mar. apr. 20th, 2021

Cuvânt de folos

Cuvintele sunt cărările faptelor

Din ce legiune au căzut demonii și cine îi va înlocui?

După învățătura biblică și patristică a Bisericii noastre, demonii făceau parte la început din legiunea puterilor îngerești netrupești și au fost zidiți, ca toți îngerii, de către Dumnezeu. Adică Dumnezeu, din bunătate nesfârșită, i-a adus la existență, cu scopul de a se face și ei părtași, ca ființe cugetătoare, la fericirea Lui.

Au fost zidiți, așadar, lipsiți de răutate și buni, cu voință și dorință proprii. Nu exista urmă de viclenie și necurăție în firea lor, căci Dumnezeu n-a zidit demoni, ci îngeri. De altfel, Dumnezeu n-a zidit niciodată ceva rău „din fire”; toate făpturile Lui au fost „bune foarte” (Facerea 1: 31).

Desigur, căpetenia demonilor, Lucifer, era cel mai strălucitor și mai înțelept dintre toți îngerii. Însă, cu toate aceste harisme cu care fusese înzestrat, a căzut într-o greșeală tragică și totodată pierzătoare: s-a gândit cu trufie să urce pe tronul lui Dumnezeu, să se facă singur dumnezeu, asemenea Ziditorului său. N-a vrut, adică, să urmeze, precum ceilalți îngeri, calea desăvârșirii prin participarea lui la lucrările necreate ale lui Dumnezeu, ci a ales să se îndumnezeiască singur, să ajungă asemenea lui Dumnezeu.

Cugetul acesta al său a însemnat și nimicirea lui: a căzut ca un fulger din cer, cum mărturisește Evanghelia (Luca 10: 18). Și căderea sa a fost tragică. S-a prăbușit din pricina mândriei lui. Și-a pierdut rangul său înalt, ceresc. Din înger luminos a devenit demon întunecat.

Căderea aceasta tragică este descrisă alegoric, după părerea multor Părinți, de către proorocul Isaia, în profeția lui despre căderea împăratului Babilonului: „Cum a căzut din cer Luceafărul, cel ce răsărea dimineața! Acum e zdrobit la pământ… Dar tu ai zis în cugetul tău: – În cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului îmi voi așeza tronul… deasupra norilor mă voi ridica, fi-voi asemenea Celui-Preaînalt…” (Isaia 14:12-14).

Este descris, de asemenea, de către proorocul Iezechiel în plângerea lui pentru nimicirea împărăției Tirului: „Inima ta s-a înălțat și a zis: «Sunt un dumnezeu  și stau pe scaunul lui Dumnezeu în inima mărilor»… Tu erai petecea desăvârșirii, deplinătatea înțelepciunii și cununa frumuseții. Tu te aflai în Eden, în grădina lui Dumnezeu; hainele tale erau împodobite cu tot felul de pietre scumpe… Fost-ai fără prihană în căile tale din ziua facerii tale și până s-a încuibat în tine nelegiuirea… Din pricina frumuseții tale s-a îngâmfat inima ta, și pentru trufia ta ți-ai pierdut înțelepciunea; de aceea te-am aruncat la pământ…” (Iezechiel 28:2-12; 15: 17).

Mulțime de îngeri l-au urmat cu voia lor pe îngerul apostat în căderea lui și s-au despărțit de Dumnezeu. Îngerii aceștia, după părerea Sfântului Ioan Damaschinul, făceau parte din legiunea a noua, cărora, avându-l căpetenie pe Lucifer, li se încredințaseră păzirea „pământului și a împrejurimilor lui”. Însă, după părerea Sfinților Ieronim și Casian, aceștia proveneau din legiuni diferite, și îndeosebi din legiunile Începătoriilor și Stăpâniilor, după cuvântul apostolului Pavel: „Căci lupta noastră nu este împotriva cărnii și a sângelui, ci împotriva Începătoriilor, împotriva Stăpâniilor… împotriva duhurilor răutății” (Efeseni 6: 12). Potrivit acestei versiuni, Lucifer a căzut din legiunea Serafimilor. O a treia variantă pomenește despre o legiune îngerească diferită – a zecea care a căzut împreună cu căpetenia ei (după Sfântul Petru Damaschinul). Locul acestei legiuni va fi luat în cer de către legiunea monahilor, avându-l căpetenie pe Sfântul Ioan Botezătorul (după tradiția monahală). Astfel se explică, potrivit acestei variante, deosebita invidie și ura neistovită a demonilor împotriva cinului monahal cel asemenea îngerilor.

Cert este că, din îngerii apostați, s-a alcătuit o nouă legiune, legiunea duhurilor rele, a demonilor.

Deși demonii și-au dat imediat seama că prin răzvrătirea lor n-au izbutit să devină „prădători ai dumnezeirii” (Tatian), totuși nu s-au pocăit. Au rămas potrivnici și vrăjmași ai lui Dumnezeu (Matei 13: 39). Neputând însă să-L vatăme cu nimic pe Dumnezeu, s-au întors împotriva zidirii Lui, și îndeosebi împotriva omului, care era cea mai desăvârșită făptură pământească a Sa.

Astfel, în chip viclean, au provocat tragedia omenirii. Adică au reușit, punând ca momeală asemănarea cu Dumnezeu (Facerea 3: 5), să-l dezbrace pe om de dumnezeiescul har și să-l scoată din rai. Și, firește, până astăzi, principala lor grijă este să-l țină departe de Dumnezeu, împiedicându-l să se întoarcă lângă El pe drumul pe care l-a deschis Hristos, prin întruparea și jertfa Sa.

Așadar, demonii, după ce au devenit „cu voia lor” răi – cu toate că gustaseră din belșug harul, bunătatea și fericirea lui Dumnezeu -, au pierdut orice nădejde de pocăință și întoarcere. „După cădere n-a mai fost pentru ei pocăință, așa cum nici pentru om nu mai este pocăință după moarte” (Sfântul Ioan Damaschinul).

Cu toate acestea, după altă versiune patristică, „înainte de zidirea omului, a existat pentru diavol putința de a se pocăi. Însă după ce lumea a fost zidită, raiul a fost așezat, omul a fost plăsmuit și porunca dumnezeiască a fost dată, și din invidia diavolului a urmat fărădelegea făpturii cinstite, putința lui de pocăință a dispărut” (Vasile cel Mare). Sfântul Casian tălmăcește astfel acest lucru: „Primul păcat al diavolului a fost egoismul, și l-a costat căderea. Al doilea păcat al său a fost invidia față de om, care abia fusese plăsmuit și primise chemarea spre o slavă în care acela se desfătase înainte de cădere. Așadar, patima invidiei l-a aflat pe diavol pe când avea încă putința de a se ridica și de a dialoga cu omul. Dar dreapta hotărâre a lui Dumnezeu l-a prăbușit definitiv. De acum nu va mai putea să umble drept, nici să-și îndrepte privirea în sus”.

Dacă diavolul s-ar fi putut pocăi cu adevărat, Dumnezeu ar fi iconomisit izbăvirea lui, după cum a iconomisit și izbăvirea omului. N-a făcut-o însă, pentru că firea Iui se stricase definitiv. Și este știut că firea diavolească este total diferită de cea omenească. Adică diavolul, duh fiind, „este simplu. Firea lui nu se desface în părți. Când vrea ceva, îl vrea cu întreaga lui fire… Voia duhului exprimă ființa sa, adâncimea firii lui. Așadar, atunci când în chip liber s-a depărtat de Dumnezeu, nu s-a stricat numai voia lui, ci și firea sa, care este una cu voia… Îngerul bun a devenit rău, fără să mai aibă putința de a se pocăi și întoarce la Dumnezeu” (profesorul A. Theodor).

Omul, dimpotrivă, după cădere, avea putința de a se pocăi, căci firea lui nu este simplă. Este complexă, alcătuită din suflet și trup. Voia sa liberă putea să fie înrâurită și de factori exteriori, ceea ce s-a și întâmplat la căderea lui: n-a căzut de unul singur, ca diavolul, ci a fost amăgit. De aceea s-a pocăit amarnic, a fost miluit de Dumnezeu și s-a putut întoarce „întru binele de la început” prin întruparea lui Hristos.

din cartea: Demonii și lucrările lor