Obsesive, adică existente independent de voința și dorința omului, pot fi atât anumite gânduri, amintiri, idei, îndoieli, cât și acțiuni.
Foarte des obsesiile sunt urmarea unei lucrări drăcești, Sfântul Ignatie Briancianinov spune: „Duhurile răutății duc război împotriva omului cu o asemenea viclenie, încât gândurile și închipuirile aduse de ei sufletului par născute chiar în acesta, iar nu de la duhul rău cel străin lui, care se străduiește să lucreze într-ascuns.”
Preasfințitul Varnava Beliaev scrie: „Greșeala oamenilor din ziua de astăzi este aceasta: ei cred că suferă doar «de la gânduri», însă de fapt și de la draci… Când încearcă să biruie gândul prin gând, ei văd că gândurile potrivnice nu sunt simple gânduri, ci gânduri «obsesive», adică gânduri cu care nu poți s-o scoți la capăt și înaintea cărora omul este neputincios, gânduri nelegate de firul nici unei logici și străine pentru el, străine și urâcioase… Dar dacă omul nu recunoaște Biserica, harul, Sfintele Taine și valorile virtuților, are cu ce să se apere? Bineînțeles că nu. Și atunci, de vreme ce inima este goală de virtutea smereniei, iar împreună cu aceasta de toate celelalte, vin dracii și fac cu mintea și cu trupul omului ce vor (Mt. 12, 43-45).”
Aceste cuvinte ale vlădicăi Varnava sunt confirmate întocmai de practica clinică. Nevrozele obsesive se tratează mult mai anevoios decât toate celelalte forme nevrotice. Adeseori ele nu cedează la nici un tratament, istovindu-și „posesorii” prin suferințe foarte grele. În cazul obsesiilor persistente, omul este mult privat de capacitatea de muncă și devine pur și simplu un invalid. Experiența arată că adevărata vindecare poate veni doar prin harul lui Dumnezeu.
În cadrul nevrozei stărilor obsesive sunt incluse de obicei și fricile obsesive. Nu este om pe fața pământului care să nu știe ce înseamnă frica. Frica este în firea omului căzut, care se teme instinctiv de amenințarea din afară. Temei fricii îi sunt consacrate numeroase studii științifice. Ea a fost tratată și din punct de vedere teologic. Noi însă vom atinge doar câteva aspecte ale acestei teme complexe.
Ei bine, ce este frica ? Literatura psihologică numește „frică” emoția care apare în situații de amenințare la adresa individului, Dacă, să zicem, durerea reprezintă urmarea unei acțiuni reale a unor factori periculoși, frica apare o dată cu sesizarea lor anticipată. Frica are multe nuanțe sau trepte: temere, frică, spaimă, groază. Dacă sursa pericolului este nedefinită, se vorbește de „alertă”. Reacțiile de frică neadecvate sunt numite „fobii”. Sindromul fobic (de la grecescul phobos — frică) este un fenomen foarte răspândit. Sunt distinse numeroase stări fobice. De pildă, nosofobia (frica de boală), agorafobia (frica de spații deschise), claustrofobia (frica de spații închise), eritrofobia (teama de înroșire), misofobia (teama de murdărire) ș.a. Toate acestea sunt exemple de frică patologică, adică nelegată de o amenințare reală.
Frica poate apărea și din puținătate de suflet, din lașitate. Lașitatea poate fi, din păcate, și „altoită” pe om dacă, de exemplu, copilului i se spune din cinci în cinci minute ceva de genul: Nu pune mâna !” „Nu te cățăra acoIo!” „Nu te apropia !” ș.a.m.d.
Psihologii disting așa-numitele „frici ereditare”, care „migrează” de la părinți la copii: de pildă, frica de înălțime, de șoareci, de câini, de gândaci și multe altele de acest gen, Enumerarea poate continua la nesfârșit. Aceste frici persistente sunt deseori descoperite ulterior și la copiii celor bolnavi.
Se face, de asemenea, distincție între frica situativă, care apare în momentul amenințării, pericolului, și frica dependentă de personalitate, a cărei apariție este legată de particularitățile caracterului.
În Dogmatica sa, sfântul Ioan Damaschin arată: „Frica este de șase feIuri: nehotărârea, sfiala, rușinea, groaza, uluirea, neliniștea. Nehotărârea (oknos) este frica în fața unei fapte care urmează să fie săvârșită în viitor. Sfiala (aidos) este frica în fața unei mustrări așteptate -— un simțământ minunat. Rușinea (aischyne) este frica în fața unei fapte rușinoase deja săvârșite, și acest simțământ nu este nici el fără nădejde în ce privește mântuirea omului. Groaza (kataplexis) este frica în fața a ceva măreț. Uluirea (ekplexis) este frica în fața a ceva neobișnuit. Neliniștea este frica în fața nereușitei, fiindcă atunci când ne temem că vom suferi nereușită ne încearcă neliniștea.”
Îmi amintesc de un pacient ce cunoscuse o frică manifestă de moarte în urma unui infarct miocardic. Cu ajutorul lui Dumnezeu, bolnavul nostru s-a pus pe picioare, inima i s-a întărit, însă frica chinuitoare nu-l părăsea, Ea se accentua mai ales în transportul în comun și în orice spațiu închis. Pacientul meu era om credincios, și ca atare îmi era ușor să vorbesc cu el pe față. Mi-aduc aminte că l-am întrebat dacă se întâmplă ceva vreodată fără voia sau fără îngăduința lui Dumnezeu — la care el a răspuns plin de convingere: „Nu”. „Atunci”, am continuat eu, „presupuneți cumva că moartea dumneavoastră poate fi o întâmplare absurdă?” Și la această întrebare pacientul meu a rostit un „nu” ferm. „Ei bine, atunci descărcați-vă de această povară și încetați să vă mai temeți!”, l-am sfătuit eu.
În cele din urmă, raționamentele noastre au dus la încheierea că omul nostru își va „permite” să moară dacă așa îi va plăcea lui Dumnezeu. După ceva vreme mi-a povestit următorul lucru, Când frica a revenit, și-a spus în sinea sa: „Viața mea este în mâinile lui Dumnezeu. Doamne ! Fie voia Ta !” Și frica a dispărut, s-a topit ca zahărul într-un pahar cu ceai fierbinte și n-a mai apărut.
Nu rareori mi se întâmplă să mă întâlnesc cu tot felul de frici, a căror proveniență eu o leg de ignoranța religioasă, de neînțelegerea esenței sfintei Ortodoxii. De pildă, vin oameni la consultație în stare de frică și spun următorul lucru: „Am făcut un mare păcat dând lumânările la slujbă cu mâna stângă!” sau: „Am pierdut cruciulița de la botez. Acum totul este pierdut pentru mine!” sau: „Am găsit pe pământ o cruciuliță și-am ridicat-o. Pesemne că am luat asupra mea crucea altcuiva!” Ascultând asemenea „plângeri”, te apucă oftatul.
Alt fenomen răspândit sunt diferitele superstiții (de tipul „pisica neagră” ș.a.m.d.) și fricile care „cresc” pe acest teren. La drept vorbind, aceste superstiții sunt un păcat pentru care omul trebuie să se pocăiască și pe care trebuie să-l mărturisească la spovedanie.
Frica Domnului este adevărata înțelepciune, se spune în Sfânta Scriptură (Iov 28, 28). Dacă în suflet nu este frică de Dumnezeu, de regulă se află în el diverse frici nevrotice. Adevărul este înlocuit cu un surogat. Și mai mult. În Sfânta Scriptură citim: în iubire nu este frică, ci dragostea desăvârșită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa (I In. 4, 18). Așadar, prezența fricii în sufletul omului arată lipsa ori insuficiența dragostei.
Sfinții Părinți arată că în spatele fricii se ascunde adesea slava deșartă. În acest plan este caracteristică frica înaintea unei apariții în public sau frica de comunicare, care este dictată de faptul că în adâncul sufletului omul se teme să nu pară mai puțin inteligent sau talentat decât i se pare lui că este de fapt. Și iată ce este remarcabil: când omul își dă seama de asta și se smerește, își îngăduie o greșeală sau o scăpare, se gândește mai mult la ce va spune, nu la cum va spune, ca mai întâi de toate să placă lui Dumnezeu, situația se schimbă radical, în suflet apar pacea și liniștea.
La vremea mea m-am lovit de un curios caz clinic. Am consultat o familie în care mama și fiul sufereau de frici obsesive pentru sănătatea lor, inducându-și-le alternativ unul celuilalt.
În cursul discuției s-a lămurit că mama pacientului meu fusese tratată psihiatric vreme îndelungată pentru frici obsesive, iar el era un băiat foarte impresionabil și emotiv. La vârsta de 18 ani se ivise la el pentru prima dată frica obsesivă de apariția unei tumori maligne. Bolnavul își examina în mod constant corpul, studia literatura oncologică, era deprimat, apăsat. El a precizat că frica a apărut pe neașteptate, după ce mama sa îi povestise despre fosta sa boală.
Pe acest fond, la mamă au apărut din nou temeri pentru sănătatea ei. A hotărât că are „cancer la sânge”, întrucât se simțea moale, apatică. După consultul oncologic amândoi au fost declarați sănătoși și în scurt timp s-au însănătoșit de păruta „boală”, dar după aceea s-au mai îmbolnăvit de două ori de fobii. O dată boala a fost legată de infarctul bunicii, când ei au hotărât că sunt bolnavi de inimă; altă dată se temeau că vor muri într-un accident de automobil. La început frica apărea la unul, după aceea apărea și la celălalt.
Asemenea cazuri, când după apariția fricilor obsesive la unul dintre membrii familiei s-au îmbolnăvit și alții, sunt cunoscute. Astfel, S. N, Davidenkov a descris un bolnav ce suferea de un tic asociat cu teama de a nu se înroși sau transpira. Sora mamei acestuia era obsedată că transpiră prea mult, una dintre fiicele ei — de teama de a nu se înroși, iar sora bolnavului — de teama infarctului miocardic.
O familie pe care am avut ocazia să o consult era necredincioasă — iar când în suflet nu este credință, nu este frică de Dumnezeu, în el pot „înflori” alte frici: bolnăvicioase, prostești, obsesive. Sufletul este prin firea sa creștin și poate că, trăind într-un mediu neduhovnicesc, se întristează în felul său și se „șochează” din orice.
Dacă e să vorbim despre fricile copiilor, în acest caz putem distinge chiar o anumită legitate sau anumite etape. De la unu la trei ani copilul poate fi afectat de frică, neliniște marcată pe timpul despărțirii de oamenii apropiați și în primul rând de mamă. Frica poate să apară și la schimbarea bruscă a unui stereotip, a regimului zilei.
De Ia trei la cinci ani, când copiii au deja o anumită experiență de viață, se adaugă și fricile imaginare (personaje fabuloase, impresii care erup din subconștientul copilului în conștientul acestuia, istorii care pentru el sunt stranii ș.a.). Iată încă un motiv pentru care sufletele și ochii copiilor trebuie apărați de orice lucru neevlavios, josnic. Este important ca sufletul copilului să fie hrănit cu harul lui Dumnezeu.
Caracteristică pentru copiii între cinci și șapte ani este frica de moarte (de moartea proprie, a părinților, a bunicilor). Sufletul copilului nu se împacă cu moartea, ce i se pare nefirească. Și iată ce este important aici: copiii credincioși din familii îmbisericite practic nu cunosc genul acesta de frică. Ei știu că moartea este pentru om începutul veșniciei.
Copiii nu trebuie în nici un caz închiși într-o cameră sau magazie întunecoasă, nici speriați cu „bau-bau”, sau cu: „o să te dăm la alți părinți”, sau cu: „o să trăiești pe stradă” și altele de acest gen. În afară de frică, aceste metode pseudopedagogice nu aduc nici un rezultat.
prof. dr. Dmitri Avdeev; Nervozitatea; cauze, manifestări, remedii duhovnicești