Orice osteneală și suferință și ispită, binecuvântatul meu fiu, nu se poate compara cu acea viață fericită. Mii de vieți să fi avut și pe toate să le fi jertfit, nu am fi făcut nimic vrednic pentru dobândirea slavei viitoare, pe care Stăpânul Hristos, prin Cinstitul și de viață făcătorul Său Sânge, vrea să ne-o împărtășească. Pentru aceasta Apostolul Pavel spune: „Nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum de a se asemăna cu slava cea viitoare, care va să se descopere întru noi” (Romani 8, 18 ).
Cugetă și la aceasta că omul „ca floarea se ofilește și ca visul trece„. Și iarăși: „la glasul trâmbiței pământul se va cutremura și toți morții vor învia” pentru întâmpinarea lui Hristos.
Când se va deschide poarta veacului viitor și când se va nimici lumea aceasta, atunci se va face restabilirea firii noastre în starea primară. „Domnul va schimba chipul trupului smereniei noastre, ca să fie asemenea Trupului slavei Sale” (Filipeni 3, 21). Căci firea, care suspină și împreună-pătimește, așteaptă cu nerăbdare arătarea slăvită a fiilor lui Dumnezeu. „Pentru că nădejdea zidirii descoperirea fiilor lui Dumnezeu așteaptă„ (Romani 8, 19).
Neasemănată este măreția omului, pe care Dumnezeu îl înalță la atât de mare înălțime și slavă! Iar noi, păcătoșii și pătimașii, nu cunoaștem și rămânem nepăsători față de această mare bogăție, petrecând în cugetări cu totul pământești.
Trupul acesta, care este pământ și duhoare, să se învrednicească să devină asemenea slavei lui Dumnezeu, să devină îngeresc? Oamenii sunt materiali în comparație cu Îngerii, care sunt ființe cu totul duhovnicești. Îngerii în comparație cu Dumnezeu au o oarecare „materie”. Nu sunt ființe cu totul materiale, precum Dumnezeu Care este Lumină neapropiată. Atunci și oamenii vor deveni îngerești și se va săvârși unirea plinătății Bisericii, adică a credincioșilor cu Hristos. Cu câtă iubire părintească spune Domnul nostru: „Părinte, voiesc ca unde sunt Eu să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o” (Ioan 17, 24).
[…] Navuzardan, cel mai mare voievod al puterilor haldeiești, cu ceilalți voievozi și cu mulțimea de ostași, au dărâmat zidurile Ierusalimului și l-au umplut de sânge, pierzând cu sabie și cu foc cea mai frumoasă și cea mai strălucită cetate a scaunului împăraților Iudeei. Și, voievodul Navuzardan avea poruncă de la împăratul Nabucodonosor, pentru Prorocul Ieremia, ca să-l păzească viu și nevătămat, căci îi zisese: „Să-l iei și să-l ai sub ochii tăi și să nu-i faci nici un rău; ci, ceea ce va pofti să-i faci lui”. Căci auzise Nabucodonosor de Sfântul prooroc Ieremia, de prorocia lui și de sfatul ce l-a dat lui Sedechie, ca fără război să se predea puterii haldeiești; de aceea, a dat porunca aceasta voievodului său, Navuzardan. Și a fost scos din temniță Sfântul Proroc cu mâinile ostașilor haldeiești, dezlegat din legături, cinstit cu cinste și dăruit cu libertate. Deci, Prorocul Ieremia, având libertate și îndrăzneală de la voievodul Navuzardan, a început îndată a se îngriji pentru sfințenia lui Dumnezeu și pentru preaînalta podoabă și slavă a tuturor semințiilor lui Israel, adică pentru chivotul Legii, ca să nu se sfărâme de cei de altă seminție și astfel să se necinstească slava lui Dumnezeu. […]
[…] A saptea: „ Savârsitu-s-a”. Aceasta nu înseamna: „S-a savârsit viata”. Nu; ci înseamna: „S-a savârsit misiunea rascumpararii si mântuirii neamului omenesc”. Savârsitu-s-a, si s-a pecetluit cu sânge si moarte pe pamânt, lucrarea cea dumnezeiasca a singurului Mesia adevarat al oamenilor. Savârsitu-s-a chinul, dar viata de-abia apare. Savârsitu-s-a tragedia, însa nu drama. Urmeaza ultimul, maretul act: biruinta asupra mortii, învierea, slava! […]