Mâna întreagă este mai mare decât orice deget: și dragostea este mai mare decât credința și nădejdea, deoarece credința și nădejdea rămân numai atât cât trăim aici, pe pământ, pe când dragostea rămâne în veac, și după plecarea noastră de pe pământ. Când cei vrednici se vor duce la Dumnezeu, nu va mai fi nevoie de credință, fiindcă Îl vor vedea față către față pe Cel în Care ei, trăind pe pământ, au crezut fără să ÎI vadă. Nu va mai fi nevoie nici de nădejde, fiindcă vor primi și vor avea cele în care nădăjduiau. Iar cu dragostea, care nu încetează niciodată, ÎI vor iubi în veci pe Domnul Dumnezeul lor, de vederea feței Căruia nu se vor sătura nicicând. Tocmai de aceea dragostea e mai presus de toate.
Suntem datori să ne lipim de inima lui Hristos nu numai cu o parte a iubirii noastre. Să nu ne împărțim dragostea în dragoste de Dumnezeu și dragoste de această lume, în dragoste de Ziditor și dragoste de zidire, ci să-L iubim pe Dumnezeu cu toată dragostea inimii noastre, din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul și din toată puterea (Mc. 12, 30). În inimă, care este izvorul și începutul dragostei de orice, zidirea să nu fie deopotrivă cu Ziditorul, făpturile să n-o iubească la fel ca pe Făcător.
Mai presus de toate e dragostea, iar dragostea dumnezeiască este cea mai puternică și cea mai trainică, cea mai tare, fiindcă Solomon zice în Cântarea cântărilor: Tare ca moartea e dragostea… Ape multe nu pot să stingă dragostea, nici râuri nu pot s-o potolească (Cânt. 8, 6-7). Tare este piatra credinței, pe care este întemeiată Biserica lui Hristos, dar tare este și acoperământul dragostei, cu care este acoperită Biserica, întrucât dragostea acoperă toată mulțimea păcatelor.
Nu a greșit cel ce a numit foc dragostea dumnezeiască. Focul luminează în întuneric — luminează și dragostea, după spusa Cuvântătorului de Dumnezeu: Cine iubește… rămâne în lumină, și nu este în el sminteală (1 In 2, 10). Focul încălzește — încălzește și dragostea, acoperind ca o haină toată mulțimea păcatelor. Focul arde vreascurile — și dragostea preface în cenușă vreascurile fărădelegilor noastre, precum s-a zis despre oarecine: Iartă-se păcatele ei cele multe, căci mult a iubit! (Lc. 7, 47). Ceara se topește de fața focului — se topește și inima omenească de căldura dragostei, după cuvântul Psalmistului: Făcutu-s-a inima mea ca ceara, topindu-se în mijlocul pântecelui meu (Ps. 21, 15). Văpaia focului arde în sus — și dragostea caută cele înalte și întrece toate virtuțile, fiind mai presus de toate. Tocmai acest foc focul dragostei ne-a fost adus din ceruri de Mântuitorul nostru. Foc, zice El, am venit să aprind pe pământ, și cât aș vrea să fie acum aprins! (Lc. 12, 49). O, dacă acest foc ar lumina mințile noastre, ar încălzi inimile noastre, ar topi sufletele noastre, ar aprinde duhul nostru! Aprinde-ne întru dragostea Ta, Multmilostive Cuvânt al lui Dumnezeu!
Focul nu arde de la sine. Chiar și trimis din cer, el are nevoie de lemne, căci și în Vechiul Testament focul de sus s-a pogorât asupra jertfelor lui Moisi și lui Aaron, dar ca să nu se stingă niciodată preoții puneau lemne pe altar zi și noapte.
În înțelesul duhovnicesc, jertfelnicul lui Dumnezeu este inima noastră, iar focul pogorât de sus e dragostea dumnezeiască, revărsată de sus asupra inimilor noastre, după cuvântul apostolesc: Dragostea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă (Rom. 5, 5). Cine vrea, să caute lemne cu care poate să aprindă în sine focul nematerialnic, duhovnicesc, focul dragostei dumnezeiești, și să-l păzească nestins în jertfelnicul inimii sale.
Nu e adevărată dragostea fără cruce, fără pătimire pentru cel iubit. Despre cei lipsiți de statornicie în credință se spune: Cred până la o vreme, dar în vreme de încercare se leapădă (l.c. 8, 13): și despre cei ce nu iubesc cu adevărat se poate spune: iubesc până la o vreme, dar în vreme de încercare cad.
La început, când încă nu se întărise în credință și în dragoste, Sfântul Petru credea că Îl iubește pe Domnul cu adevărat, și zicea: Sunt gata să merg cu Tine și la moarte! (Lc. 22, 33), dar când a venit vremea ispitei, vremea crucii, pătimirii, muceniciei, îndată a căzut: Nu-L cunosc pe Omul Acesta! (Mt. 26, 72). Adevărată este dragostea care nu fuge de cruce, nu se teme de pătimiri, este gata de răni și moarte pentru cel iubit, dragostea care în vreme de ispită nu cade, ci îndrăznește.
Sfăntul Dimitrie al Rostovului; Dacă vrei să ajungi la cer
[…] Hariton s-a nevoit pustnicește acest Cuvios Ioan, care, din tinerețe rănindu-se de dumnezeiasca dragoste, s-a lipit de Dumnezeu, după cele scrise: „Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine […]