Citeam în Pidalionul de Neamț, la subînsemnarea canonului 14 din Sardica, unde este scris despre un fapt care l-a văzut cu ochii atâta lume și Episcopul de Huși, Iacov Stamati.
La Episcopia de Huși, pe la 1785 trăia un călugăr cu numele Rafail. Acest călugăr era olar de meserie și era cu viață sfântă. El toată ziua nu mânca, ci numai seara la apusul soarelui mânca ceva foarte puțin. După ce mânca, călugărul își lua o carte de citit și se ducea și se culca în cimitir între cruci. Cimitirul era lângă biserică. Totdeauna, și vara și iarna, avea un cojoc și se culca între cruci. Și călugării îi ziceau «Rafail cel nebun». Ehei! Dacă am fi și noi nebuni ca dânsul! El avea viață sfântă.
Acest călugăr nu vorbea cu nimeni, ci își căuta de meseria lui, și se minunau ceilalți de lucrul ce ieșea din mâinile lui. Toți îl întrebau de ce doarme în cimitir, iar el răspundea: „Că acolo mi-i locul; dacă mâine mor, nu plec acolo? – adică la morminte. Și vreau să mă obișnuiesc și eu cu mormintele”.
Într-o noapte, dormind monahul Rafail în cimitir lângă o cruce de piatră veche, aude cum băteau dracii pe unul în groapă. Și-l băteau de la 11 noaptea până la ora unu, la miezul nopții. Un ceas înainte de miezul nopții, unul după. Dar îl băteau de se auzea și se cutremura pământul. Și el striga din mormânt: „Miluiți-mă, ajutați-mă! Nu mă lăsați, că mă bat dracii!” Și-l băteau dracii în mormânt două ceasuri, de se cutremura pământul acolo unde era el.
Rafail a stat și a ascultat și ce s-a gândit el: „Mă duc la duhovnicul episcopiei să-i spun, să vină să facă o dezlegare la mormântul lui”. Duhovnicul Daniil avea 90 de ani, săracul. Se duce Rafail și-i zice rugăciunea la ușă, că așa se zice:
– Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Blagoslovește, precuvioase părinte!
Duhovnicul bătrân și obosit de lume, răspunde:
– Domnul și Maica Domnului. Care-i acolo?
– Eu, Rafail, părinte.
– Ce vrei?
– Părinte Daniil, hai la cimitir și-l dezleagă pe unul, că tare-l bat dracii!
– Măi îndrăcitule, tu dacă dormi în cimitir, câte nu ți-arată dracii? Unde să mă duc eu, că-s obosit?
Și n-a vrut să meargă. Și Rafail s-a dus, zicând:
– Iartă-mă, părinte!
A mai stat vreo zi-două, bietul Rafail și a zis: „Mă duc să-i spun duhovnicului din nou!”, că auzea cum îl bat diavolii și îi era milă de acela care striga în mormânt.
– Părinte Daniil, hai că-l bat dracii pe unul în mormânt noaptea! Vai, tare mai strigă ajutor.
Iar l-a ocărât duhovnicul:
– Ce ai venit, măi stricatule? De ce nu mă lași să dorm?
Mai stă el două-trei zile, iar se duce: „Mă duc să-i mai spun o dată”. Și se duce Rafail a treia oară la duhovnicul lui, Daniil:
– Părinte Daniil, aveți mare putere de la Dumnezeu ca duhovnic, să legați și să dezlegați păcatele! Veniți să dezlegați pe un om, că tare-l bat dracii în groapă. Părinte, să știți că dacă nu vreți să veniți, veți da seama de sufletul acesta în ziua cea mare a Judecății de apoi! Să nu spuneți că nu v-am spus!
Când a auzit duhovnicul, atunci s-a gândit: „Măi, a treia oară a venit, și n-a venit degeaba”.
– Stai, Părinte Rafail, că merg!
Și-a tras ciubotele, și-a luat molitfelnicul, un epitrahil, o cruce și cârja și a plecat, că cimitirul era în ograda episcopiei, lângă biserică, cum se făceau înainte vreme. Când s-a dus la crucea aceea de piatră, încă de departe auzea cum se cutremură pământul:
– Părinte Rafail, dar de când îl bat dracii?
– Să fie mai mult de patruzeci de zile. Și eu am fost de trei ori la sfinția voastră, iar acum a treia oară m-am gândit să nu mai vin. Eu l-am întrebat ce are, iar el mi-a răspuns: „Vai de creștinul acela care moare fără să-și mărturisească toate păcatele!”
Și auzea bătrânul cum îl băteau dracii pe acela în groapă și cum striga: „Miluiți-mă! Ajutor! Nu mă lăsați, fraților! Miluiți-mă!”
Atunci duhovnicul a trimis repede după episcop. Episcopul se culcase:
– Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi! Binecuvintează, Preasfinte Stăpâne!
– Domnul și Maica Domnului. Cine-i?
– Rafail. Preasfințite, vă cheamă acum părintele duhovnic Daniil până la cimitir, că se petrece o minune mare acolo.
Episcopul s-a dus imediat.
– Preasfințite, ia ascultă ce-i în mormântul ăsta!
– Rafail, dar de când îl bate?
– Au trecut patruzeci de zile.
– Și când îl bate?
– Îl bate numai când este un ceas până în miezul nopții și unul după miezul nopții. Două ceasuri îl bate și pe urmă nu se mai aude. Atunci a întrebat episcopul:
– Ce-i de făcut, părinte duhovnic?
– Trebuie să-l dezgropăm, să vedem ce-i cu dânsul, că acesta a avut mare blestem.
Pe cruce era scris: „Aici odihnește robul lui Dumnezeu, Ganciu – așa l-a chemat din botez -, fost administrator al Episcopiei Hușilor”, de origine bulgară, că bulgarii sunt tot ortodocși. Murise de mai mulți ani. Și acum îl băteau dracii, tot ca să-l descopere Dumnezeu și să fie dezlegat, săracul.
A doua zi au chemat pe omul care răspunde de cimitir, să dezgroape pe acel creștin. Când lau dezgropat a doua zi, nici limba din gură nu era putredă. Cum l-au pus când a murit, așa l-au găsit. Unghiile crescuseră ca secera; îi crescuse barba și părul în mormânt până jos; era negru la față și umflat ca doba. Dar nici hainele de pe el nu erau putrede. Nimic. Sicriul era întreg și el.
L-au rezemat de biserică și i-au pus basma albă pe ochi, că se speria lumea cât era de urât. A venit lume multă, că se auzise că la episcopie au găsit pe unul pe care-l băteau dracii în fiecare noapte câte două ore, și este de mai mulți ani neputred.
Episcopul a chemat șapte duhovnici mari, între care și cel al episcopiei, și a zis: „Hai să-i facem o dezlegare!”
Și au îngenuncheat fiecare și au citit dezlegare pentru Ganciu. I-au citit rugăciunile, l-au dus în biserică și i-au făcut toată rânduiala înmormântării cu dezlegări. Apoi l-au îngropat la loc.
După ce l-au îngropat, l-au întrebat pe Rafail dacă se mai aude cum îl bat dracii. Nu s-a mai auzit nimic nici în ziua de azi.
După un an, când l-au dezgropat, era deja praf. S-au risipit toate oasele, s-au făcut țărână. Sa mirat toată lumea ce minune a fost acolo. El a cerut ajutor să fie dezgropat săracul. Câtă vreme trupul lui nu era putred, sufletul era în muncile cele negrăite ale iadului, dar cu dezlegările atâtor duhovnici și ale episcopului, l-a iertat Dumnezeu.
Cleopa Ilie; Ne vorbește părintele Cleopa vol. 8