Despre sfintele parastase săvârșite de Biserică

Biserica, primind prin tradiție sfintele parastase săvârșite pentru fiii ei care și-au aflat odihna în Iisus Hristos, este convinsă și încredințată că cei care s-au săvârșit în Hristos și au plecat dintre noi se mută de aici, după cuvintele dumnezeiești ale Evangheliei „Unde sunt Eu, acolo va fi și slujitorul Meu” (In. 12, 26), și „Mă voi duce și vă voi găti loc… ca să fiți și voi unde sunt Eu” (In. 14, 3), și continuă fără întrerupere să se afle în comuniune duhovnicească cu Biserica lui Hristos de pe pământ prin iubirea Sa de obște care le ține pe toate laolaltă, unind neîncetat și inseparabil pe toți credincioșii de pe pământ cu cei care își au petrecerea în Ceruri.

Potrivit acestora, credincioșii viețuitori pe pământ alcătuiesc împreună cu cei care s-au mutat din această comuniune văzută Biserica cea Una, dar împărțită în două Biserici, în Biserica triumfătoare, aflată în cer, și în Biserica luptătoare, de pe pământ. Biserica din cer se numește triumfătoare întrucât și-a încheiat lupta pe pământ, a biruit prin puterea lui Hristos și s-a mutat triumfător la El, Dătătorul de biruință, spre a primi cununile neveștejite ale slavei în ziua Judecății, iar Biserica de pe pământ se numește luptătoare fiindcă îi cuprinde pe credincioșii care încă se luptă cu păcatul și se silesc să ajungă la desăvârșire; drept aceea, moartea nu a schimbat natura relațiilor dintre cei vii și cei morți decât sub aspect formal, prefăcând sensibilul în suprasensibil, astfel că Biserica rămâne Una, al cărei cap este Hristos, ale Cărui Trup și mădulare suntem noi, credincioșii, după cuvântul Apostolului Pavel: „Au nu știți că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos?” (I Cor. 6, 15), „Iar voi sunteți trupul lui Hristos și mădulare (fiecare) în parte” (I Cor. 12, 27); iar altundeva: „Căci nimeni dintre noi nu trăiește pentru sine și nimeni nu moare pentru sine. Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, și dacă murim, pentru Domnul murim. Deci și dacă trăim, și dacă murim, ai Domnului suntem” (Rm. 14, 7-8).

Cum așadar să ne rugăm pentru cei vii, să înălțăm cereri către Dumnezeu, de ce să aducem jertfe nesângeroase pentru o sănătate trecătoare, iar pentru cei adormiți să nu rostim nici o rugăciune? Să nu înălțăm nici o cerere pentru mântuirea și viața lor veșnică, să nu oferim nimic, nici măcar să nu-i pomenim în ceasul în care ne aducem Jertfa cea fără de sânge, când cinstitul și de viață purtătorul Sânge al Mântuitorului Hristos se dă ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre și fărădelegile din neștiință ale poporului? Ce rațiune ar putea justifica oare o asemenea lipsă de grijă față de credincioșii plecați dintre noi, dacă nu nepăsarea și indiferența? Cum, așadar, cât timp „și dacă trăim, și dacă murim, ai Domnului suntem” (Rm. 14, 8), putem separa și despărți mădularele lui Hristos de trupul Bisericii, care este trupul lui Hristos, de vreme ce capul Bisericii este Hristos? „Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor și este” (Ef. 5, 23; Col. 1, 18).

Ce ne împiedică să ne arătăm afecțiunea față de cei morți, dragostea care ne leagă de ei, să aducem jertfe, să înălțăm cereri și rugăciuni către Dumnezeu pentru părinții și frații noștri adormiți întru nădejdea vieții veșnice, spre a Se milostivi și îndura față de cei ce au plecat dintre noi și poartă, din neputința lor omenească, necurăția păcatului? Cine ne-a învățat că Dumnezeu nu primește rugăciunile pentru cei ce au murit? În ce loc al Scripturii stă scris „Nu vă rugați pentru cei adormiți!” ? Oare aceasta e fără sens și în zadar? Chiar fără să fi existat aceasta în Tradiția Apostolică și fără să fi avut parte de îndemnul fierbinte al bărbaților Apostolici și al Sfinților Părinți ai Bisericii, noi, pentru știuta iubire de oameni a Domnului, pentru comuniunea neîncetată cu Hristos a Bisericii luptătoare și a celei triumfătoare, din dragostea față de aproapele, față de părinți și frați, soți, soții și copii, tot am fi adus jertfe și am fi înălțat rugăciuni neîncetate și cereri către Dumnezeu, încrezători în iubirea de oameni, în milosârdia, mila și dragostea Lui, și întru nădejdea cea bună am fi așteptat iertarea de greșeli.

Îl avem pe Ioan Teologul, care ne dă curaj și ne îndeamnă să cerem de la Dumnezeu cu îndrăzneală cele plăcute Lui, pentru că El ne ascultă: „Și aceasta este încrederea pe care o avem către El, că, dacă cerem ceva după voința Lui, El ne ascultă. Și dacă știm că El ne ascultă ceea ce Ii cerem, știm că dobândim cererile pe care I le-am cerut” (I In. 5, 14-15).

Cine ar putea tăgădui faptul că nu cerem cele plăcute lui Dumnezeu atunci când cerem iertarea greșelilor și mântuirea sufletelor celor ce s-au săvârșit întru (dreapta) credință? Iar dacă vreunul dintre cei ce tăgăduiesc aceasta ne-ar pune în față zicerea binecunoscută și des repetată că „în iad nu este pocăință„, acestuia i-am răspunde că în această situatie nu se ia în considerare sensul afirmației în sine, absente, de altfel, din Sfânta Scriptură; și chiar de ar fi așa, ce legătură poate exista între rugăciunile, cererile Bisericii și rostul acestei spuse? Afirmația încearcă să scoată în evidență neputința celui deja răposat de a-și schimba prin propria lucrare starea morală, de vreme ce lupta și parcursul său au luat sfârșit, iar trupul, prin intermediul căruia sufletul ar fi ajuns, prin mijlocirea faptelor de pocăință, la virtute și desăvârșire și după chipul lui Dumnezeu, vădind prin purtarea sa un cuget stăpânit de pocăință, s-a despărțit de suflet și s-a descompus în cele din care a fost alcătuit; de aceea orice pocăință e zadarnică și inutilă prin neputința de a da un asemenea rod.

Din acest motiv, sentința de mai sus ar avea altă valoare dacă ar fi reformulată astfel: „în iad pocăința nu mai aduce nici un folos„; căci tocmai asta se afirmă atunci când se aduce ca argument împotriva pomenirilor o așa sentință, ceea ce este pe deplin în acord cu spiritul Sfintei Scripturi. Altminteri, nu e adevărat că „în iad nu este pocăință„, fiindcă rugămintea bogatului adresată lui Avraam de a-l trimite pe Lazăr spre a-i sfătui pe cei cinci frați ai săi să-și schimbe viața, ca nu cumva să ajungă și ei în locul acela de chinuri, în care se afla și el în suferințe, arată că decăderea sa morală a fost cauza care l-a condus acolo unde și frații săi aveau să ajungă din aceeași pricină; iar faptul că bogatul se roagă să fie trimis Lazăr la frații săi în vederea pocăinței lor dovedește că el s-a pocăit cel dintâi și s-a întristat pentru viața sa păcătoasă de mai înainte.

Așadar, afirmația aceasta luată în sine e neadevărată, dar sensul lăuntric la care trimite nu se opune câtuși de puțin parastaselor; căci atunci când facem pomeniri și parastase nu așteptăm de nicăieri altundeva mântuirea, nici din lucrarea în sine a celui ce s-a săvârșit, nici de pe urma pocăinței, sau a întristării, sau a durerii, suspinelor și chinurilor, prin care își împlinește pedeapsa, ci doar de la harul lui Dumnezeu.

Prin parastase Biserica nu făgăduiește în mod sigur mântuirea creștinului păcătos care a plecat dintre noi; ar fi o pretenție de-a dreptul absurdă; cei ce au trăit în lipsa evlaviei și în viciu sunt condamnați de la sine ca unii ce nu s-au făcut părtași Trupului și Sângelui lui Hristos spre viața veșnică, ci spre iadul cel veșnic, ca unii ce au disprețuit harul lui Dumnezeu, după cuvântul Apostolului Pavel: „Sau disprețuiești tu bogăția bunătății Lui și a îngăduinței și a îndelungii Lui răbdări, neștiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință? Dar după învârtoșarea ta și după inima ta nepocăită, îți aduni mânie în ziua mâniei și a arătării dreptei judecăți a lui Dumnezeu, Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui?” (Rm. 2, 4-6). Aceștia, ca unii ce nu au cunoscut harul mântuitor al lui Dumnezeu față de toți oamenii și s-au lepădat de mântuire, vor avea parte de pedeapsă; Biserica însă se roagă și pentru ei, cerând ușurarea pedepselor lor.

Biserica, ca o mamă iubitoare, se roagă Mirelui Hristos pentru credincioșii ei fii evlavioși adormiți, aflați întru părtășia cinstitului Trup și Sânge ale Mântuitorului Hristos; se roagă pentru ei deoarece are cunoștința bunătății lui Dumnezeu, Cel Care cunoaște slăbiciunea și aplecarea firii omenești spre păcat, față de care nimeni nu e curat și fără pată chiar dacă viața sa n-ar fi decât o singură zi, se roagă și cere de la Dumnezeu, Iubitorul de oameni, să primească cererile și rugăciunile întregii Biserici și să ierte greșelile fiilor ei adormiți în Domnul și să le treacă cu vederea păcatele cu cuvântul, sau cu fapta, sau cu cugetul ca un Bun și de oameni Iubitor și ca Cel Care ne cunoaște slăbiciunea și puterea ei din noi răzvrătită, care ne împinge a săvârși nu binele pe care-l vrem, ci răul pe care nu-l voim: „Pentru că ceea ce fac nu știu; căci nu săvârșesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc (…) Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minții mele și făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt!” (Rm. 7, 15-23).

Biserica aduce spre ispășire jertfe si ofrande lui Dumnezeu, fiind încredințată că Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, vărsat pentru viața și mântuirea lumii ca jertfă bine-primită la Dumnezeu și Tatăl, Îl va face pe Dumnezeu milosârd, astfel încât să ierte acelora păcatele și să le așeze sufletele acolo unde drepții se odihnesc, ca moștenitoare ale Impărăției Cerești; că în numele Său s-au botezat, întru El au trăit și în El, ca Ziditor, Creator si Dumnezeu al lor, și-au pus toată nădejdea mântuirii. Și îi aduce în fața Domnului ca dimpreună-rugători pe fiii ei adormiți, pe Sfinții, Prorocii, Apostolii, Mucenicii, Mărturisitorii și, în general, pe toți cei ce bine au plăcut lui Dumnezeu, „că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iac, 5, 15), și înainte de toate, pe Preasfânta Fecioară de Dumnezeu Născătoarea, Maica Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Iubitorul de oameni Dumnezeu, Care, plecându-Se la mijlocirile acestora, le dă har, îndurare și izbăvire credincioșilor adormiți.

Biserica face pomeniri și parastase în chip îndreptățit și după datorie, pentru că, pe de o parte, a primit porunca și puterea de a ierta păcatele fiilor ei, pe de alta, ca o mamă iubitoare, plină de bunăvoință, este gata să se roage lui Dumnezeu pentru mântuirea fiilor ei, împlinind voia Lui, așa cum ne-o arată dumnezeieștile Scripturi. Așadar, din conștientizarea acestei datorii și din iubire creștinească și pe urmele Tradiției Apostolice, Biserica a rânduit săvârșirea pomenirilor și parastaselor de peste an.

Biserica Protestantă, respingând aceste tradiții ca neautentice și nefiind în stare, în urma confuziei strecurate între cele adevărate și cele introduse ulterior în Biserica Apuseană, să le deosebească pe cele autentice de celelalte, se limitează la tradiția scrisă a Noului Testament și respinge, alături de alte lucruri de trebuință, și săvârșirea sfintelor parastase, privându-și fiii astfel de foloasele aduse de Sfânta Tradiție; și că Sfânta Tradiție este partea neconsemnată în scris a Sfintei Scripturi nu poate fi contestat de nimeni; căci și prin intermediul Sfintelor Scripturi suntem sfătuiți a păzi predaniile primite, după cuvântul Apostolului Pavel: „Fraților, vă laud că în toate vă aduceți aminte de mine și țineți predaniile cum vi le-am dat” (I Cor. 11, 2); și iarăși: „Deci, dar, fraților, stați neclintiți și țineți predaniile pe care le-ați învățat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tes. 2, 15). Iar acest lucru e atestat omofon și de către Biserica Catolică. De acest tezaur nescris Biserica Protestantă s-a lipsit, lepădând odată cu aceste predanii și partea neconsemnată în scris a Sfintei Scripturi.

Sfântul Nectarie de Eghina; Despre sfintele pomeniri și parastase