Porunca a 6-a este „Să nu ucizi!”
Ce învață porunca a 6-a? Viața pământească este cel mai mare bun al omului și temelia tuturor celorlalte bunuri de care se poate învrednici cineva pe pământ. După învățătura Sfintei noastre Biserici, Dumnezeu fiind Creatorul vieții omenești, numai El, și nu omul, are drepturi nemărginite asupra ei.
Apoi, viața pământească este timpul de pregătire pentru viața veșnică. În aceasta se cuprinde prețul mare al vieții pământești pentru creștini. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: «Vrei să știi pentru ce este de preț această viață? Fiindcă este pentru noi temelia vieții viitoare și prilej și loc de luptă și alergare pentru cununile cerești».
Fiind un dar al lui Dumnezeu și având un preț atât de mare, păstrarea și îngrijirea vieții, pentru timpul rânduit ei de Dumnezeu, este și o datorie și un drept al fiecărui credincios. Tocmai aceasta cere Dumnezeu prin porunca a șasea din Decalog, când oprește uciderea.
Cum greșesc cei ce încalcă porunca a 6-a? Față de această poruncă greșesc cei ce ucid pe cineva fie cu mâna lor, fie prin alt mijloc, sau cu ajutorul sau cu îndemnul lor. Cei care ucid pe cineva sufletește, cum sunt ereticii, învățătorii mincinoși și toți acei creștini care sunt pricină de sminteală pentru alții, cu pilda vieții lor ticăloase. Cei care, la vreme de ciumă, știind că sunt molipsiți, se alătură altora și-i molipsesc. Cei care își iau singur viața. Și, într-un cuvânt, toți cei care se aruncă pe sine în primejdii. De această poruncă ține și mânia, pizma și celelalte patimi, care ajung pricină de omor.
Față de această poruncă greșește încă cineva dacă a poftit răul aproapelui ori s-a bucurat de nenorocirea aceluia. Dacă l-a pizmuit și s-a întristat de binele lui. Dacă se dușmănește cu altul și dorește să se răzbune pe el. Dacă nu și-a iertat dușmanul sau nu a cerut iertare de la vrăjmașul său. Dacă a alungat pe sărmani cu vorbe urâte. Dacă a folosit buruieni ca femeia să lepede pruncul. Dacă a luat apărarea celor răi. Dacă a iscat sminteli și a cășunat vrajbe. Dacă a bătut pe cineva sau l-a rănit. Dacă a mustrat pe cineva pe nedrept, din mânie și nu din dragoste. Dacă s-a folosit de treapta de învățător, sau de doctor, sau de preot, sau de duhovnic, sau de arhiereu, sau de dregător, fără să fie vrednic. Sau i-a făcut pe alții să se folosească. Dacă a avut de suferit de pe urma îmbuibării sau a beției sau a plăcerilor trupești sau a altor lucruri nelalocul lor.
Câte feluri de ucidere sunt? Sunt două feluri de ucidere: trupească și sufletească. Uciderea trupească înseamnă ridicarea vieții aproapelui cu orice fel de armă, sau lovirea și rănirea lui, care-i aduc mai târziu moartea. Tot ucidere a aproapelui înseamnă:
1) Istovirea lui printr-o muncă ce-i întrece puterile trupești și astfel îi grăbește sfârșitul;
2) Purtarea cu asprime față de el, ceea ce-l amărăște și, de asemenea, îi poate scurta viața;
3) Lăsarea lui să moară de foame, fie că nu i se dau cele trebuincioase traiului, fie că nu i se dă putința să și le câștige singur;
4) Orice faptă care-i primejduiește și nimicește viața.
5) Ucidere înseamnă și avortul, cu buna știință și voie.
Ce înseamnă uciderea sufletească? Uciderea sufletească înseamnă pildă rea, prin vorbe și fapte necuviincioase, prin care se dă aproapelui pricină de a se abate din calea cea bună și a păcătui, ceea ce îi aduce moartea sufletului, după cuvântul Sfintei Scripturi, care zice: „Păcatul, odată săvârșit, aduce moarte” (Iacov 1, 15). Cu privire la aceasta, Mântuitorul spune: „Cine va sminti pe unul dintre aceștia mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui de i-ar lega de gât o piatră de moară și să fie aruncat în mare” (Marcu 9, 42).
Tot ucidere sufletească înseamnă: pizma, mânia, clevetirea și ura aproapelui, căci „Oricine urăște pe fratele său este ucigaș de oameni” (I Ioan 3, 15).
Porunca a 6-a oprește numai uciderea aproapelui? Nu. Această poruncă oprește și sinuciderea, adică nimicirea cu bună știință și voie a vieții proprii. Căci dacă este împotriva firii a ucide pe un om, care este asemenea nouă, cu atât mai mult este împotriva firii a ne ucide pe noi înșine. După învățătura Sfintei noastre Biserici, viața noastră este a lui Dumnezeu, Care ne-a dat-o, și deci nu avem voie să facem cu ea ce voim.
Este și o sinucidere sufletească? Da, și anume atunci când omul consimte să trăiască în păcat, căci: „Plata păcatului este moartea” (Rom. 6, 23).
Este uciderea un păcat greu? Uciderea este păcatul cel mai mare pe care-l poate săvârși cineva față de aproapele și față de sine însuși. Sfânta Scriptură numără uciderea printre păcatele strigătoare la cer. „Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din Pământ” (Fac. 4, 10).
De ce este uciderea un păcat foarte greu? Uciderea este un păcat foarte greu fiindcă prin ea:
1) Se distruge o ființă care poartă în sine chipul lui Dumnezeu;
2) Se intră cu nelegiuire în drepturile lui Dumnezeu, Care este singurul stăpân asupra vieții și a morții;
3) Se răpește un drept firească al fiecăruia şi bunul cel mai de preț dăruit omului de Dumnezeu pe care nimeni nu-l mai poate înapoia;
4) Se calcă porunca dragostei;
5) Se știrbesc drepturile societății față de care fiecare om are anumite datorii de împlinit;
6) Se ucid serii întregi de urmași; care aveau dreptul la viață și puteau fi de mare folos societății. Uciderea este păcat împotriva lui Dumnezeu, împotriva firii omului și împotriva societății.
În ce privește pe sinucigași, deoarece ei de bună voie rup legătura cu Dumnezeu, Biserica, prin canoanele ei, oprește înmormântarea lor după rânduielile creștinești. Aceasta, bineînțeles, dacă atunci când s-au sinucis au fost în deplinătatea minții.