Duhul tristeții când stăpânește sufletul, îl împiedică de la orice lucrare bună. Diavolul, prin „săgețile lui otrăvitoare” ne ispitește să cădem în tristețea akediei.
Sfântul Avva Casian scrie: „Duhul înfricoșător al tristeții, când stăpânește sufletul omului și-l întunecă în întregime, îl împiedică de la orice lucrare bună și-l umple de orice răutate. Pentru că nu-i îngăduie să se roage cu râvnă, nu-l lasă să îndure folosul sfintelor lecturi, îl face mânios și aspru față de frații săi, naște ura chiar și împotriva schimei monahale. Și în general, tristețea, după ce creează confuzie în toate gândurile mântuitoare ale sufletului și paralizează acțiunea și răbdarea lui, îl aduce pe punctul de a se purta ca un nesăbuit și ca un nebun, legându-l cu gândul deznădejdii.
Așa cum rugina distruge, așa cum molia mănâncă hainele și viermele lemnul, la fel și duhul tristeții mistuie sufletul omului. Îl convinge pe om să evite orice însoțire duhovnicească bună și nu-i îngăduie nici de la prieteni adevărați să primească sfat, nici să se bucure de vreo întâlnire folositoare și liniștitoare, ci după ce îi stăpânește întreg sufletul, îl umple cu nemulțumire și akedie. Și atunci îl pune să-i evite pe oameni, pentru că devin pricina tulburării. Și nu-l lasă să priceapă că boala nu se datorează cauzelor exterioare, ci că o are înlăuntrul lui, și se arată atunci când vin ispitele și prin încercare va ieși la suprafață. Fiindcă omul niciodată nu poate să sufere vătămare de la celălalt, dacă nu are înlăuntrul lui depozitate pricinile patimilor.
De aceea și Domnul nostru Iisus Hristos, Vindecătorul sufletelor, Singurul care, Creator fiind, cunoaște cu acrivie bolile sufletești și rânduiește pentru acestea medicamentele potrivite, nu poruncește să evităm însoțirile cu oamenii, ci să tăiem cauzele răutății care sunt înlăuntrul nostru, pentru că știe că sănătatea sufletului nu se realizează prin despărțirea de oameni, ci prin însoțirea cu oamenii virtuoși și prin lucrarea continuă a virtuții.
Prin urmare, cel care, chipurile, din anumite cauze binecuvântate îi părăsește pe frați, să fie sigur că nu înlătură prin alegerea lui pricinile tristeții, ci doar le-a amânat, pentru că boala pe care o are înlăuntrul lui îl va tulbura iarăși în alte împrejurări.”
Aici sfântul răspunde tuturor acelora care „se închid în ei înșiși” pentru că nu îndrăznesc să-i înfrunte pe ceilalți. Depresivii, ca să evite tristețile pe care le pricinuiesc ceilalți, se însingurează fără ca să scape însă de duhul tristeții, care-i are ca pricină nu pe ceilalți oameni, ci patimile care există înlăuntrul omului deprimat. Avva Casian continuă: „De aceea, să nu socotim pe niciunul dintre ceilalți ca pricină a tulburărilor patimilor noastre, ci doar pe noi înșine. Și războiul întreg să se facă împotriva patimilor care sunt înlăuntrul nostru. Pentru că dacă acestea, prin ajutorul lui Dumnezeu, ies dinlăuntrul nostru, nu doar cu oamenii, ci și cu fiarele sălbatice vom putea să trăim lesne, așa cum a spus fericitul Iov: «Fiarele sălbatice se vor împăca cu tine» (Iov 5, 23)„.
Duhul tristeții și înfruntarea lui Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață la rândul său: „Atacul continuu din partea păcatului risipește de multe ori puterea gândurilor și-l face pe atletul duhovnicesc să obosească și pricinuiește așa-numita akedie”. Într-adevăr, diavolul, prin „săgețile lui otrăvitoare” ne ispitește și încearcă fie să ne facă să consimțim vicleniei lui, fie să ne moleșim și să cădem în tristețea akediei, din pricina războiului continuu și puternic. N-ar trebui însă să ne înfricoșăm, ci să ne împotrivim.
Sfântul Casian ne povățuiește: „Întâi de toate, să ne luptăm împotriva duhului tristeții, care ne aduce deznădejdea, îndepărtându-ne din inimă și nădejdea în Dumnezeu. Pentru că acest duh nu l-a lăsat pe Cain să se pocăiască după păcatul uciderii de frate, nici pe Iuda după păcatul trădării Domnului. Doar acea tristețe s-o cultivăm, care constă în pocăință pentru păcatele noastre, care este unită cu nădejdea cea bună și care ne pregătește să dobândim bunurile cerești. Aceasta este cea fericită de Domnul prin cuvântul: «Fericiți cei ce plâng!» (Matei 5, 4). Aceasta este cea lăudată de către Apostol prin cuvintele «Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăință spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte» (II Corinteni 7, 10)„
Prin urmare, această tristețe mântuitoare, hrănind sufletul cu nădejdea care conduce la pocăință, este amestecată cu bucurie. De aceea îl și face pe om râvnitor și ascultător pentru orice faptă bună, apropiat, blând, lipsit de răutate, răbdător în orice osteneală bună, de vreme ce este tristețe după Dumnezeu. Și prin aceasta devin mai vădite roadele Sfântului Duh în om, adică iubirea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, credința, înfrânarea (vezi Galateni 5, 22). Celelalte roade opuse acestora, ale tristeții vătămătoare, sunt următoarele: akedia, lipsa de răbdare, mânia, ura, cearta, deznădejdea, lenevirea la rugăciune și psalmodie. Această tristețe trebuie s-o evităm, ca și desfrânarea, iubirea de arginți și celelalte patimi. Ea se vindecă prin rugăciune și prin cântare, prin nădejdea în Dumnezeu, prin cercetarea cuvintelor dumnezeiești și prin răbdarea în ispite.
Apostolul, cunoscând cât de grea este această boală și voind s-o smulgă din sufletele noastre, arată pricinile prin care se naște aceasta și zice: „Fraților, vă poruncim în numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriți de orice frate care umblă fără rânduială, și nu după predania pe care ați primit-o de la noi. Căci voi înșivă știți cum trebuie să vă asemănați nouă, că noi n-am umblat fără rânduială între voi, nici n-am mâncat de la cineva pâine în dar, ci, cu muncă și cu trudă, am lucrat noaptea și ziua, ca să nu împovărăm pe niciunul dintre voi. Nu doar că n-avem putere, ci ca să ne dăm pe noi înșine pildă vouă, spre a ne urma. Căci și când ne aflam la voi, v-am dat porunca aceasta: dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce. Pentru că auzim că unii de la voi umblă fără rânduială, nelucrând nimic, ci iscodind. Dar unora ca acestora le poruncim și-i rugăm, în Domnul Iisus Hristos, ca să muncească în liniște și să-și mănânce pâinea lor„.
Sfinții Părinți, cunoscători profunzi ai sufletului omenesc, pun un „diagnostic diferențial” corect între cele două feluri de tristețe și ne oferă o vindecare a depresiei, care constă în războirea patimilor prin rugăciune, psalmodie, lucrare, prin trăirea Sfintelor Taine și prin viață ascetică în general. Omul vindecat lucrează în chip corect tristețea. Dimpotrivă, pătimașul o folosește în chip rău și cade în depresie. Dacă depresia nu este înfruntată, urmările sunt dureroase.
Ieromonah Sava Aghioritul; Patimi și depresie
Este f greu de mica am crezut de bunici ,,mamei părinți,14 ani apoi a murit mamaia mea așa i ziceam,apoi primul iubit mă părăsit,apoi soțul care inca nu am dat divorț mă lovea cu pumni,picioare timp de 4 ani tot suportam,ieșirile lui,anturaje, beții,nu avea chef sa stea angajat,este de 2 ori operat de hernie disc,avem o fetiță de 13 ani,am plecat de la el cu fiica mea am stat cu un rom m a bătut cu palme, șuturi,avem un băiat 7 ani romi nu mă suportau că s româncă cu tulburări pshiice,i a rămas băiatul și fata am luat o cu următorul concubin care am băiat de 5 ani și 2 luni mă batut cu pumni in cap acum 3 ani poliția mi a luat fata a dus o la tata ei biologic,l am iertat pe concubin,apoi m a violat peste tot la 04 dimineața rămăsese beat încă și l am dat la poliție vs apoi iar l am iertat și acum de 3 ani sa cumințit puțin sper sa nu mai existe cu ajutorul lui Dumnezeu bătăi, jigniri,înjurături, blesteme,să mă gonească din casa lui cu băiatul nostru care nu vrea sa i facă ADN pt că mai are un băiat de 19 ani nerecunoscut și e a lui.dumnezeu cu mila pt toți oamenii
SLÅVIT SÅ FIE DOMNUL , TOTI COPIII TATÅLUI CERESC , TRÅIM PRIN CREDINTA CARE O AVEM ÏN SFÂNTA SCRIPTURÅ, BIBLIE , DIN EPISTOLA SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL , CÅTRE EVREI , CAPITOLUL 11 . CRED CÅCI ASA AU TRÅIT SFINTII NOSTRI PÅRINTI , ÏNAINTASI , CU ACIASTÅ CREDINTÅ .
Bunul Dumnezeu să-l odihnească în pace, pe soțul tău! Te înțeleg și soțul meu a plecat la Domnul, de 16 luni, viața mea s-a schimbat, dar, Voia Domnului, El știe cel mai bine ce ne este de folos, nouă și celor adormiți. Dumnezeu i-a luat, când au fost cel mai pregătiți pentru veșnicie, pentru mântuirea lor. Doamne ajută și ne iartă pe toți!
Si cand imprejurarile acestei vieti ne cultiva tristetetea, de pilda, daca iti moare sotul, singurul om care te-a iubit si te-a acceptat cu toate slabiciunile tale, ce-i de facut? Daca moartea lui e atat de inexplicabil de nedreapta- fiind crunta, desi el era un om profund credincios! -, ce-i de facut??? Cum sa-ti convingi mintea si inima ca asa TREBUIA sa se intample, cand stii prea bine ca moartea lui s-a datorat unor greseli omenesti si mai ales comoditatii si neiubirii de oameni a semenilor nostri, mai ales a celor care ne erau profund indatorati si mai erau si medici la Urgenta, deci acolo unde el ar fi putut fi salvat??? Cum sa-ti convingi mintea si sufletul ca negrul e alb??! E usor de scris din teorie, dar sa vad ce-ati face daca vi s-ar rapi brusc cea mai draga fiinta, intr-un mod ingrozitor de crud si de neexplicat!!!
Buna seara! Trec exact prin ce treceti Dvs. E crunt! E o realitate pe care nu o înțeleg și nu o accept….Nu știu cum sa merg mai departe când tot, absolut tot ma face sa alunec in trecut…..