Despre rugăciunea minții

Câteva cuvinte despre rugăciunea minții ale Sfântului Ioan Iacob Hozevitul

Să nu creadă cineva că numai clericii și monahii sunt datori a se ruga neîncetat. Toți creștinii suntem datori a ne afla totdeauna în rugăciune, adică în pomenirea cu mintea a numelui lui Dumnezeu. Preasfințitul Patriarh Filotei al Țarigradului scriind viața Sfântului Grigore Palama, arhiepiscop al Tesalonicului, care se pomenește în Duminica a doua din Postul Mare, povestește și aceasta: Sfântul Grigore Palama avea un prieten iubit cu numele Iov. Acesta era foarte simplu, dar îmbunătățit cu viața. Fiind ei odată împreună, a venit vorba și despre sfințita rugăciune.

Între alte sfaturi, Sfântul Grigore a adăugat și aceasta, că fiecare creștin, fără deosebire, trebuie să se roage necontenit, după porunca Sfântul Apostol Pavel, care zice: „Neîncetat să vă rugați!” La fel și Sfântul Prooroc David, măcar că era împărat și avea atâtea griji, zice la Psalmi: „Văzut-am pe Domnul înaintea mea, totdeauna” prin rugăciunea cea tainică a minții. De asemenea și Sântul Grigore Teologul învață pe toți creștinii, zicând că mai des ni se cade a pomeni numele Domnului decât a răsufla.

Zicând acestea de mai sus și altele despre rugăciunea tainică, Sfântul Grigore, despre care e vorba, a mai adăugat către prietenul său Iov că se cuvine ca și noi să ascultăm de poruncile Sfinților și nu numai că trebuie să ținem noi înșine rugăciunea minții neîncetat, ci să îndemnăm și pe alții, pe toți de obște, pe călugări și mireni, pe cei simpli și pe cei învățați, pe bărbați și pe femei și pe copii, ca toți să se roage neîncetat. Auzind acestea prietenul său, i s-a părut că sunt născociri și din această cauză a început să se certe cu Sfântul Grigore, zicând că rugăciunea cea neîncetată este numai pentru sihaștri și pentru monahi, că ei sunt departe de tulburările lumii, iar nu pentru mireni, care au atâtea treburi și atâtea griji.

Sfântul Grigore i-a adus și alte mărturii pentru asta, cu dovezi netăgăduite, însă bătrânul Iov nu s-a lăsat convins. Atunci Sfântul, obosind de vorbă multă și de ceartă, a tăcut din gură și au mers fiecare la chilia lui.

În vremea când bătrânul Iov își făcea rugăciunea, s-a arătat înaintea lui Îngerul Domnului și l-a mustrat pentru că s-a certat cu Sântul Grigore și s-a împotrivit unui lucru pricinuitor de mântuire creștinilor. Apoi i-a poruncit ca din partea lui Dumnezeu, să ia seama pe viitor a nu se mai împotrivi la asemenea lucru prea folositor pentru suflet, căci atunci se împotrivește voinței lui Dumnezeu! Și nici măcar în minte să nu primească asemenea părere potrivnică învățăturii Sântului. Atunci necioplitul bătrân a mers îndată la Sfântul Grigore și căzând la picioarele Iui, i-a cerut iertare pentru că s-a împotrivit și s-a certat, arătându-i toate câte i-a descoperit Îngerul Domnului.

Vedeți, fraților, că toți de obște, de la mic până la mare, suntem datori să folosim necontenit rugăciunea tainică, zicând cu mintea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, Păcătosul!” Mereu să ne obișnuim a zice aceasta cu mintea și cu simțirea inimii. Dacă Dumnezeu a trimis din cer pe Sfântul Înger spre a descoperi aceasta omului, înseamnă că lucrarea acestei rugăciuni este de mare folos și nu se poate tăgădui.

Dar ce zic mirenii și unii dintre călugării mai necăjiți: Suntem împovărați de treburi și de griji în mijlocul lumii și nu putem să ne rugăm mereu! Sfintele Scripturi însă ne arată că Dumnezeu nu cere de la noi niciodată lucruri cu neputință de îndeplinit. Pentru cel care are râvnă fierbinte pentru mântuire, rugăciunea minții nu este un lucru cu neputință. Dacă această lucrare tainică ar fi cu neputință de îndeplinit, atunci nu s-ar fi găsit nimeni din lume, dintre mireni, ca s-o aibă. Însă vedem că au fost și sunt încă mulți. Între alții vom pomeni aici pe fericitul Constantin, tatăl Sfântului Grigore Palama.

El trăia în palatele împărătești din Constantinopol și era socotit ca dascăl și părinte al Împăratului Andronic. El fiind în toate zilele împresurat de grijile împărăției și de chivernisirea familiei sale, cu toate acestea, el era totdeauna nedespărțit de Dumnezeu prin rugăciunea cea tainică a minții. Pentru nedezlipirea minții lui la rugăciune, de multe ori uita să vorbească cu Împăratul și cu sfetnicii de la curte. Boierii se tulburau uneori pentru uitarea lui, neștiindu-i nevoința.

Împăratul, care știa lucrarea lui tainică, îl apăra în fața boierilor, zicând: „Constantin, fericitul, are grijile cerești și acelea nu-l lasă să ia aminte la cuvintele noastre, care sunt numai pentru interese trecătoare și deșarte, mintea lui, blagoslovitul, este pironită la cele cerești și pentru asta uită pe cele pământești, căci toată atenția lui este la rugăciune și la Dumnezeu!”

Fericitul acesta Constantin, era atât de plăcut lui Dumnezeu, încât s-a învrednicit să facă și minuni!

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul; Hrană duhovnicească