Un frate l-a întrebat pe Gheronda: „Cum de oamenii din lume, cu toate că neglijează posturile, sunt indiferenți față de rugăciune, nu iau parte la slujbele de priveghere, se satură de toate mâncărurile, acționează conform dorințelor lor, se înșală unii pe alții prin afacerile lor și își cheltuie cea mai mare parte a zilei în depunere de jurăminte și în confirmări făcute sub jurământ, cum nu cad și nu ajung să spună că păcătuiesc și că își pun loruși piedici pentru primirea Sfintei și Dumnezeieștii Împărtășanii? Dimpotrivă, noi, monahii, cu toate că suntem afierosiți cu totul posturilor și privegherilor și privirii plecate în jos și mâncăm hrană uscată și, cu toate că noi suntem lipsiți de orice odihnă trupească, totuși noi plângem și ne tânguim și spunem că ne-am rătăcit și că am pierdut Împărăția lui Dumnezeu și suntem vrednici de iad?”
Iar Gheronda, după ce a suspinat, a spus: „Frate, bine ai spus că oamenii din lume nu cad (zilnic), pentru că ei au o dată pentru totdeauna o cădere mare și cumplită și nici nu pot să se ridice, dar nici nu mai au unde să cadă mai mult. Căci ce grijă să mai aibă diavolul să se lupte cu aceștia care sunt căzuți pentru totdeauna și niciodată nu se ridică?
Însă monahii câteodată biruiesc, iar alteori sunt biruiți, cad și se ridică, se întristează și sunt îndurerați, luptă și se duce bătălie împotriva lor (sunt luptați de satana), dar se luptă cu adversarul lor, diavoIul. Dimpotrivă, oamenii din lume, datorită multei lor ignoranțe, după ce că rămân în prima cădere și nici nu au conștiința că au căzut, nu au grijă deloc să se ridice dintr-o asemenea cădere.
Fiul meu, ca să afli însă că nu numai eu și tu, care avem impresia că suntem monahi — dar în realitate suntem la mare depărtare de acest mod de viață monahal — avem nevoie ca întotdeauna să fim îndurerați și să plângem — dar și marii părinți, adică asceții și pustnicii au nevoie de această întristare, să asculți aceasta cu înțelepciune și să îți faci o părere corectă despre acest lucru. Dumnezeu a spus că minciuna provine de la diavolul, iar a se uita cineva la o femeie cu o privire pătimașă a considerat-o a fi adulter, și mânia asupra aproapelui a comparat-o cu uciderea, și pentru fiecare cuvânt în deșert (adică în plus, fără rost – n. trad.) vom da seama. Așadar, cine este un asemenea om și unde să îl găsim pe cel care nu a spus niciodată vreo minciună și nici nu a fost încercat vreodată de dorința prin privire și care niciodată nu s-a mâniat în mod nepotrivit pe aproapele lui și nu a fost responsabil de un cuvânt în deșert, astfel încât să nu aibă nevoie de pocăință?
Și să știi aceasta, fiul meu, că cel care nu se va preda cu totul pe sine vieții celei răstignite, prin cuget umilit și prin dorința de a se smeri pe sine, și nu va renunța la sine însuși, astfel încât să fie călcat în picioare de toți și să fie nedreptățit și batjocorit și luat peste picior, iar toate acestea să le primească chiar cu o dispoziție bună și cu bucurie, spre slava lui Dumnezeu și să nu pretindă nicidecum drepturi omenești, adică slavă și cinste sau laudă sau desfătare prin mâncare sau băutură sau îmbrăcăminte, nu poate să devină un creștin adevărat.”
din cartea: Realități pe care nu trebuie să le uităm