezdra 9, 6; Ier. 31, 19; Iez. 16, 63; Dan. 9, 7-8 ș.a.). Altă faptă bună care trebuie să însoțească pocăința este spovedania păcatelor noastre la preoții duhovnici, care au luat putere de la Dumnezeu să lege și să dezlege păcatele oamenilor pe pământ (Fapte 14, 23; Ioan 20, 22; Matei 16, 19; 18, 18 ș.a.). Altă faptă bună care ajută la pocăința cea adevărată este părăsirea păcatelor noastre (III Împ. 8, 35; II Par. 6, 26; 7, 14; Iez. 18, 27-28, 30 ș.a.). Altă faptă bună și de căpetenie care trebuie să însoțească pocăința noastră este rugăciunea (III Împ. 8, 33, 47-49). Altă faptă bună care trebuie să urmeze pocăinței noastre este ura față de păcat (Iez. 20, 43; 36, 31). Acestea toate, precum și altele — cum sunt milostenia, hotărârea de a nu mai păcătui și alte fapte bune vrednice de pocăința cea adevărată (Ier, 5, 7; Matei 3, 8; Luca 3, 8; Fapte 26, 20 ș.a.) —, pentru că nu am aici locul de a spune toate învățăturile Sfintei Scripturi despre ele, le-am trecut doar așa, cu trimiteri în Sfânta Scriptură, pentru ca cel ce dorește să le știe mai pe larg, să le citească de acolo.
Așadar, frații mei creștini, să țineți minte ce este pocăința cea adevărată și care fapte bune trebuie să o însoțească pe ea, spre a fi rodnică și mântuitoare.
Iar ca să știți că nu toată pocăința este bună și adevărată, am să vă aduc înainte două pilde din Sfânta Scriptură, și anume: Iuda, cel ce a vândut pe Domnul Iisus, văzând că Mântuitorul a fost osândit la moarte, s-a căit și a adus înapoi arhiereilor și bătrânilor cei treizeci de arginți, zicând: Am greșit vânzând sânge nevinovat. Și aruncând argintii în templu, a plecat și ducându-se, s-a spânzurat (Matei 27, 4-5). Vedeți, fraților, pocăința cea rea și neroditoare a lui Iuda, care l-a dus pe el la deznădăjduire și la spânzurare? Și aceasta fiindcă pocăința lui nu a fost din inimă, nici nu a fost însoțită de roadele pocăinței, pe care le-am arătat mai sus.
Dar iată că și marele Apostol Petru a făcut un mare păcat, că de trei ori s-a lepădat de Mântuitorul, după cum ne arată Sfânta Scriptură (Luca 22, 56-60). Dar marele Apostol Petru, văzându-se în așa mare păcat, nu s-a deznădăjduit de a sa mântuire, aducându-și aminte de mila și de îndurările cele fără de margini ale Ziditorului său, și din adâncul inimii a început a se căi și a cere iertare cu multe lacrimi de la Domnul Dumnezeul și Mântuitorul său și așa, ieșind afară din curtea arhiereului, a plâns cu amar (Luca 22, 62).
Iată, frații mei, o pocăință adevărată însoțită și de roadele pocăinței: de lacrimi și de plâns cu amar, care nu numai că a făcut să fie iertate păcatele lui Petru, ci și vrednic de îndurarea Domnului l-a făcut pe el și de chemarea cea de a doua la apostolia din care căzuse prin păcat. Căci după Înviere, preabunul nostru Mântuitor, aducându-Și aminte de dragostea cea dintâi a lui Petru și de lacrimile care le-a vărsat din adâncul inimii, cu durere și cu căință, l-a chemat iarăși de trei ori, spre a vindeca cele trei lepădări ale lui, și iarăși întru cinstea și dregătoria sa de apostol și de ucenic preaiubit l-a pus pe el (Ioan 21, 15-17).
Așadar să țineți minte că nu orice pocăință este adevărată, bună, roditoare și aducătoare de mântuire, ci numai pocăința care se face după învățătura Bisericii celei dreptmăritoare a lui Hristos și care este însoțită de faptele bune ce s-au arătat mai sus. Nu vă luați după cei ce se zic pocăiți, căci pocăință afară de Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare nu poate fi, că nu tuturor a dat Dumnezeu putere de a lega și dezlega păcatele oamenilor, ci numai ierarhiei Bisericii Sale, adică arhiereilor și preoților duhovnici, și cine nu ascultă de conducerea duhovnicească a Bisericii și nu se mărturisește de toate păcatele sale la preoții duhovnici, nu poate fi iertat sau dezlegat de Dumnezeu de păcatele sale și nici nu se poate chema adevărat pocăit și îndreptat înaintea lui Dumnezeu. Iar fiindcă despre pocăință și roadele pocăinței ne-a fost cuvântul mai sus, vom arăta aici cât mai pe scurt care sunt părțile cele ce alcătuiesc taina pocăinței în Biserica lui Hristos, și anume: frângerea inimii, mărturisirea la duhovnic, împlinirea canonului dat de duhovnic și dezlegarea păcatelor, care se face de darul Preasfântului Duh, prin duhovnic.
Pentru a arăta că adevărata pocăință trebuie a fi însoțită de lacrimile pocăinței și plângerea și durerea inimii pentru păcatele ce le-am făcut înaintea lui Dumnezeu, voi spune aici o istorioară adevărată din cartea ce se cheamă Pateric:
„Era un frate călugăr care ședea singur, aparte, în Mănăstirea Monidriilor. Acesta pururi se ruga cu această rugăciune către Dumnezeu: Doamne, nu mă tem de Tine, și pentru aceasta trimite-mi săgeată de fulger, sau alt chin, sau boală, sau draci, ca măcar așa sufletul meu cel împietrit să vină întru frică. Apoi, rugându-se, iarăși zicea: Știu că multe am greșit Ție, Stăpâne, și nenumărate sunt greșelile mele. Pentru aceea nu îndrăznesc să zic să mă ierți, dar, de se poate, pentru îndurările Tale, iartă-mă. Iar de nu se poate, pedepsește-mă aici și nu acolo. Iar dacă și aceasta este cu neputință, dă-mi aici o parte din muncă și acolo să-mi faci mai ușor chinul. Numai să începi de acum să mă pedepsești, însă cu milă și nu cu mânia Ta, Stăpâne.
Deci s-a pocăit el așa un an întreg și s-a rugat cu lacrimi fierbinți, zdrobindu-și trupul cu post și cu privegheri și în rea pătimire și smerindu-și sufletul său. Iar într-o zi, stând el jos și plângând după obicei și tare tânguindu-se, din multa supărare i-a venit lui somn și a adormit. Și iată, stătea de față Hristos, zicând cu glas blând: Ce ai, omule? De ce plângi așa? Iar el, cunoscându-L pe Iisus cine este, a răspuns înspăimântat: Am greșit, Doamne! I-a zis lui Cel ce S-a arătat: Scoală-te! Dar el a zis: Nu pot, Stăpâne, de nu-mi vei da mâna. Și Iisus, întinzând mâna și apucându-l, l-a sculat. Dar acela, sculându-se, foarte tare plângea. Atunci i-a zis iarăși Cel ce S-a arătat, de asemenea cu glas lin și blând: De ce plângi, omule? De ce te mâhnești? Răspuns-a fratele: Nu vrei, Doamne, să plâng și să mă mâhnesc, căci cu atâtea Te-am mâhnit, eu, cel ce am dobândit de la Tine atâtea bunătăți? Iar Acela întinzându-Și din nou mâna, a pus-o pe capul fratelui și i-a zis: De acum nu te mai întrista, că, de vreme ce tu te-ai întristat pentru Mine, nu Mă voi mai scârbi asupra ta! Căci dacă Sângele Meu l-am dat pentru tine, cu mult mai mult îți voi da iertare și ție și la tot sufletul care se pocăiește curat. Deci, venindu-și în sine fratele, din acea vedere și-a aflat inima plină de toată bucuria și s-a încredințat că a făcut Dumnezeu milă cu dânsul. De atunci a petrecut totdeauna în multă smerenie, mulțumindu-l lui Dumnezeu”.
Am amintit această istorisire sfântă și adevărată, pentru un suflet care s-a pocăit cu adevărată pocăință și care a arătat cu adevărat pocăința lui și roadele pocăinței, adică mare mulțime de lacrimi, întristare, post, priveghere și mare mâhnire pentru păcatele sale, și care, pentru această pocăință adevărată și plângere necontenită, s-a învrednicit de la Însuși Domnul Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos de iertarea păcatelor lui și de mare mângâiere de la Acela care a zis: Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Amin.
Cleopa Ilie; Ne vorbește părintele Cleopa vol. 18