mar. apr. 20th, 2021

Cuvânt de folos

Cuvintele sunt cărările faptelor

Duhul vremurilor din urmă – renașterea harismatică, un semn al vremurilor

Până la sfârșitul acestui veac, nu vor lipsi prorocii Domnului Dumnezeu, dar nici slugile Satanei. Dar în vremurile din urmă, adevărații slujitori ai lui Dumnezeu vor izbuti să se ascundă de oameni, și nu vor mai face în  mijlocul lor semne și minuni ca în ziua de azi, ci lucrarea lor o vor face în smerenie și neștiuți de nimeni, iar în Împărăția Cerurilor vor fi mai mari decât Părinții făcători de minuni din vechime. Căci în vremea aceea nimeni nu va mai săvârși înaintea ochilor oamenilor minuni, care să le aprindă inimile și să îi îndemne să caute nevoințele ascetice… Mulți, fiind stăpâniți de duhul neștiinței, vor cădea în prăpastie, rătăcind pe calea cea Iargă (ce duce la pierzare).
Profeția Sfântului Nifon de Constanția, Cipru

O „Cincizecime fără Hristos”

Pentru creștinii ortodocși, fenomenul contemporan al „vorbirii  în limbi” este și el un „semn”, ca și cel descris în Noul Testament; în cazul acesta însă, nu este semnul începutului propovăduirii Evangheliei mântuirii pentru toate popoarele, ci al sfârșitului ei. Creștinul ortodox care trăiește în trezvie Ie va da ușor dreptate apologeților „renașterii harismatice”, care spun că această nouă „revărsare a Duhului” vestește într-adevăr „sfârșitul apropiat al acestui veac” (pr. Eusebius Stephanou, în Logos, aprilie 1972. p. 3). Dar Duhul grăiește lămurit că în vremurile de apoi unii se vor depărta de la credință, luând aminte la duhurile cele înșelătoare și la învățăturile demonilor ( I Timotei 4, 1 ). Iar în zilele de pe urmă vom vedea duhuri diavolești făcătoare de semne (Apocalipsa 16, 14).

Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți ne spun limpede că duhul vremurilor din urmă nu va fi nicidecum unul de „renaștere spirituală” și de „revărsare a Duhului Sfânt”, ci dimpotrivă acela va fi timpul unei apostazii aproape generale, în care înșelăciunea diavolească va lua forme atât de subtile, încât până și cei aleși vor fi în pericol să îi cadă victime, iar dreapta credință creștină aproape va dispărea de pe fața păłnântului: Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi oare credință pe pământ? (Luca 18, 8). Satan va fi dezlegat tocmai în vremurile din urmă (Apocalipsa 20, 3), pentru a dezlănțui cea mai mare și ultima revărsare a râului pe pământ.

Mișcarea „renașterii harismatice”, produs al unei lumi care a pierdut Sfintele Taine și harul, al unei lumi ce însetează după „semne”, fără însă a fi în stare să deosebească duhurile prin care aceste semne se fac, este ea însăși un semn al acestor vremuri de apostazie. Mișcarea ecumenică însăși rămâne în continuare o mișcare a „bunelor intenții” și a unor „fapte bune” lipsite de vlagă și neconvingătoare; dar, odată ce i se va alătura o mișcare care să aibă „putere”, și care cu adevărat arată tot felul de puteri și de semne și de minuni mincinoase (II Tesaloniceni 2, 9), cine o va mai putea opri „Renașterea harismatică” reprezintă salvarea unui ecumenism împotmolit, pe care îl împinge către atingerea scopului său. Cât despre acest scop, după cum am văzut, el nu este doar unul de natură ne-creștină, și anume „reîntemeierea Bisericii lui Hristos” – ca să folosim cuvintele blasfemiatoare ale patriarhului Athenagoras al Constantinopolului —, ci, mai mult, acest țel declarat este doar primul pas în direcția atingerii adevăratului scop, de o anvergură cu mult mai mare, și care este cu totul străin de creștinism: realizarea unei „unități spirituale” a tuturor religiilor, care să cuprindă întreaga omenire.

Cu toate acestea, aderenții „renașterii harismatice” sunt convinși că experiența lor este „creștină”; ei nu doresc să aibă deloc de-a face cu ocultismul și cu religiile orientale și resping, fără îndoială, în mod categoric, ideea unei comparații între „renașterea harismatică” și spiritism. Și este  adevărat că, din punct de vedere religios, „renașterea harismatică” se află la un nivel superior spiritismului, care este produsul celui mai grosolan tip de superstiție și de credulitate; că tehnicile ei sunt mai rafinate, iar manifestările pe care le produce mai numeroase și mai ușor de obținut; și, de asemenea, că întreaga sa ideologie îi oferă aparența unei rnișcări cu caracter creștin – nu ortodox, ce-i drept, ci mai apropiat de fundamentalismul protestant, cu un adaos de culoare „ecumenică”.

Am arătat totuși că experiența „harismatică”, și în primul rând aspectul ei central, „botezul Duhului Sfânt”, este în mare măsură – dacă nu chiar în întregime – o experiență de tip păgân, mai apropiată de fenomenele de posedare demonică decât de orice trăire creștină. Se știe, de asemenea, că penticostalismul a apărut la periferia unui „creștinism” sectar, care nu mai păstrează aproape nimic din atitudinile și convingerile autentic creștine, și că el a fost de fapt „descoperit” ca rezultat al unui experiment religios, la care nici nu au luat parte creștini adevărați. Abia de curând, însă, s-a putut găsi o dovadă clară, care să evidențieze caracterul ne-creștin al experienței „harismatice” chiar prin afirmațiile unui apologet al acestei mișcări. Acesta ne spune că „botezul Duhului Sfânt” poate avea loc și fără Hristos.

Acest scriitor relatează cazul unei persoane care primise „botezul” și darul vorbirii în limbi și care îndemna pe toată lumea să caute să îl dobândească. El recunoștea, însă, că această experiență nu fusese pregătită prin pocăință, și că nu numai că nu renunțase la obiceiurile sale păcătoase, dar nu simțea nici măcar nevoia de a o face. Scriitorul în cauză concluzionează: „O cincizecime fără pocăință — o cincizecime fără Hristos —, iată până unde ajung unii dintre noi astăzi… Aceștia au auzit de vorbirea în limbi, și dorind să se identifice cu această înaltă experiență, caută pe cineva care să își pună mâinile asupra lor ca să le ofere astfel o împărtășire rapidă, ușoară și fără efort a darului, fără a mai fi nevoie de Hristos și de Crucea Lui”. Autorul afirmă totuși că vorbirea în limbi este fără îndoială „prima consecință, sau confirmarea Botezului cu Duhul Sfânt” (Harry Lunn, în Logos Journal, noiembrie – decembrie 1971, pp. 44, 47).

Cei care se apropie de „mișcarea harismatică” din interiorul unor denominațiuni creștine, nu fac decât să presupună că „botezul Duhului Slănt” ar fi o experiență creștină. Dacă însă o astfel de experiență le este accesibilă și celor care nu caută decât senzația unei stări înălțătoare, dobîndite fără nici un efort – atunci înseamnă că nu există, în mod necesar, nici o legătură între această experiență și Hristos. Însăși posibilitatea unei „Cincizecimi fără Hristos” arată că, în sine, această experiență nu are nici o legătură cu creștinismul; iar cei care se cred „creștini”, adesea sinceri și plini de intenții bune, atribuie acestei experiențe un conținut creștin pe care, de fapt, aceasta nu o are.

Nu este oare acesta numitorul comun al „experiențelor spirituale”, elementul necesar noii religii universale? Nu este acesta poate chiar cheia „ unității spirituale” a omenirii, pe care mișcarea ecumenică a căutat-o până acum în zadar?

„Noul creștinism”

Cu siguranță, unii vor pune la îndoială faptul că „renașterea harismatică” este o formă de mediumism; mijIoacele sau tehnica prin care se comunică „duhul” ei sunt, de altfel, de importanță secundară. Este însă cât se poate de clar că acest „duh” nu are nici o legătură cu creștinismul ortodox. În schimb, el se conformează aproape literal „profețiilor” lui Nicolai Berdiaev privitoare la „Noul Creștinism”, respingând categoric „spiritul monahal și ascetic al Ortodoxiei istorice”, fapt care spune totul despre falsitatea sa. „Duhul renașterii harismatice” nu este mulțumit de „creștinismul conservator care îndreaptă forțele sufletești ale ornului numai către pocăință și mântuire”. Considerând, ca și Berdiaev, că un astfel de creștinism este „incomplet”, el îi adaugă un al doilea nivel de fenomene „spirituale”, dintre care nici unul nu are caracter specific creștin (cu toate că oricine este liber să le interpreteze ca fiind creștine), și care le sunt accesibile tuturor, indiferent de credință și de faptul că se căiesc sau nu pentru păcatele lor, și care nu au absolut nici o legătură cu mântuirea. Acest duh pregătește „o nouă eră a creștinătății, o spiritualitate nouă și profundă, cu alte cuvinte o nouă revărsare a Duhului Sfânt” – ceea ce se află în totală contradicție cu afirmațiile Sfintei Tradiții ortodoxe.

lată cu adevărat un „nou creștinism” – însă ingredientul „nou” specific acestui creștinism nu constituie nimic original sau „avansat”, ci este doar forma pe care o îmbracă, în vremurile noastre, o religie diavolească veche de când lumea, și anume un păgânism de tip șamanist. Periodicul „ortodox harismatic” The Logos îl recomandă pe Nicolai Berdiaev drept „profet” tocmai pentru că el a fost „cel  mare teolog al creativității spirituale” (Logos, martie 1972, p. 8). Și într-adevăr, șamanii triburilor primitive sunt cei care știu cum să intre în contact și cum să se folosească de „puterile creative” primordiale ale universului – acele „duhuri de pe pământ, din văzduh și din ape” pe care Biserica lui Hristos le numește diavoli, și prin slujirea cărora se poate într-adevăr ajunge la extazuri și bucurii „creative” (acel „entuziasm și extaz nietzschean”, de care Berdiaev se simțea atât de aproape), necunoscute „creștinilor” plictisiți și căldicei care cad victime înșelăciunii „harismatice”. Însă ele nu duc la Hristos. Dumnezcu a Interzis legăturile cu acest tărâm ocult, „creativ”, în care rătăcesc așa-zișii „creștini” din ignoranță și din auto-amăgire.”Renașterea harismatică” nici nu are, de altfel, nevoie să intre în „dialog cu religiile necreștine”, deoarece sub numele de „creștinism” ea deja îmbrățișează aceste religii și devine ca insăși acea religie nouă pe care o vestea Berdiaev, o ciudată combinație de creștinism și păgânism.

Bizarul spirit „creștin” al „renașterii harismaticc” este descris foarte clar de Sfânta Scriptură și de tradiția patristică ortodoxă. Potrivit acestor surse, istoria lumii va culmina cu o figură „hristică” aproape supraumană, cu falsul Mesia sau antihristul. Acesta va fi „creștin” în sensul că întreaga sa activitate și chiar persoana lui se vor defini prin raportare la Hristos, pe Care Îl va imita în toate privințele posibile. Iar el nu numai că va fi dușmanul suprem al lui Hristos, dar, pentru a-i înșela pe creștini, va lua chiar chipul lui Hristos, venit pe pământ a doua oară ca să conducă lumea din templul reconstruit din Ierusalim.

Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi, până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credință și nu se va da pe față omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalță mai presus de tot ce se numește Dumnezeu, sau se cinstește cu închinare, așa încât să se așeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept Dumnezeu… Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui Satan, însoțită de tot felul de puteri și de semne și de minuni mincinoase, și de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască. Și, de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni, ca să fie osândiți toți cei care n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea (II Tesaloniceni 2, 3-4, 9-12).

Învățătura ortodoxă privitoare la Antihrist este o temă prea vastă pentru a putea fi prezentată aici. Însă dacă, așa cum cred adepții „renașterii harismatice”, zilele de pe urmă s-au apropiat într-adevăr, este de importanță crucială ca ortodocșii să cunoască această învățătură privitoare la cel care, după cum ne-a spus Mântuitorul Însuși, ne va arăta, împreună cu „prorocii mincinoși” ai acelor timpuri, semne mari și chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putință, și pe cei aleși (Matei 24, 24). Iar prin cei „aleși” nu se înțelege, desigur, mulțimea celor care ajung să accepte cea mai grosolană și mai nescripturistică înșelăciune, și anume că „lumea se află în pragul unei mari deșteptări spirituale”, ci turma cea mică, aceea căreia Mântuitorul i-a făgăduit:… că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăția (Luca 12, 32). Chiar și adevărații aleși vor fi așadar puternic ispitiți de marile semne și minuni ale lui Antihrist; dar mulții așa-ziși „creștini” îl vor primi pe acesta fără nici o rezervă, pentru că „noul” său „creștinism” este tocmai ceea ce caută ei.

„Isus (sic!) vine curând”

În ultimii ani, figura lui „Isus” (sic!) a căpătat, în mod semnificativ, o proeminență ciudată în America. Atât în ceea ce privește spectacolele de teatru, cât și filmul, vechea interdicție de a prezenta persoana lui Hristos a fost abrogată. S-au bucurat de o senzațională audiență musical-uri care reprezentau parodii blasfemiatorii ale vieții Sale. „Mișcarea lui Isus (sic!)” („Jesus Movement”)  orientare predominant „harismatică”, s-a răspândit spectaculos în rândul adolescenților și al tinerilor. Cea mai grosolană formă de muzică pop americană își revendică un caracter „creștin” în cadrul festivalurilor de masă, „Jesus-Rock”, și pentru prima dată în acest secol al XX-lea, melodiile așa-zis „creștine” ajung să se numere printre cele mai populare din America. Iar acest bizar amestec de sacrilegiu și mentalitate lumească de cea mai joasă speță se rezumă printr-un refren mereu repetat, ce pare să exprime așteptările și speranțele tuturor: „Isus (sic!) vine curând”.

Într-o Americă pustiită din punct de vedere psihic și religios, un incident „mistic” semnificativ se repetă în viețile unor oameni cât se poate de diferiți. Editorul unei publicații „harismatice” ni-l descrie, așa cum a fost relatat în cadrul unei adunări:

„Prietenul meu călătorea, împreună cu soția, pe autostrada 3 către Boston, și a oprit să ia un autostopist. Era tânăr și purta barbă, dar nu era îmbrăcat ca un hippie. A urcat în spate fără să vorbească prea mult, și și-au văzut de drum. După un timp, tânărul a spus pe un ton calm:  „Domnul vine curând”. Prietenul meu și soția sa au fost atât de uluiți, încât s-au întors amândoi să-l privească. Nu mai era nimeni pe bancheta din spate. Zguduiți, au oprit la benzinăria cea mai apropiată. Simțeau nevoia să povestească întâmplarea, indiferent de reacția interlocutorului. Dar lucrătorul de la benzinărie nu a râs, ci le-a spus numai: «Sunteți a cincea persoană care îmi povestește asta»”.

„M-au trecut fiorii, deși afară era cald. Și acesta era numai începutul. Unul după altul, alți șase participanți la adunare au povestit întâmplări similare, care se petrecuseră pe tot cuprinsul țării în ultimii doi ani” —în Los Angeles, Philadelphia, Duluth (unde fuseseră raportate la poliție treisprezece asemenea incidente într-o singură noapte), New Orleans. Uneori autostopistul era un bărbst, alteori o femeie. Mai târziu, un preot episcopalian i-a relatat editorului propria sa întâlnire, identică cu cele relatate mai sus, petrecută în statul New York. Editorul vedea în toate acestea un semn sigur că, într-adevăr, „Isus (sic!) vine curând” (David Manuel, Jr., în Logos Journal, ianuarie-februarie 1972, p. 3).

La o examinare atentă a scenei religioase contemporane — mai ales în America, de unde au pornit majoritatea curentelor religioase de masă din ultima sută de ani nu putem să nu remarcăm o foarte pronunțată atmosferă de așteptare hiliastă. Această constatare nu se aplică de altfel doar cercurilor „harismatice”, ci chiar și celor tradiționaliste sau fundamentaliste, care resping „renașterea harismatică”. Astfel, mulți romano-catolici tradiționaliști cred în venirea unei „ere mariologice” hiliaste care va preceda sfârșitul lumii. Aceasta constituie numai o variantă a răspânditei erori catolice de a încerca o „sanctificare a lumii”, sau, așa cum s-a exprimat acum cincisprezece ani (1964) arhiepiscopul de Seattle, Thomas Connolly, „de a transforma lumea contemporană în Împărăția lui Dumnezeu, ca pregătire pentru a doua Venire a Sa”. Evangheliștii protestanți, ca de exemplu Billy Graham, în propriul lor mod greșit de a interpreta Apocalipsa, așteaptă „mileniul” în care „Hristos” va domni pe pământ. Alți evangheliști din Israel găsesc că interpretarea lor milenaristă a lui „Mesia” este tocmai cea potrivită pentru a-i „pregăti” pe evrei pentru venirea Lui. Iar ultrafundamentalistul Carl Mclntire se pregătește să construiască în Florida (lângă Disneyworld!) o replică în mărime naturală a Templului din Ierusalim, fiind convins că se apropie momentul în care evreii vor construi însuși „Templul în care Domnul se va întoarce, așa cum a făgăduit” (Christian Beacon, 11 noiembrie 1971, 6 ianuarie 1972). Așadar, până și antiecumeniștii consideră că se pot alătura evreilor nepocăiți, spre a-l întâmpina pe falsul Mesia, pe Antihrist, spre deosebire de rămășița credincioșilor care ÎI vor primi pe Hristos așa cum Îl propovăduiește Biserica Ortodoxă, atunci când se va reîntoarce pe pământ prorocul Ilie.

De aceea, creștinul ortodox conștient, care cunoaște profețiile Sfintei Scripturi privitoare la zilele de pe urmă, nu se va lăsa impresionat când vreun pastor protestant îi va spune că „este extraordinar cum lucrează Isus (sic!) când ne deschidem inimile pentru El. Nu e de mirare că acum oamenii de toate credințele se pot ruga împreună” (Harold Bredesen, în Logos Journal, ianuarie- februarie 1972, p. 24); sau când aude de la un catolic adept al mișcării penticostale că membrii tuturor confesiunilor „încep acum să privească peste zidurile care îi despart, pentru ca fiecare să recunoască în celălalt chipul lui Isus (sic!) Hristos” (Kevin Ranaghan, în Logos Journal, noiembrie-decembrie 1971, p. 21). Dar cine este acest „Hristos”, pentru care se desfășoară în întreaga lume un asemenea program intensiv de pregătire psihologică și chiar fizică? Este acesta oare adevăratul nostru Dumnezeu și Mântuitor, Iisus Hristos, Care a întemeiat Biserica pentru mântuirea oamenilor? Nu cumva este falsul hristos, care va veni în numele său (Ioan 5, 43) și-i va uni pe toți cei care resping sau pervertesc învățătura Bisericii Ortodoxe celei Una?

Mântuitorul Însuși ne-a avertizat: Atunci, de vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo! să nu-l credeți. Căci se vor ridica hristoși mincinoși și proroci mincinoși și vor da semne mari și chiar minuni, ca să amăgească de va fi cu putință, și pe cei aleși. lată, v-am spus de mai înainte. Deci, de vă vor zice vouă: Iată este în pustie, nu ieșiți; iată, este în cămări, să nu credeți. Căci precum fulgerul iese de la răsărit și se arată până la apus, așa va fi și ieșirea Fiului Omului (Matei 24, 23-27).

Cea de a doua Venire a lui Hristos va fi cu neputință de confundat: ea se va întâmpla deodată, va veni pe neașteptate, din cer (Faptele Apostolilor 1, 11) și va însemna sfârșitul acestei lumi. Nu va exista nici un fel de „pregătire” în afară de aceea pe care și-o lucrează fiecare creștin ortodox, prin căință de păcate, viață duhovnicească, și grija de a nu cădea în greșeală. Cei care se „pregătesc” altfel, care spun că mesia este „aici” și mai ales „aici”, în Templul din Ierusalim — sau care predică „venirea în curând” a lui Iisus fără să avertizeze despre groaznica înșelare care va preceda această venire, sunt cu siguranță profeții lui antihrist, ai falsului hristos care trebuie să vină mai întâi și să amăgească lumea, inclusiv pe „creștinii” care nu sunt sau nu vor deveni cu adevărat ortodocși. Nu există nici un „mileniu” viitor. Pentru cei vrednici să-l primească, „mileniul” apocaliptic (Apocalipsa 20, 6) este chiar acum; este viața plină de har în sânul Bisericii Ortodoxe, de-a lungul acestei „mii de ani” de la prima Venire a lui Hristos și până la timpul lui Antihrist . Prin faptul că protestanții așteaptă „mileniul” în viitor, ei mărturisesc că nu-l trăiesc în prezent – cu alte cuvinte, că se află în afara Bisericii lui Hristos și că nu au gustat harul dumnezeiesc.

Trebuie Ortodoxia să se alăture apostaziei?

Astăzi (1979), unii preoți ortodocși, în frunte cu pr. Eusebius Stephanou, încearcă să ne convingă de faptul că „renașterea harismatică”, deși a apărut și se desfășoară în continuare în afara Bisericii Ortodoxe, ar fi totuși „ortodoxă” în spirit, prevenindu-ne chiar: „Nu rămâneți deoparte”. Însă nimeni dintre cei care au studiat această mișcare analizând lucrările principalilor săi reprezentanți, dintre care mulți au fost citați în cartea de față, nu se poate îndoi de faptul că această „renaștere”, în măsura în care se poate numi creștină, este în întregime protestantă prin originea, inspirația, intenția, practica, „teologia” și scopul său. Ea este o formă a „revitalizării” protestante, fenomen ce reține doar fragmente din ceea ce este autentic creștin, substituind creștinismului o isterie emoțională „religioasă” ale cărei victime cad în iluzia fatală că s-au „mântuit”.  Dacă „renașterea harismatică” diferă cu ceva de „revitalizarea” protestantă, atunci diferența constă numai în adăugarea unei noi dimensiuni, aceea a fenomenului cripo-spiritist, care este mai spectaculos și mai obiectiv decât simpla revitalizare care are un caracter mai subiectiv.

Acest fapt evident este grăitor confirmat prin analizarea fenomenului, pe care Părintele Eusebius Stephanou să-l confirme drept o „deșteptare ortodoxă” în periodicul The Logos.

Acest preot ortodox își informează cititorii că „Biserica ortodoxă nu s-a alăturat mișcării de redeșteptare creștină a zilelor noastre” (februarie 1972, p.19). El însuși întreprinde călătorii pentru a organiza întruniri după modeIul celor revivaliste („revitalizatoare”) protestante, din care nu lipsesc nici „chemarea de la altar” și nici obișnuitele „lacrimi și suspine” de emoție tipice adunărilor revivaliste („revitalizatoare”) (aprilie 1972, p. 4). Părintele Eusebius însuși, cu lipsa de modestie caracteristică acelorași cercuri, ne spune că „dau slavă și mulțumire lui Dumnezeu pentru că a revărsat lumina Duhului Său în sufletul meu, ca răspuns la rugăciunile pe care le-am înălțat neîncetat, zi și noapte” (februarie 1972, p. 19); și mai târziu se declară fățiș a fi „proroc” (aprilie 1972, p. 3). El nu menționează absolut nicăieri interpretarea ortodoxă a evenimentelor apocaliptice, însă o reia pe cea a fundamentalistului protestant Billy Graham, privitoare la „răpirea” care va premerge „mileniului”: „Marea zi a urgiei se apropie. Dacă îi rămânem credincioși lui Hristos, vom fi cu siguranță răpiți spre a fi împreună cu El, la fericitul sunet al trâmbiței, și vom fi cruțați de groaznica distrugere care se va abate asupra lumii” (aprilie 1972, p. 22). Și totuși, nici măcar fundamentaliștii nu sunt unanim de acord cu această eroare, care nu are nici un temei scripturistic și care desființează orice necesitate de a mai veghea împotriva amăgirii Antihrist. de care adepții „renașterii harismatice” își închipuie că vor fi cruțați.

Toate acestea nu sunt nici măcar pseudo-ortodoxie; protestantism curat, și încă de tipul cel mai îndoielnic. În zadar am căuta în revista Logos a Părintelui Eusebius Stephanou semn că această „deșteptare” este inspirată de tradiția ascetică ortodoxă: Viețile Sfinților, învățăturile Sfinților Părinți, slujbele bisericești, interpretarea  ortodoxă a Sfintei Scripturi. Anumiți „harismatici” ortodocși, este drept, fac uz de unele dintre aceste surse – dar, vai!, le amestecă cu „multe alte cărți scrise de creștini fervenți, implicați în mișcarea harismatică” (Logos, martie 1972, p.16) și în consecință le citesc în spirit „harismatic” – reținând, ca toți sectanții, din scrierile ortodoxe doar ceea ce i-au învățat noile doctrine care vin din afara Bisericii lui Hristos.

Este adevărat că o deșteptare ortodoxă este de dorit în zilele noastre, când mulți creștini ortodocși au pierdut duhul adevăratului creștinism, iar trăirea fierbinte și autentic creștină se întâlnește prea rar. Viața modernă a devenit prea confortabilă; viața lumească, mult prea atrăgătoare; pentru prea mulți oameni. Ortodoxia a devenit o simplă chestiune de apartenență la o organizație bisericească sau de îndeplinire „corectă” a unor ritualuri și practici care le rămân pur exterioare.

Este într-adevăr nevoie de o autentică deșteptare spirituală în Biserica Ortodoxă, dar nu aceasta este ceea ce vedem la ortodocșii aderenți ai mișcării „harismatice”. Ca și activiștii „harismatici” proveniți dintre protestanți sau romano-catolici, aceștia sunt în perfectă armonie cu spiritul vremii. Ei nu păstrează legătura cu izvoarele tradiției și spiritualității ortodoxe, preferând tehnicile protestante revivaliste („revitalizatoare”), ajunse acum la modă. Astfel se alătură celui mai important curent al „creștinismului” apostat al zilelor noastre: mișcarea ecumenică. La începutul anului 1978, arhiepiscopul lakov al Arhidiocezei grecești a Americii de Nord și de Sud a aprobat oficial activitatea pr. Eusebius Stephanou. dându-i totodată permisiunea de a predica oriunde pe tema „darurilor Duhului Sfânt”; astfel personajul cel mai „modernist” și ecumenist al structurii ecleziastice își dă mâna cu mișcarea „renașterii harismatice”, gest ce reflectă afinitățile care îi apropie. Adevăratul creștinism nu are însă nimic de-a face cu toate acestea.

„Deșteptări” ortodoxe autentice au existat în trecut. Ne gândim la Sfântul Cosma din Etolia, care mergea pe jos din sat în sat, în Grecia secolului al XVIII-Iea, îndemnându-i pe oameni să se întoarcă la credința vie a înaintașilor lor; sau la Sfântul Ioan de Kronstadt, din secolul nostru (al XX-Iea), care a dus străvechiul mesaj al trăirii creștin-ortodoxe mulțimii de orășeni din Sankt Petersburg. Sau la duhovnicii monahi ortodocși, cu adevărat plini de Duhul Sfânt, care au lăsat drept moștenire învățăturile vieții înduhovnicite atât monahilor, cât și mirenilor din urma lor. Ne gândim la Sfântul Simeon Noul Teolog din secolul al X-Iea și la Sfântul Serafim din Sarov din Rusia secolului al XIX-Iea. Sfântul Simeon este grav răstălmăcit de „harismaticii” ortodocși (Duhul de Care vorbea el este cu totul diferit de al lor!); iar Sfântul Serafim este invariabil citat fără a se ține seama de context, pentru a minimaliza accentul pe care îl punea el pe necesitatea de a aparține Bisericii Ortodoxe pentru a putea duce o viață cu adevărat înduhovnicită. În convorbirea Sfântului Serafim cu mireanul Motovilov, despre „dobândirea Duhului Sfânt” (pe care „harismaticii” ortodocși o citează fără pasajele subliniate aici), acest mare Sfânt spune: „Harul Duhului Sfânt, care ne este dăruit tuturor celor credincioși, prin taina Sfântului Botez, este pecetluit prin taina Mirungerii pe părțile cele mai însemnate ale trupului, așa cum a rânduit Sfânta Biserică (Ortodoxă), păstrătoarea din veac a acestui har„. Și mai departe: „Domnul îi ascultă deopotrivă pe monah și pe simplul mirean, cu condiția ca amândoi să fie ortodocși„‘.

Spre deosebire de adevărata trăire creștin-ortodoxă, „renașterea harismatică” nu constituie decât aplicarea în practică a modei „ecumenice” atât de răspândite — un creștinism contrafăcut, care Îl trădează pe Hristos și Biserica Lui. Nici un ortodox „harismatic” nu va obiecta vreodată la apropiata „unire” cu acei protestanți și romano-catolici care, așa cum spune imnul „harismatic” interconfesional, sunt deja „uniți în Duhul, uniți în Domnul” și care i-au dus către „experiența harismatică” pe care tot ei au dirijat-o. „Duhul” care a inspirat „renașterea harismatică” este duhul lui Antihrist sau, mai precis, al acelor demoni ai timpurilor de pe urmă, care, prin „minunile” lor, pregătesc lumea pentru venirea falsului mesia.

Copii, este ceasul de pe urmă (I Ioan 2, 18)

Ca și în zilele prorocului Ilie, Dumnezeu a păstrat în lume, fără știința înfierbântaților promotori ortodocși ai „deșteptărilor harismatice”, șapte mii de bărbați care nu și-au plecat genunchiul înaintea lui Baal (Romani I l, 4), adică un număr necunoscut de adevărați creștini ortodocși. Aceștia nu sunt nici morți duhovnicește, așa cum se plâng „harismaticii” ortodocși că au ajuns să fie turmele credincioșilor lor, și nici ostentativ „plini de duh”, așa cum au devenit aceiași credincioși aflați sub înrâurire „harismatică”. Ei nu se lasă antrenați de curentul general de apostazie și nici de falsele „deșteptări”, ci rămân ancorați în sfânta și mântuitoarea credință a Bisericii Ortodoxe și în Tradiția care s-a transmis de la Sfinții Părinți până în zilele noastre, luând aminte la semnele timpului și mergând pe calea cea strâmtă care duce la mântuire. Mulți dintre ei îi urmează pe episcopii puținelor Biserici Ortodoxe (din Statele Unite) care s-au ridicat hotărât împotriva apostaziei din zilele noastre. Sunt și alții, în alte Biserici Ortodoxe, care deplâng apostazia tot mai evidentă a ierarhilor lor și se luptă să găsească o cale de a-și păstra credința neatinsă; și de asernenea unii, din afara Bisericii Ortodoxe, ale căror inimi s-au deschis prin harul lui Dumnezeu și la chernarea Lui, și care fără îndoială se vor alătura adevăratei credințe ortodoxe. Acești „șapte mii” de oameni sunt păstrătorii adevăratei și unicei drepte credințe a vremurilor de pe urmă.

Dar, în afara acestei Ortodoxii autentice, întunericul se întinde într-una. Judecând după ultimele știri din sfera „religioasă”, este posibil ca „renașterea harismatică” să nu fie decât începutul timid al unei viitoare „ere a minunilor”. Mulți protestanți, care și-au dat seama de frauda „renașterii harismatice”, acceptă acum ca fiind autentică  spectaculoasa „renaștere” din Indonezia unde, după cum
ni se spune, au loc cu adevărat „minuni identice cu cele relatate în Faptele Apostolilor”. În numai trei ani, două sute de mii de păgâni s-au convertit acolo la protestantism, întotdeauna în împrejurări miraculoase: tot ce fac aceștia este în ascultare și supunere absolută față de „vocile”  și „îngerii” care le apar fără încetare și care, de obicei, citează din Sfânta Scriptură indicând și locul, și numărul versetelor; apa se preface în vin la fiecare ceremonie protestantă de împărtășire; apar mâini desprinse de trup care împart în mod miraculos hrană celor flămânzi; o întreagă ceată de diavoli este văzută cum părăsește un sat de păgâni, deoarece „unul mai puternic” („lsus” (sic!)) a venit să le ia locul; „creștinii” practică o numărătoare inversă pentru păcătosul care refuză să se pocăiască și, când ajung la „zero”, persoana respectivă moare; copiii învață noi imnuri protestante de la vocile unor ființe nevăzute, care repetă cântecele de câte douăzeci de ori, așa încât copiii să le țină minte; „reportofonul lui Dumnezeu” înregistrează cântecul unui cor de copii și îl redă apoi în auzul acelorași copii uluiți; foc coborât din cer arde icoane catolice („Domnul” din Indonezia este foarte pornit împotriva catolicilor); sunt vindecați treizeci de mii de bolnavi; „Hristos” apare din cer și „se pogoară” asupra oamenilor pentru a-i însănătoși; unii sunt transportați în mod miraculos dintr-un loc în altul și merg pe apă; predicatorii sunt însoțiți de lumini care le arată drumul noaptea, sau de nori care îi umbresc în timpul zilei; iar morții învie.

Este interesant că „vorbirea în limbi” lipsește aproape cu desăvârșire și este chiar interzisă de „renașterea” religioasă indoneziană în unele zone (deși poate fi întâlnită în multe altele), iar mediumismul pare uneori a fi înlocuit de intervenția directă a duhurilor căzute. Se prea poate ca această „renaștere”, cu mult mai puternică decât penticostalismul, să fie o etapă superioară a aceluiași fenomen „spiritual” (după cum penticostalismul însuși este o formă mai avansată de spiritism) și să anunțe iminența groaznicei zile în care, așa cum proclamă „vocile” și „îngerii” din Indonezia, „Domnul” urmează să vină – căci știm că Antihrist va „dovedi” lumii că este „Hristos”, tocmai prin asemenea „minuni”.

Într-o epocă în care ignoranța și înșelăciunea sunt aproape universale, când pentru cei mai mulți „creștini” Hristos este tocmai ceea ce învățătura ortodoxă numește Antihrist, Biserica Ortodoxă a lui Hristos este singura care păstrează și împărtășește harul dumnezeiesc. Aceasta este o comoară neprețuită, a cărei existență lumea așa-numit „creștină” nici măcar nu o bănuiește. Această lume, într-adevăr, lucrează împreună cu puterile întunericului pentru a-i câștiga de partea sa pe credincioșii adevăratei Biserici a lui Hristos, care sunt gata să creadă orbește că „numele lui Isus (sic!)” îi va mântui în ciuda apostaziei și blasfemiei lor, neținând seama de înfricoșătorul avertisment al Domnului: Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am prorocit și nu în numele Tău am scos demoni și nu în numele Tău minuni multe am făcut? Și atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtați-vă de la mine cei ce lucrați fărădelegea (Matei 7, 22-23).

Iar Sfântul Apostol Pavel adaugă acestui avertisment privitor la venirea lui Antihrist următoarea poruncă: Deci dar, fraților, stați neclintiți și țineți predaniile pe care le-ați învățat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (II Tesaloniceni 2, 15). Sunt unii care vă tulbură și voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, acum vă spun iarăși: Dacă vă propovăduiește cineva altceva decât ați primit, să fie anatema! (Galateni 1, 8-9).

Răspunsul ortodox la fiecare nouă „renaștere religioasă” și chiar la „redeșteptarea” ultimă și teribilă al lui Antihrist, este însăși Evanghelia lui Hristos, pe care singură Biserica Ortodoxă a păstrat-o neschimbată și a transmis-o neîntrerupt de la Hristos și Apostolii Săi. Iar harul Duhului Sfânt, doar Biserica Ortodoxă îl împărtășește, și numai fiilor săi credincioși, acelora care prin Taina Mirungerii au primit și care au păstrat nestricată adevărata pecete a darului Duhului Sfânt. Amin.

Serafim Rose; Ortodoxia și religia viitorului