Despre vederea păcatelor proprii

Veni-va vremea aceea cumplită, sosi-va acel ceas înfricoșat în care toate păcatele mele vor sta la arătare înaintea lui Dumnezeu-JudecătoruI, înaintea îngerilor Lui, înaintea întregii omeniri. Presimțind starea sufletului meu din acel ceas cumplit, mă umplu de spaimă. Sub înrâurirea acestei presimțiri vii și puternice, cu cutremur mă grăbesc a mă afunda în cercetarea de sine, sârguiesc a vedea păcatele însemnate în cartea conștiinței mele, pe care le-am săvârșit cu lucrul, cu cuvântul și cu gândul.

Cărțile ce n-au mai fost demult citite, cărțile învechite în dulapuri sunt pline de praf, roase de molii. Cel care ia o asemenea carte o citește cu multă osteneală. Așa e și conștiința mea. Necercetată de mult timp, cu greutate s-a lăsat deschisă. Deschizând-o, nu am aflat mulțumirea așteptată. Doar păcatele însemnate se pot citi cu îndeajunsă înlesnire; semnele mărunte, care sunt o mulțime, s-au șters aproape și nu mai pot desluși acum înțelesul lor.

Dumnezeu, numai Dumnezeu poate să dea iarăși culoare literelor șterse și să-l izbăvească pe orn de conștiința vicleană (Evrei 10, 22). Numai Dumnezeu poate dărui omului vederea păcatelor sale și vederea păcatului său – a căderii sale, în care se află rădăcina, sămânța, vlăstarul, împreunarea tuturor păcatelor omenești.

Chemând în ajutor mila și puterea dumnezeirii, chemându-le în ajutor prin rugăciunea fierbinte, unită cu postirea cea cu bună înțelegere, unită cu plânsul și tânguirea inimii, deschid iarăși cartea conștiinței, iarăși mă uit la mulțimea și felul păcatelor mele; mă uit – ce mi-au născut păcatele pe care le-am făcut?

Văd că fărădelegile mele au covârșit capul meu, ca o sarcină grea apăsat-au peste mine, înmulțitu-s-au mai mult decât perii capului meu (Psalmi 37, 4; 39, 17). Care este urmarea acestei păcătoșenii? Ajunsum-au fărădelegile mele și n-am putut să văd; inima mea m-a părăsit (Psalmi 39, 16-17). Urmările vieții păcătoase sunt orbirea minții, împietrirea, nesimțirea inimii. Mintea păcătosului înrăit nu vede nici binele, nici răul; inima lui nu mai e în stare de a primi simțiri duhovnicești. Dacă acest om, părăsind viața păcătoasă, se va întoarce către nevoințele bunei-cinstiri, inima lui, de parcă i-ar fi străină, nu-și va alătura simțirea năzuinței lui către Dumnezeu.

Atunci când nevoitorul, prin lucrarea harului dumnezeiesc, i se descoperă mulțimea păcatelor lui, este cu neputință ca el să nu cadă în cea mai mare nedumerire, să nu se afunde într-o adâncă tristețe. Inima mea s-a tulburat de o asemenea priveliște, părăsitu-m-a tăria mea și lumina ochilor mei și aceasta nu este cu mine; că șalele mele s-au umplut de ocări (Psalmi 37, 10), adică lucrarea mea s-a umplut de piedici ridicate de deprinderea păcatului, care atrage în chip silnic spre noi păcate: umplutu-s-au de miros greu și au putrezit rănile mele, de la fața nebuniei mele (Psalmi 37, 5), adică patimile păcătoase s-au învechit și m-au vătămat cumplit din pricina vieții mele împrăștiate; nu este vindecare în trupul meu (Psalmi 37, 7), adică nu este vindecare numai prin propriile mele puteri pentru întreaga mea făptură, biruită și bolnavă de păcat.

Prin recunoașterea păcatelor mele, prin pocăința pentru ele, prin mărturisirea lor, prin părerea de rău pentru ele – arunc toată nenumărata lor mulțime în noianul milostivirii lui Dumnezeu. Ca să mă păzesc de păcat pe viitor, voi lua aminte la mine însumi, cum lucrează împotriva mea păcatul, cum se apropie de mine, ce îmi grăiește. El se apropie de mine ca un fur; fața lui este acoperită; muiatu-s-au cuvintele lor mai mult decât untdelemnul (Psalmi 54, 24); îmi grăiește minciuni, mă îmbie la nelegiuiri. Otravă e în gura lui; limba lui este un bold aducător de moarte.

„Desfată-te!” șoptește el încet și lingușitor. „De ce să-ți fie oprită desfătarea? Desfată-te! ce păcat este în asta?” — și mă îmbie, răufăcătorul, la încălcarea poruncilor Atotsfântului Domn.

Nu ar trebui să iau de fel aminte la vorbele lui; eu știu că e un fur și un ucigaș. Dar nu știu ce neputință neînțeleasă, neputință a voinței mă biruie! Îmi plec urechea spre cuvintele păcatului, îmi tind privirile spre rodul cel oprit.

Dacă rodul oprit nu stă înaintea ochilor mei, el apare zugrăvit pe neașteptate în închipuirea mea, în culori vii, zugrăvit ca de o mână de vrăjitor. Simțirile inimii sunt atrase de către priveliștea cea ispititoare, ce se aseamănă unei desfrânate. Înfățișarea ei este fermecătoare, suflă din ea ispita; este împodobită cu veșminte prețioase, strălucitoare, cu grijă este ascunsă lucrarea ei aducătoare de moarte. Păcatul caută jertfă din partea inimii, atunci când nu poate aduce ca jertfă trupul, din pricină că lipsește obiectul patimii.

Păcatul lucrează în mine prin gândul păcătos, lucrează prin simțirea păcătoasă a inimii și a trupului; lucrează prin simțurile trupești, lucrează prin închipuire.

La ce învățătură mă duce această cercetare de sine? La aceea că în mine, în toată ființa mea, trăiește stricăciunea păcatului, care încuviințează și ajută păcatul care mă luptă dinafară. Sunt asemenea unui ocnaș încătușat cu lanțuri grele; oricine are îngăduința să o facă, îl înhață pe ocnaș și îl târăște unde vrea, fiindcă ocnașul, încătușat fiind de lanțuri, nu are putința de a se apăra.

Pătruns-a, cândva, păcatul în raiul cel înalt.pAcolo i-a îmbiat pe strămoșii mei cu rodul oprit. Acolo și-a săvârșit amăgirea; acolo i-a lovit cu moartea cea veșnică pe cei amăgiți. Și mie, urmașului acelora, îmi înnoiește neîncetat aceeași îmbiere; și pe mine, urmașul acelora, se străduiește neîncetat să mă amăgească și să mă piardă.

Adam și Eva au fost, imediat după cădere, izgoniți din rai și aruncați pe tărâmul amărăciunilor (Facerea 3, 23 și 24); eu m-am născut pe acest tărâm al plânsului și al nenorocirilor! Dar aceasta nu mă îndreptățește; aici mi-a fost adus raiul de către Răscumpărătorul, aici a fost sădit în inima mea. Prin păcat, am gonit raiul din inima mea. Acum, în ea este un amestec de bine și rău, o luptă cumplită între bine și rău, o învălmășeală de nenumărate patimi, un chin – pregustare a veșnicului chin din iad.

În mine însumi văd mărturia faptului că sunt fiu al lui Adam; păstrez aplecarea lui spre rău; mă învoiesc cu îmbierile amăgitorului, chiar dacă știu neîndoielnic că mi se înfățișează o amăgire, mi se gătește moartea.

În zadar i-aș învinui pe strămoși pentru păcatul căruia m-am făcut părtaș; eu am fost slobozit din robia păcatului de către Răscumpărătorul și de acum cad în păcate nu de silă, ci de bună voie. Strămoșii au săvârșit în Rai, odată, încălcarea unei singure porunci a lui Dumnezeu, iar eu, aflându-mă în sânul Bisericii lui Hristos, calc neîncetat toate dumnezeieștile porunci ale lui Hristos, Dumnezeul și Mântuitorul meu.

Odată se tulbură sufletul meu de mânie și ranchiună! În închipuirea mea scapără pumnaIul deasupra capului vrăjmașului meu și inima mea se îmbată de sațiul răzbunării săvârșite în vis. Altă dată, mi se închipuie grămezi de aur împrăștiate! În urma lor se zugrăvesc palate mărețe, grădini, toate cele ce țin de răsfăț, de patima dulceții și de trufie, care se dobândesc cu aur și pentru care omul iubitor de păcat se închină idolului său – mijlocul prin care se înfăptuiesc toate dorințele cele stricăcioase. Altă dată mă las înșelat de cinstiri și de putere! Mă las atras, mă îndeletnicesc cu visuri de cârmuire a oamenilor și a țărilor, de dobândire a unor foloase stricăcioase din acestea și de slavă stricăcioasă pentru sine. Altă dată îmi stau în față, aievea parcă, mese cu mâncăruri aburinde și binemirositoare! Mă îndulcesc în chip caraghios și totodată jalnic cu amăgirile care mi se înfățișează. Altă dată, pe neașteptate, mă văd pe mine drept, sau, mai bine-zis, inima mea se fățărnicește, silindu-se a se împăuna cu păruta ei dreptate, se lingușește pe sine, se îngrijește cum să atragă lauda oamenilor!

Patimile se luptă care mai de care să pună stăpânire pe mine, neîncetat mă aruncă de la una la cealaltă, mă răscolesc, mă tulbură. Și nu-mi văd starea mea cea jalnică! Asupra minții mele atârnă un văl nepătruns de întunecime; asupra inimii zace piatra cea grea a nesimțirii.

Oare își va veni în fire mintea mea, oare va vrea să se îndrepte către bine? I se împotrivește inima deprinsă cu desfătarea păcătoasă, i se împotrivește și trupul meu, ce a agonisit dorințele dobitocești. Am ajuns, chiar să uit că trupul meu, făcut fiind pentru veșnicie, este în stare de doriri și mișcări dumnezeiești, că năzuințele dobitocești sunt pentru el o neputință pe care i-a adus-o căderea.

Feluritele părți care alcătuiesc ființa mea – mintea, sufletul și trupul – sunt retezate, despărțite, lucrează alandala, se împotrivesc una celeilalte; și numai când lucrează păcatul se află într-o înțelegere de scurtă vreme, potrivnică lui Dumnezeu.

Aceasta este starea mea! Ea este moartea sufletului în timpul vieții trupului! Iar eu sunt mulțumit cu starea mea! Sunt mulțumit nu din smerenie, ci din pricina orbirii mele, din pricina împietririi mele. Sufletul nu simte că este mort, precum nu o simte nici trupul despărțit de suflet prin moarte.

De mi-aș fi simțit omorârea, aș fi petrecut în pocăință necurmată! Dacă mi-aș fi simțit omorârea, m-aș fi îngrijit de învierea mea!

Cu totul sunt prins de grijile omenești, puțin îmi pasă de nevoia sufletului meu! Osândesc cele mai mici greșeli ale aproapelui, fiind eu însumi plin de păcat, orbit de el, prefăcut în stâlp de sare asemenea femeii lui Lot, neînstare de nici o mișcare duhovnicească.

Nu am moștenit pocăința, pentru că încă nu îmi văd păcatul meu. Păcatul nu pot să mi-l văd atâta vreme cât mă îndulcesc de păcat și îmi îngădui gustarea lui – fie și numai cu gândurile și cu încuviințarea inimii.

Păcatul poate să și-l vadă numai acela care cu voință hotărâtă s-a desfăcut de orice prietenie cu păcatul, care s-a sculat priveghind și păzind porțile sale cu sabia scoasă din teacă — cu cuvântul lui Dumnezeu; cel care gonește și taie cu această sabie păcatul, în orice chip s-ar apropia de el. Celui care săvârșește această mare faptă, învrăjbindu-se cu păcatul, smulgând de la el cu sila mintea, inima și trupul – aceluia Dumnezeu îi dă un mare dar: vederea păcatului său.

Fericit sufletul ce a văzut păcatul încuibat în sine! Fericit sufletul care a văzut în sine căderea protopărinților, învechirea vechiului Adam! Această vedere a păcatului său este o vedere duhovnicească, vedere a minții vindecate de orbire prin dumnezeiescul har. Sfânta Biserică de Răsărit ne învață să cerem de la Dumnezeu cu post și cu metanii vederea păcatelor noastre.

Fericit sufletul care neîncetat învață Legea lui Dumnezeu! În aceasta, el poate să vadă chipul și frumusețea omului nou; punându-se alături de acesta, el poate să-și vadă și să-și îndrepte neajunsurile.

Fericit sufletul care și-a cumpărat țarina pocăinței omorându-se pe sine în ceea ce privește pornirile păcătoase! În această țarină el va afla neprețuita comoară a mântuirii.

Dacă ai dobândit țarina pocăinței, afundă-te în plânsul de copil înaintea lui Dumnezeu. Nu cere dacă poți să nu ceri nimic de la Dumnezeu; încredințează-te cu lepădare de sine voii Lui.

Să pricepi, să simți că tu ești zidire, iar Dumnezeu este Ziditorul. Încredințează-te fără să stai pe gânduri voii Ziditorului, gata a urma voii Lui și a se pecetlui cu voia Lui.

Iar dacă din pricină că ești necopt nu te poți afunda, în tăcere și plâns înaintea lui Dumnezeu – adu înaintea Lui o rugăciune smerită, rugăciune pentru iertarea păcatelor și vindecarea de patimile păcătoase, de aceste cumplite neputințe duhovnicești care iau ființă din păcatele săvârșite de bună voie și repetate vreme îndelungată.

Fericit este sufletul care s-a cunoscut pe sine că este în întregime nevrednic de Dumnezeu, care s-a văzut pe sine sărac, ca unul ce este nenorocit și păcătos! Acesta este pe calea mântuirii, în el nu se află amăgire de sine.

Dimpotrivă, cel ce se socotește pe sine pregătit pentru primirea harului, cel ce se socotește pe sine vrednic de Dumnezeu, cel ce așteaptă venirea Lui cea de taină, cel ce spune că e pregătit să-L primească, să-L audă și să-L vadă pe Domnul, acela se amăgește pe sine, acela se lingușește pe sine; acela a atins culmea înaltă a trufiei, din care se cade în prăpastia cea întunecată a pierzaniei. Acolo cad toți cei ce s-au mândrit înaintea lui Dumnezeu, cei ce cutează fără rușine să se socoată vrednici de Dumnezeu, și din această stare de părere de sine și amăgire de sine grăiesc lui Dumnezeu: Vorbește, Doamne, că robul Tău ascultă (I Regi 3, 10).

Auzit-a prorocul cel tânăr, Samuel, pe Domnul care îl chema și, nesocotindu-se pe sine vrednic de împreună-vorbirea cu Domnul, s-a înfățișat înaintea bătrânului său îndrumător, cerând povață de la el cum să se poarte. Auzit-a Samuel a doua oară același glas care îl chema și iarăși s-a înfătișat îndrumătorului. Îndrumătorul a înțeles că glasul Celui care chema era glasul lui Dumnezeu: i-a poruncit tânărului ca atunci vând va auzi aceeași chemare, să răspundă Celui care grăia: Vorbește, Doamne, că robul Tău ascultă!

Același lucru îndrăznește să-l spună visătorul cel trufaș și robit de patima desfătării, fără a fi chemat de nimeni, îmbătat de părerea cea din slava deșartă, care alcătuiește în sine glasuri și mângâieri, măgulindu-și prin ele inima sa trufașă, amăgindu-se prin ele pe sine dimpreună cu următorii săi cei lesne încrezători: „Vorbește, Doamne, că robul Tău ascultă. Eu sunt robul Tău! Dă-mi pricepere ca să cunosc învățăturile Tale. Pleacă inima mea spre cuvintele gurii Tale și să se pogoare ca roua cuvântul Tău. Oarecând fiii lui Israil ziceau către Moise: Vorbește-ne și te vom asculta; să nu ne vorbească Dumnezeu, ca nu cumva să murim. Nu astfel, Doamne, nu astfel mă rog eu! Ci mai vârtos, împreună cu Prorocul Samuel cu smerenie și cu râvnă mă rog: Vorbește, Doamne, că robul Tău ascultă. Nu Moise să-mi vorbească și nici altul dintre proroci: ci dimpotrivă, vorbește-mi Tu, Doamne Dumnezeul meu, Cel ce dăruiești insuflare și luminare tuturor prorocilor. Tu singur, fără ei, mă poți învăța în chip desăvârșit; iar aceștia, fără Tine, nu pot nimic. Cuvintele lor pot răsuna, dar nu împărtășesc Duhul! Ei vorbesc frumos, dar dacă Tu taci, ele nu înflăcărează inima! Ei înfățișează litera, dar Tu descoperi înțelesul! Ei vorbesc tainele, dar Tu dezvălui cuprinsul lor! Ei vestesc poruncile Tale, dar Tu dai putere spre plinirea lor! Ei arată calea, dar Tu dai puterea de a merge pe ea! Ei lucrează doar din afară, dar Tu povătuiești și luminezi inimile! Ei udă numai deasupra, dar Tu dai puterea de rodire! Ei cheamă prin cuvinte, dar Tu dai auzului pricepere! Drept aceea, nu Moise să-mi vorbească, ci Tu, Doamne Dumnezeul Meu, Adevărul Cel veșnic, ca nu cumva să mor și să rămân fără roadă, dacă voi fi învățat doar din afară, iar înăuntru nu voi fi înflăcărat, ca nu cumva să-mi fie mie spre osândire cuvântul auzit, dar neîmplinit, cunoscut, dar neîmbrățișat cu dragoste, crezut, dar nepăzit. Așadar, vorbește, Doamne, că robul Tău ascultă: Tu ai cuvintele vieții veșnice”.

Fiule al Bisericii de Răsărit, cea Una, Sfântă și Adevărată! În lupta ta cea nevăzută călăuzește-te după povețele Sfinților Părinți ai Bisericii  tale: ei poruncesc ca înainte de a te fi înnoit prin lucrarea vădită a Sfântului Duh să te ferești de orice vedenie, de orice glas din afara sau dinlăuntrul tău ca de o pricină vădită pentru amăgirea de sine.

Păzește-ți mintea lipsită de închipuiri; gonește toate visările și părerile care se apropie de ea, prin care căderea a măsluit adevărul. Îmbrăcat în pocăință, stai cu frică și evlavie înaintea Marelui Dumnezeu, Care poate să curățească păcatele tale și să te înnoiască prin Preasfântul Său Duh. Venind, Duhul te va călăuzi la tot adevărul (Ioan 16, 13).

Simțirea plânsului și a pocăinței este singurul lucru de trebuință sufletului care se apropie de Domnul cu hotărârea de a primi de la El iertarea greșelilor sale. Aceasta este partea cea bună! Dacă ai ales-o, să nu se ia de la tine! Nu schimba această comoară pe simțiri deșarte, mincinoase, silite, părute harice; nu te pierde pe tine însuți lingușindu-te.

„Dacă vreunii dintre Părinți”, spune Preacuviosul Isaac Sirul, „au scris despre faptul că este o curăție a sufletului, că este o sănătate a lui, că este despătimire, că este vedere duhovnicească, să știi că ei nu au scris despre acestea ca noi să le căutăm mai înainte de vreme și cu așteptare. Se spune în Scriptură: Împărăția Cerurilor nu va veni în chip văzut (Luca 17, 20). Cei în care trăiește așteptarea, au dobândit trufie și cădere… Căutarea cu așteptare a înaltelor daruri dumnezeiești nu este primită de către Biserica lui Dumnezeu. Aceasta nu este un semn al iubirii către Dumnezeu; aceasta este o neputință a sufletului”.

Toti sfinții se recunoșteau pe sine ca fiind nevrednici de Dumnezeu; prin aceasta și-au arătat vrednicia lor, care constă în smerenie.

Toți cei suferinzi de amăgirea de sine s-au socotit vrednici de Dumnezeu; prin aceasta și-au dat pe față trufia și înșelarea drăcească de care era cuprins sufletul lor. Unii dintre ei i-au primit pe demonii ce li se înfățișau în chip de îngeri și au urmat acestora; altora li s-au arătat demonii în chipul lor adevărat, prefăcându-se biruiți de rugăciunea lor și prin aceasta i-au adus la cugetare semeață; alții și-au stârnit închipuirea, și-au înfierbântat sângele, au dat naștere în sine unor mișcări ale nervilor, au luat aceasta drept desfătare harică și au căzut în amăgire de sine, în desăvârșită întunecare, s-au adăugat prin duhul lor la ceata duhurilor căzute.

Dacă simți nevoia să vorbești cu tine însuți, adu-ți nu lingușire, ci defăimare de sine. În starea noastră de cădere ne sunt folositoare doctoriile amare. Cei care se lingușesc pe sine și-au  primit deja plata lor aici pe pământ – și această plată este amăgirea de sine, lauda și iubirea lumii celei potrivnice lui Dumnezeu: ei nu au ce aștepta în veșnicie, afară de osândă.

Păcatul meu înaintea mea este pururea (Psalmi 50, 4), vorbește despre sine Sfântul David, care necontenit își cerceta păcatul. Fărădelegea mea eu o voi vesti și mă voi griji pentru păcatul meu (Psalmi 37, 18).

Sfântul David se îndeletnicea cu osândirea de sine, cu vădirea păcatului său, chiar și atunci când păcatul fusese deja iertat și darul Sfântului Duh îi fusese deja întors. Mai mult, el și-a dat păcatul în vileag și l-a mărturisit în auzul lumii întregi (Psalmul 50).

Sfintii Părinți ai Bisericii de Răsărit și mai cu seamă pustnicii, atunci când atingeau înălțimile nevoințelor duhovnicești, toate aceste nevoințe se împreunau în ei în pocăință. Pocăința le cuprindea întreaga viață, întreaga lucrare; ea era urmarea vederii propriilor păcate.

L-au întrebat pe oarecare dintre Părinții cei mari: în ce stă lucrarea monahului însingurat? EI a răspuns: „Sufletul tău stă omorât înaintea privirilor tale și tu mai întrebi care trebuie să fie lucrarea ta?”. Plânsul este adevărata lucrare a adevăratului nevoitor al lui Hristos; plânsul este lucrarea acestuia de când a pornit la nevoință și până la săvârșirea ei.

Vederea păcatului nostru și pocăința pe care o naște aceasta sunt lucrări care nu au sfârșit pe pământ; vederea păcatului nostru stârnește pocăința; prin pocăință se dobândește curățirea; ochiul minții, curățindu-se treptat, începe să vadă în întreaga fire omenească neajunsuri și vătămări pe care nu le băga nicicum de seamă mai înainte.

Doamne! Dă-ne să ne vedem păcatele noastre, așa încât mintea noastră, atrasă cu desăvârșire de luarea-aminte față de păcatele noastre, să înceteze a mai vedea greșelile aproapelui și să-i vadă pe toți, într-acest chip, buni. Dă inimii noastre să părăsească grija pierzătoare de neajunsurile aproapelui, să își unească toate grijile numai în grija pentru dobândirea curăției și sfințeniei poruncite și gătite nouă de Tine.

Dă-ne nouă, celor ce ne-am spurcat haina sufletului, să o albim iarăși; ea a fost deja spălată prin apele botezului, iar acum după pângărire, aceste haine au nevoie să fie spălate prin apele lacrimilor.

Dă-ne să vedem în lumina harului Tău neputințele cele de multe feluri care trăiesc în noi, înăbușind în inimă mișcările duhovnicești, aducând în ea mișcările sângelui și trupului care sunt potrivnice Împărăției lui Dumnezeu.

Dă-ne marele dar al pocăinței, înaintea căruia merge și pe care îl naște marele dar al vederii păcatelor noastre. Păzește-ne, cu aceste mari daruri, de hăurile amăgirii de sine, care apare în suflet din pricina păcătoșeniei sale neluate în seamă și neînțelese, și se naște din lucrările patimii dulceții și slavei deșarte care trăiesc în el neluate în seamă și neînțelese. Păzește-ne pe noi cu aceste mari daruri în calea noastră către Tine și dă-ne nouă să ajungem la Tine, Acela ce chemi pe cei ce-și recunosc păcătoșenia și lepezi pe cei ce se socot drepți, ca să Te slavoslovim în veci, întru veșnica Ta fericire, a singurului Dumnezeu adevărat, Răscumpărătorul celor robiți și Mântuitorul celor pierduți. Amin.

Sfântul Ignatie Briancianinov; Despre înșelare