Despre pomenirile anuale săvârșite de Biserică

Biserica săvârșește pomenirile anuale pentru cei adormiți care, din cauză că și-au aflat sfârșitul fie în pământ străin, fie pe mare, fie în locuri pustii, n-au ajuns să aibă parte de (rânduiala) cuvenită și nici de folosul acestor (parastase). Aici se vor prezenta temeiurile din cartea Triodului, în virtutea cărora Biserica săvârșește pomenirea (panihida) din sâmbăta dinaintea lăsatului sec de carne, care este de fapt primul parastas anual pentru cei adormiți (fiind numit în mod obișnuit Sâmbăta morților).

Despre prima Sâmbătă a morților. Tâlcuire la prima pomenire (de obște) din an (Moșii de iarnă)

„Preadumnezeieștii Părinți au rânduit în această zi să se facă pomenirea celor din veac adormiți întru dreapta credință și nădejdea învierii spre viața de veci.”

„Dă uitării greșelile celor morți, Cuvinte,
Nu îngădui milostivirilor Tale bune să se stingă.”

„Întrucât s-a întâmplat adesea ca mulți să-și afle sfârșitul departe de casă, în apele mării, în munți greu de străbătut, în prăpăstii, sau din cauza foametei, a ciumei, a războiului, sau în incendii, ger, sau în alte feluri, și întrucât se poate din cauza sărăciei și lipsei de mijloace să nu fi avut parte de cântările și pomenirile cuvenite, dumnezeieștii Părinți au rânduit, din iubire de oameni și învățați de Sfinții Apostoli, ca Biserica Sobornicească să facă o pomenire de obște, așa încât și cei lipsiți de cele cuvenite în urma a tot felul de întâmplări — oricare ar fi fost pricina lor să se bucure de ocrotirile unei astfel de pomeniri, arătând că cele săvârșite le sunt de un mare folos. Așadar, acesta este unul dintre motivele pentru care Biserica lui Dumnezeu face pomenirea sufletelor; un altul este acela că, întrucât cea de-a Doua Venire a Domnului urmează să se prăznuiască a doua zi se face pomenirea sufletelor după cuviință, în așa fel încât acestea să afle împăcarea cu Judecătorul Cel înfricoșător și nepărtinitor, spre a-Și arăta față de acestea mila firească și a le așeza întru desfătarea făgăduită. De altfel, prin așezarea în duminica următoare a prăznuirii izgonirii lui Adam din Rai, Sfinții Părinți au rânduit, asemenea unei odihne și sfârșit al tuturor celor privitoare la starea noastră (din viața aceasta) răgazul de față, ca din acest moment să se ia toate de la capăt, ca și cum și-ar primi un nou început: căci ultimul lucru de care ne vom învrednici va fi cercetarea de către Judecătorul nemitarnic a tuturor celor trăite de noi; totodată, prin încercarea fricii prilejuite de acestea, oamenii sunt ajutați să-și asume nevoințele postului mai lesnicios. Așadar, în Sâmbăta Moșilor se face pomenirea sufletelor celor adormiți (în limba ebraică cuvântul sâmbătă [sabat] înseamnă odihnă), întrucât aceștia s-au odihnit de grijile lumești și de toate celelalte lucruri, chiar dacă îndeobște facem rugăciuni pentru ei în fiecare zi de sâmbătă, adică în ziua socotită de odihnă – obicei respectat ca atare peste tot; însă acum facem pomenire în chip sobornicesc, rugându-ne pentru tot (sufletul creștin) binecredincios. Știind că pomenirile și parastasele pentru cei adormiți — și mă refer bineînțeles Ia milostenii și la dumnezeieștile Liturghii — aduc mult folos, dumnezeieștii Părinți au îngăduit ca Biserica să săvârșească această rânduială atât pentru fiecare suflet în parte, cât și de obște, primind aceasta, după cum s-a spus, de la Sfinții Apostoli, așa cum și Dionisie Areopagitul adeverește.”

În cartea a VIII-a a Constituțiilor Apostolice, cap. 41, întâlnim următoarele despre cei adormiți:

„Pentru fratele nostru, adormit întru Hristos, să ne rugăm; pentru ca Iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel Ce i-a primit sufletul, să-i treacă cu vederea tot păcatul de voie și fără de voie; și, prin milostivirea și îndurarea Sa, să-l așeze în Iocul celor binecredincioși, care și-au aflat slobozirea, în sânul lui Avraam, Isaac și Iacov dimpreună cu toți cei din veac, care bine I-au plăcut și au făcut voia Sa, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinul.”

„Tu Însuți caută asupra robului Tău acesta, pe care l-ai ales și l-ai primit întru cealaltă moștenire; iartă-i ceea ce a păcătuit cu voie sau fără de voie; alătură-i Îngeri îndurați și rânduiește-l în sânul Patriarhilor, Prorocilor, Apostolilor și al tuturor celor ce din veac care au bineplăcut Ție, unde nu este durere, întristare și suspin, ci locul de odihnă al celor binecredincioși și pământul celor drepți, care se așterne pentru tine și pentru cei ce văd slava lui Hristos în pământul acesta…”

Iar în cap. 42 se află rânduiala privitoare la feIul și vremea în care trebuie să se facă pomenirile credincioșilor adormiți și la faptul că o parte din bunurile lor se cuvine împărțită săracilor:

„Să se săvârșească parastasul de trei zile cu psalmi și citiri din cărțile sfinte și rugăciuni în cinstea Celui Ce a înviat a treia zi; parastasul de nouă zile — întru comemorarea celor vii și a celor adormiți; cel de patruzeci de zile – în chipul cel străvechi (căci așa l-a jelit poporul israelit pe Moise, vreme de patruzeci de zile) — și acela de un an, spre pomenirea sa; și să se dea din bunurile sale săracilor pentru a lui pomenire.”

În cap. 43 se spun următoarele despre cei ce s-au săvârșit întru dreapta credință, fiindcă la nimic nu folosesc pomenirile sau împlinirea poruncilor celor ce nu au adormit în dreapta credință:

„Acestea le spunem avându-i în vedere pe cei binecredincioși, pentru că privitor la cei necredincioși, chiar de vei da pentru ei toate de pe lume, nu le va aduce nici un folos; căci celui căruia Dumnezeu i-a fost vrăjmaș cât a trăit, îi va fi și după moarte vrăjmaș și nu e nimic nedrept aici; căci «Domnul este drept și dreptatea a iubit»; iată că după om este și lucrarea sa.”

În scrierea lui Atanasie din Paros citim următoarele:

„După părerea mea, ceea ce Iuda Macabeul, cunoscătorul Legii și învățăcelul prorocilor, bine gândește despre nemurirea sufletului e minunat. Minunat e, într-adevăr, faptul că aproape toate neamurile sunt încredințate că după viața aceasta există o alta fără de sfârșit. Și care înțelept dintre cei de demult nu susține, în legătură cu nemurirea sufletului, că pentru noi are o însemnătate aparte concordia dintre ei, fie că le este teamă, fie că îi cinstesc pe cei de sub pământ (pe morți)? Adeverește și Macrobius, bun cunoscător al înțelepciunii antice, că sufletul pe cât de nemuritor, pe atât de netrupesc este. În toată America de Nord și de Sud, ideea unei alte vieți, într-un fel mai mult sau mai puțin evident, se află la temelia religiei lor, ceea ce se poate spune și despre toate popoarele sălbatice ale Africii, Siberiei, samoiezilor și sciților. Toate aceste popoare sălbatice își îngroapă morții cu anumite provizii ce se arată necesare pentru viața cealaltă și înalță cereri în fiecare an pentru ei.”

Duhul, chipul și rostul rugăciunii Bisericii reies din cuvintele rugăciunilor și troparelor rânduielii parastasului, pe care le menționăm aici:

a) „Săvârșind noi, credincioșii, astăzi pomenirea după nume a tuturor morților celor din veac, ce au viețuit evlavios întru dreapta credință, să lăudăm pe Mântuitorul și Domnul, rugându-ne stăruitor ca ei să dea bun răspuns la vremea judecății în fața Dumnezeului nostru Însuși, Cel Care va judeca pământul, și să ajungă de-a dreapta Sa cu bucurie, în partea Drepților, părtași moștenirii luminoase și sfinte, vrednici de Împărăția Sa cerească.”

b) „Răscumpărându-ne, Mântuitorule, pe noi, pământenii, cu sângele Tău, izbăvindu-ne cu moartea Ta de moartea cea amară și dăruindu-ne prin Învierea Ta viața cea de veci, Doamne, odihnește-i pe toți cei care au adormit în chip dreptcredincios fie în pustietăți sau în orașe, fie în mare sau în pământ, în orice loc (de pretutindeni), împărați, preoți, arhierei, monahi și mireni, oricare le-ar fi vârsta, dimpreună cu tot neamul lor, vrednici făcându-i de Împărăția Ta cerească.”

c) „Prin învierea Ta din morți, Hristoase, moartea nu mai are stăpânire asupra celor care au murit întru dreapta credință; pentru aceea stăruitor Ție ne rugăm: odihnește-i pe robii Tăi în curțile Tale și în sânul lui Avraam, pe cei ce de la Adam și până astăzi Ție Ți-au slujit în chip curat, părinți și frați ai noștri, prieteni și rude, pe tot omul ce s-a ostenit în viața sa frumos și s-a mutat la Tine în feluri și chipuri nenumărate, Dumnezeule, vrednici făcându-i de Împărăția Ta cerească.”

Iar cererea ecteniei este alcătuită astfel:

„Miluiește-ne pe noi, Dumnezeule, după mare mila Ta, rugămu-ne Ție, auzi-ne și ne miluiește. Încă ne rugăm pentru fericita pomenire și veșnica odihnă a tuturor creștinilor cucernici și ortodocși adormiți: împărați, arhierei, preoți, ieromonahi, ierodiaconi, monahi, monahii, părinți, strămoși, bunici și străbunici dintru început și până în zilele de pe urmă și ca să li se ierte lor toată greșeala cea de voie și cea fără de voie.” Apoi urmează obișnuitele rugăciuni.

Despre al doilea parastas de peste an (Moșii de vară)

Biserica săvârșește cea de-a doua pomenire de peste an (și de obște) pentru sufletele celor adormiți într-un chip preacuvenit: la nouă zile după Înălțarea Mântuitorului nostru, adică în sâmbăta dinaintea Cincizecimii Paștelui, numită și „Sâmbăta morților” (Moșii de vară), la fel ca prima sâmbătă a morților din sâmbăta de dinaintea duminicii lăsatului sec de carne.

În această zi Biserica face pomenirea tuturor celor care au adormit în cucernicie de la Adam, se roagă pentru ei și cere de la Hristos, Dumnezeul nostru, Care S-a înălțat la Ceruri și șade de-a dreapta Tatălui, ca aceștia să dea răspuns bun în ceasul Judecății Celui Ce judecă întreg pământul, să aibă parte de starea cea de-a dreapta Sa întru bucurie, aflându-se de partea Drepților, părtași moștenirii luminoase a Sfinților și vrednici de Împărăția cerească.

Biserica înalță cu pioșenie rugăciuni pentru toți cei care au adormit de la Adam până astăzi, desigur, nu doar pentru creștini, pentru că nimeni de la Adam până la Hristos nu a fost creștin, ci pentru tot neamul omenesc, care a trăit după virtute, fie în legea mozaică, fie în legea tăierii împrejur; în troparele sale se roagă pentru „tot omul ce s-a ostenit în viața sa frumos și s-a mutat la Tine în feluri și chipuri nenumărate, Dumnezeule, spre a-l face vrednic de Împărăția Ta cerească”. Printr-o asemenea rânduială săvârșită pentru cei ce au adormit în chip cuvios, Biserica propovăduiește că oamenii virtuoși care au murit de la Adam și până la Hristos sunt vrednici de mila dumnezeiască și se roagă pentru ei lui Dumnezeu ca să le dea în ziua Judecății răspuns bine primit. Felul acesta de a judeca al Bisericii, făcut cunoscut încă din perioada apostolică, este întemeiat și drept; de vreme ce Domnul a venit să mântuiască lumea, urmează că vor avea parte de mântuire toți cei care au trăit după virtute și înainte de venirea Sa, fiindcă nu lipsa virtuții din lume a fost pricina Întrupării Fiului lui Dumnezeu, ci lipsa prieteniei cu Dumnezeu și zidul despărțitor al vrajbei dintre om și Dumnezeu pe care Fiul lui Dumnezeu a venit să-l dărâme. Așadar, pricina venirii Fiului lui Dumnezeu a fost împăcarea lui Dumnezeu cu omul, și nu lipsa virtuții. E adevărat că Iisus, prin învățătura Sa dumnezeiască, le-a descoperit oamenilor noi temeiuri ale desăvârșirii și le-a arătat un cer și un pământ noi, dar aceasta nu anulează prezența virtuții în lume; în lume exista virtute, însă omul aflat în stare de dușmănie cu Dumnezeu avea nevoie de împăcare; odată cu aflarea acestei împăcări, cel virtuos a aflat har înaintea lui Dumnezeu și a avut parte de mântuire.

Încă din Vechiul Testament știm că pe cei drepți îi aștepta mântuirea prin Iisus Hristos; acolo Dumnezeu făgăduia iudeilor mântuirea, cu condiția să păzească Legea — ceea ce a adeverit și Mântuitorul, după cum ne face cunoscut Evanghelistul Matei, atunci când i-a răspuns celui care L-a întrebat ce să facă pentru a moșteni viața veșnică că era îndeajuns pentru aceasta păzirea poruncilor. Fără îndoială, nu i-ar fi spus să păzească poruncile (Mt. 19, 17), dacă prin păzirea lor nu ar fi avut parte prin Iisus Hristos de mântuire. De asemenea, nici fariseilor, care L-au acuzat că mănâncă și bea cu păcătoșii și vameșii, nu le-ar fi spus: „Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi (…) că n-am venit să chem pe drepți, ci pe păcătoși la pocăință” (Mt. 9, 12-13). Cuvintele acestea ale lui Iisus arată clar că drepții aveau să se facă părtași mântuirii neamului omenesc ce avea să vină întru Iisus Hristos. Și atâta timp cât oamenii de sub Lege erau părtași mântuirii, de ce neamurile, care aveau „legea scrisă în inimile lor” (Rm. 2, 15) și o împlineau, să fie îndepărtate de mântuire? Nicidecum! Dumnezeu este un Dumnezeu drept și Tatăl a tot neamul și seminția omenească; așadar, dacă a făgăduit mântuirea pentru cei de sub Lege, cu condiția să țină Legea, avea să mântuiască și pe cei care țineau întru tăierea lor împrejur „legea scrisă în inimile lor”. Sfântul Atanasie, Patriarhul Antiohiei, ne adeverește cum printr-o descoperire i s-a revelat faptul că drepții dintre păgâni vor avea parte de mântuire; ne face cunoscut cum înțeleptul (filosof antic) Platon, arătându-se în somn unui monah evlavios care-l defăima pentru rătăcirile sale, l-a învățat cele despre mântuirea în Iisus Hristos, cu sfatul de a se feri de păcatul vorbirii de rău. Chiar dacă nu am lua în seamă această mărturie, care nu poate fi supusă îndoielii, întrucât vine din partea unui autor vrednic de încredere, concepția despre mântuirea păgânilor, întemeiată pe argumente raționale, se susține prin ea însăși.

Așadar, mântuirea dată neamului omenesc întru Iisus Hristos a ajuns să fie obștească, cuvenindu-se tuturor celor care au trăit după virtute.

Pentru atâtea bunuri câte Domnul nostru Iisus Hristos a dăruit lumii, pentru care trebuie să I se aducă cinstire lui Dumnezeu, Biserica înalță mulțumire către El ca Stăpân a toate și Izbăvitor și Îl slăvește ca pe un Dumnezeu adevărat, rugându-se pentru sufletele de orice seminție și neam ale tuturor celor adormiți în chip cucernic.

Rânduiala celor adormiți a fost așezată cum nu se poate mai bine imediat după Înălțarea Mântuitorului Hristos, căci Domnul, sălășluindu-Se prin aceasta în sânurile Tatălui și primind „toată puterea în cer și pe pământ” (Mt. 28, 18), a ajuns Stăpânul celor vii și al celor morți; așadar, Biserica, cu scopul, pe de o parte, de a mărturisi faptul că Iisus Hristos este Cel Care are stăpânirea asupra celor vii și asupra celor morți, iar, pe de alta, de a susține credința ei în cea de-a Doua Venire, a alcătuit această rânduială pentru cei adormiți.

Despre folosul de care au parte sufletele în urma sfintelor pomeniri și parastase

Cercetate și dintr-o perspectivă morală, sfintele parastase sunt foarte necesare întrucât oferă celor încă în viață un mare folos; prin mijlocirea lor Biserica își învață fiii adevărata iubire de înțelepciune creștină și le amintește principiile fundamentale ale Creștinismului; propovăduiește „cu glas înalt” (Pild. 9, 3) nemurirea sufletului și începutul după moarte al unui nou stadiu al vieții, nesfârșit și nemărginit. Propovăduiește de asemenea prezența perpetuă a lui Hristos în lume, relația și comuniunea noastră cu cei adormiți și, spre a înțelege pe scurt întreaga încărcătură duhovnicească a săvârșirii parastaselor, Biserica își învață fiii cu ajutorul lor că omul este cetățean și locuitor al cerului, că se mută din sânurile Bisericii luptătoare la cea triumfătoare din ceruri, al căror cap este Hristos, Care ascultă rugăciunile și cererile tututuror și Se apleacă la mijlocirile Sfinților și ale Născătoarei de Dumnezeu, că nădejdea mântuirii creștinului nu se pierde după moarte. Biserica își vădește astfel credința și ne învață că cererile și rugăciunile pentru fiii ei sunt ascultate de Mântuitorul nostru Cel Iubitor de oameni si că celor pentru care se săvârșesc parastasele li se dăruiește iertarea greșelilor; că hotărârea definitivă de răsplătire sau pedepsire încă nu s-a dat, că aceasta este lăsată pentru cea de-a Doua Venire înfricoșătoare, când fiecare va primi slava și cununile cuvenite vieții pe care a dus-o; că până la cea de-a Doua Venire Biserica poate înălța rugăciuni și cereri la Domnul pentru fiii ei; că precum în Biserica luptătoare cei aflați sub o pedeapsă bisericească pentru păcatele săvârșite de ei înșiși sunt lipsiți de dumnezeieștile Taine, așa și în Biserica triumfătoare cei care au murit în păcate se află departe de Sfinți și de Drepți, lipsiți de slava si de harul care vin din frumusețea negrăită a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe care o caută și o dorește tot sufletul spre a se îndestula — după cum spune psalmistul: „sătura-mă-voi când mi se va arăta slava Ta” (PS. 16, 15) —, în afara celor din iad, unde fiecare își face pedeapsa, după povara conștiinței sale. Așa cum Biserica luptătoare se roagă neîncetat Domnului pentru catehumeni, ca să-i unească pe aceștia cu Sfânta Sobornicească și Apostolească Biserică, la fel se poate ruga și pentru credincioșii ei care au murit în păcate și poate cere ca Sfinții din Biserica triumfătoare să mijlocească la Dumnezeu pentru a-și afla ispășirea, a fi așezați în corturile drepților, în sânurile lui Avraam și a se număra dimpreună cu cei mântuiți. Acestea ne învață Biserica prin intermediul pomenirilor și parastaselor, prin care oferă mângâiere și alinare rudelor și prietenilor celor mutați de la noi, vindecând inimile rănite cu balsamul ceresc trimis de către Mântuitor.

Cu ajutorul parastaselor, Biserica mai întâi îi adună laolaltă pe credincioși, încurajându-i să-și arate față de fratele mutat dragostea cuvenită, să-i ierte acestuia datoriile față de ei, să se roage pentru el Domnului celor vii și al celor morți dimpreună cu ea, să-I ceară Acestuia iertarea pentru greșelile săvârșite de cel răposat, belșugul harului dumnezeiesc și moștenirea Împărăției cerurilor; apoi, adunarea cuprinsă de întristare a credincioșilor aduce mângâiere inimilor celor întristați, care, martore ale arătării dragostei și compasiunii întregii Biserici, își află ușurare și alinare, pentru că astfel împărtășirea
suferinței celui întristat (de către ceilalți) îi aduce consolare, așa cum asumarea poverii de către un altul aduce ușurare celui împovărat; iar în al treilea rând, cu ajutorul parastaselor și pomenirilor ni se amintește de moarte, de zădărnicia lucrurilor din această lume, de viața vremelnică și de cea veșnică, suntem îndrumați către virtute și viețuirea virtuoasă, suntem încurajați spre fapte de generozitate și binefaceri și, în general, spre sporirea în virtute și înaintarea spre desăvârșire; acesta, așadar, e caracterul moral al parastaselor.

Sfântul Nectarie de Eghina; Despre Sfintele pomeniri și parastase