Despre slava deșartă cea cu multe chipuri

Unii au obiceiul să scrie despre slava deșartă într-un capitol aparte și o despart pe aceasta de mândrie, de aceea și zic ei că cele dintâi și mai de seamă gânduri ale răutății sunt opt la număr. Însă Grigorie Teologul și alții le socotesc în număr de șapte în timp de Sfântul Ioan Casian enumeră opt patimi principale între care așează slava deșartă ca a șaptea patimă, iar mândria a opta, și eu mai mult mă unesc cu aceștia, căci cine, biruind slava cea deșartă, mai poate fi cuprins de mândrie? Între aceste patimi e aceeași deosebire ca între un prunc și un bărbat, între grâu și pâine, căci slava deșartă este începutul, iar mândria e sfârșitul. Deci acum, după cum cere cuvântul, să zicem scurt despre acest început și plinire a tuturor patimilor, despre părerea de sine cea nelegiuită, căci cine ar încerca să filosofeze pe larg despre acest lucru, acela s-ar asemăna unui om care se silește în zadar să afle greutatea vânturilor.

Slava deșartă, după chipul său, este schimbare a firii, răzvrătire a năravurilor, pândire a ocărilor, iar după însușirea sa este risipire a ostenelilor, pierdere a sudorilor, răpitoare a comorii sufletești, pui al necredinței, înaintemergătoare a mândriei, scufundare la liman, o furnică în arie, care deși e mică, însă pune în primejdie toată osteneala și tot rodul. Furnica așteaptă să fie adunat grâul, iar slava deșartă să fie adunată bogăția, căci aceea se bucură că va avea ce fura, iar aceasta că va avea ce risipi.

Duhul deznădăjduirii se veselește când vede înmulțirea păcatelor, iar duhul slavei deșarte când vede înmulțirea virtuților, căci ușa pentru cel dintâi e mulțimea rănilor, iar ușa pentru cel de-al doilea e îmbelșugarea ostenelilor.

Ia aminte și vei vedea că slava deșartă cea necuviincioasă chiar și până la mormânt se împodobește cu haine, miresme, slugi multe, aromate și altele asemenea lor.

Soarele strălucește tuturor fără nici o deosebire, iar slava cea deșartă se bucură întru toate lucrările. De pildă, mă slăvesc în deșert când postesc, însă când dezleg postul, ca să ascund de oameni înfrânarea mea, atunci iarăși mă slăvesc în deșert, socotindu-mă înțelept. Sunt biruit de slava deșartă îmbrăcându-mă în haine bune, dar și în cele rele îmbrăcându-mă, iarăși mă slăvesc în deșert. De voi vorbi mă biruiesc de slava deșartă; de voi tăcea, iarăși sunt biruit de ea. Oricum ai arunca acest trivol, o țepușă stă drept în sus.

Omul stăpânit de slavă deșartă este un închinător la idoli, deși se numește credincios. El socotește că-l cinstește pe Dumnezeu, însă de fapt nu lui Dumnezeu, ci oamenilor vrea să fie plăcut.

Orice om iubitor de arătare (căruia îi place să iasă în evidență) este stăpânit de slavă deșartă. Postul celui cu slavă deșartă rămâne fără răsplată, și rugăciunea lui fără rod, căci și una și alta le face pentru ca să-l laude oamenii.

Nevoitorul cu slavă deșartă singur sieși își pricinuiește îndoită vătămare: întâia — că își istovește trupul, iar a doua — că nu primește pentru aceasta răsplată.

Cine nu va râde de lucrătorul slavei deșarte, pe care această patimă îl silește uneori să râdă, iar alteori să plângă, când stă înaintea tuturor la cântarea de psalmi?

Domnul adesea ascunde de ochii noștri și acele virtuți pe care le-am agonisit, iar cel care ne laudă sau, mai bine zis, care ne duce în rătăcire prin lauda sa, acela ne deschide ochii, dar, de îndată ce aceștia se deschid, dispare și bogăția virtuții.

Lingușitorul este sluga dracilor, călăuză spre mândrie, nimicitor al străpungerii inimii, pierzător al virtuților și sfătuitor care ne abate de la calea mântuirii, Cei ce vă fericesc vă înșeală pe voi (Is. 3, 11) zice prorocul.

Cei înaintați în virtute suferă ocările cu bărbăție și cu bucurie, iar cei sfinți și cuvioși ascultă laudele fără nici o vătămare.

Am văzut pe unii plângând (pentru păcatele lor), care, fiind lăudați pentru aceasta, s-au aprins de mânie din pricina laudei și, precum se întâmplă la târg, au schimbat o patimă cu alta (adică slava deșartă cu mânia).

Nimeni nu știe cele ce sunt în om, decât numai duhul omului (I Cor. 2, 11). Deci să se rușineze și să-și astupe gurile cei care încearcă să ne fericească în față.

Când vei auzi că aproapele sau prietenul tău te-a ocărât în lipsa ta sau de față cu tine, arată-i dragoste și laudă-l.

E mare lucru să izgonești din suflet lauda omenească, însă e mai mare să îndepărtezi de la tine lauda cea drăcească.

Nu acela arată smerită cugetare care singur se ocărăște pe sine — căci cine nu va răbda ocară de la sine însuși? —, ci acela care, fiind ocărât de altul, nu-și împuținează dragostea față de el.

Am băgat de seamă că dracul slavei deșarte, aducând gânduri unui frate, în același timp i le descoperă altuia, pe care îl ațâță să descopere fratelui celui dintâi ce are acela în inimă, ca prin aceasta să-l fericească pe el ca pe un înainte văzător. Uneori acest necurat se atinge chiar și de mădularele trupului și pricinuiește tresăltare.

Nu-l asculta când acesta te va îndemna să dorești a fi episcop sau egumen, sau dascăl, căci e greu să alungi un câine de la tejgheaua măcelăriei.

Când el vede că unii și-au agonisit o oarecare așezare pașnică, apoi îndată îi îndeamnă să meargă din pustie în lume și le zice: „Du-te spre mântuirea sufleteIor care pier”.

Alta este înfățișarea unui etiopian și alta este cea a unei statui, la fel și chipul slavei deșarte e altul Ia cei ce petrec în viața cea de obște și altul la cei ce petrec în pustietăți.

Slava deșartă îi îndeamnă pe monahii cei ușuratici la minte să preîntâmpine venirea mirenilor și să iasă din mănăstire înaintea lor; îi face să cadă la picioarele acelora și, deși e plină de mândrie, se îmbracă în smerenie; îi face să fie reținuți în purtare și în cuvinte, și să caute cu privirea la mâinile celor ce au venit, ca să capete ceva de la ei, numindu-i stăpâni, sprijinitori și, după Dumnezeu, dătători de viață. În timpul mesei ea îi îndeamnă să se înfrâneze înaintea lor și să fie poruncitori față de cei mai de jos; la cântarea de psalmi pe cei leneși îi face râvnitori, pe cei fără de glas îi face să cânte bine, iar pe cei somnoroși îi trezește; se lingușește pe lângă tipicar, rugându-l să-i dea locul cel dintâi la strană, numindu-l părinte și învățător până când se vor duce oaspeții.

Slava deșartă pe cei cu mai multă cinste îi face mândri, iar pe cei defăimați îi face să țină minte răul.

Slava deșartă este adesea pricină de necinste în loc de cinste, căci atunci când se mânie ucenicii săi, ea le aduce mare rușine.

Slava deșartă pe cei mânioși îi face blânzi înaintea oamenilor.

Ea foarte lesne se alipește de cei înzestrați cu daruri firești și prin ele adesea îi doboară pe ticăloșii săi robi.

Am văzut un drac care a întristat și a izgonit pe un frate al său, căci odată, când un monah s-a mâniat, au venit niște mireni, și îndată acel sărman, părăsind mânia, s-a predat slavei deșarte, căci nu putea să slujească în același timp la amândouă patimile.

Monahul care s-a făcut rob al slavei deșarte duce o viață îndoită, cu chipul petrecând în mănăstire, iar cu mintea și cu gândurile în lume.

Dacă vrem cu osârdie să fim bine plăcuți Împăratului ceresc, atunci fără îndoială că vom gusta și din slava cea cerească, iar cel ce a gustat din ea va disprețui orice slavă de pe pământ; dar eu m-aș mira dacă cineva, fără s-o guste pe cea dintâi, ar putea să o disprețuiască pe cea din urmă.

Adesea se întâmplă ca, fiind prădați de slava deșartă, pe urmă întorcându-ne, noi înșine mai cu istețime să o jefuim pe dânsa. Eu am văzut pe unii care din slava deșartă au început lucrarea cea duhovnicească, dar deși începutul a fost pus greșit, însă sfârșitul a ajuns de laudă pentru că li s-a schimbat gândul.

Cine se mândrește cu darurile firești, adică cu ascuțimea minții, cu înțelegerea, cu iscusința la citire și la rostire, cu repeziciunea minții și cu alte însușiri primite de noi fără nici o osteneală, acela niciodată nu va primi bunătățile cele mai presus de fire, căci cel credincios întru cele mici va fi necredincios și plin de slavă deșartă și în cele mari.

Unii își chinuiesc în zadar trupul lor ca să primească nepătimirea cea desăvârșită și bogăția darurilor, puterea de a face minuni și darul înainte-vederii însă aceștia, sărmanii, nu știu că nu ostenelile, ci mai mult smerenia este maica acestor bunătăți.

Cine cere de la Dumnezeu daruri pentru ostenelile sale, acela și-a pus o temelie șubredă, iar cine se socotește datornic, acela pe neașteptate și deodată se va îmbogăți.

Nu te supune vânturătorului care te învață să-ți arăți virtuțile tale spre folosul celor ce te ascultă; căci ce folos va avea omul de va folosi el lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? (Mt. 16, 26). Nimic nu aduce mai mult folos aproapelui nostru ca obiceiul și cuvântul cel smerit și neprefăcut. Astfel noi îi vom îndemna și pe alții ca să nu se mândrească, și ce poate fi mai de folos decât aceasta?

Unul dintre cei cu darul vederii mi-a povestit cele văzute de el: „Când ședeam eu în adunare de frați, dracul slavei deșarte și dracul trufiei au venit și au șezut lângă mine deoparte și de alta, și cel dintâi mă îmboldea în coastă cu degetul slavei deșarte, îndemnându-mă să spun vreuna din vedeniile sau lucrările pe care le-am săvârșit în pustie. Însă deîndată ce am reușit să-l depărtez de la mine, zicând: să se întoarcă înapoi și să se rușineze cei ce-mi gândesc mie rele (Ps. 69, 3), cel ce ședea de-a stânga mi-a spus la ureche: «Bine, bine al făcut și ai ajuns mare, biruind pe maica mea cea fără de rușine!». Atunci eu, întorcându-mă spre el, am rostit cuvintele ce urmează la rând după versetul spus de mine: întoarcă-se îndată rușinându-se cei ce-mi grăiesc mie: bine, bine ai făcut (Ps. 69, 4)”.

După aceea l-am întrebat pe același părinte cum de slava deșartă se face maică a trufiei. El mi-a răspuns: „Laudele înalță și îngâmfă sufletul, iar când sufletul s-a înălțat, atunci îl cuprinde mândria, care-l ridică până la cer și-l aruncă în adânc”.

Este o slavă de la Domnul, căci este zis în Scriptură: Voi proslăvi pe cei ce mă proslăvesc (I Regi 2, 31), și este o slavă care vine de la viclenia diavolului, căci este zis: Vai vouă, când vă vor vorbi de bine toți oamenii (Lc. 6, 26). Pe cea dintâi o vei cunoaște limpede când vei socoti slava vătămătoare pentru tine, când în orice chip te vei feri de ea și oriunde te-ai duce, îți vei ascunde felul tău de viață. Iar pe a doua o vei cunoaște atunci când orice lucru, cât de mic, îl vei face ca să te vadă oamenii.

Slava deșartă cea întinată ne învață să ne prefacem că avem virtuțile pe care nu le avem, îndemnându-ne Ia aceasta cu cuvintele Evangheliei: Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune (Mt. 5, 16).

Adesea Domnul pe cei cu slavă deșartă îi vindecă de aceasta printr-o necinstire care li se întâmplă.

Începutul izbăvirii de slava deșartă este paza gurii și iubirea necinstirii, mijlocul este curmarea tuturor gândurilor de slavă deșartă, iar sfârșitul – numai de ar avea vreun sfârșit acest adânc fără de fund – este a face înaintea oamenilor ceea ce ne necinstește, fără a simți vreo tulburare în acest timp.

Nu-ți ascunde greșelile tale — cu gândul de nu a nu da prilej de poticnire aproapelui —, deși poate nu de fiecare dată este de folos ca să întrebuințăm acest plasture, ci după felul păcatelor.

Când noi căutăm slavă sau când, fără să o căutăm noi, ea ne vine din partea altora, sau când încercăm să facem vreo lucrare din slavă deșartă, atunci să ne aducem aminte de plânsul nostru și să ne gândim Ia sfânta frică și cutremurul cu care stăteam în fața Iui Dumnezeu în rugăciunea noastră însingurată, și astfel, fără îndoială, vom rușina slava deșartă cea fără de rușine, dacă ne silim totuși spre rugăciune adevărată. Iar dacă aceste lucruri ne lipsesc, atunci să ne grăbim să ne gândim la ieșirea noastră din lumea aceasta. Iar dacă nici pe acest gând nu-l avem, apoi să ne temem măcar de rușinea care va urma după slava cea deșartă, pentru că cel ce se înalță neapărat se va smeri (Lc. 14, 11) chiar și aici, înainte de veacul viitor.

Când lăudătorii noștri sau, mai bine zis, înșelătorii, vor începe a ne lăuda pe noi, atunci să ne grăbim să ne aducem aminte de mulțimea fărădelegilor noastre, și vom vedea că într-adevăr nu suntem vrednici de ceea ce zic sau fac în cinstea noastră.

Sunt unii dintre cei cu slavă deșartă care s-ar cuveni să fie ascultați de Dumnezeu întru anumite cereri, însă Domnul vine în întâmpinarea lor și le împlinește dinainte rugăciunile, pentru ca nu cumva ei, căpătând prin rugăciune cele cerute, să cadă într-o părere de sine și mai mare.

Cei simpli cu inima nu prea sunt în primejdie de a fi otrăviți de veninul slavei deșarte, căci aceasta este pierdere a simplității și viețuire fățarnică.

Adesea se întâmplă că viermele, când ajunge la vârsta cuvenită, capătă aripi și zboară spre înălțimi, astfel și slava cea deșartă, întărindu-se, naște mândria, începătoarea și desăvârșitoarea tuturor relelor.

Cel care nu are boala aceasta e foarte aproape de mântuire, iar cel cuprins de ea este departe de slava sfinților.

Treapta a douăzeci și doua. Pe cine nu I-a prins slava cea deșartă, acela nu va cădea în mândria cea nebună, care este atât de urâtă lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Scărarul; Scara