Dum. oct. 18th, 2020

Cuvânt de folos

Cuvintele sunt cărările faptelor

Dumnezeu nu pune niciodată asupra omului o sarcină mai mare decât poate purta

În toate situațiile să ai privirea sufletului sus, de unde va veni și ajutorul.

Nu deznădăjdui, orice s-ar întâmpla, căci odată cu ispita vine și scăparea din ea. Dumnezeu nu pune niciodată asupra omului o sarcină mai mare decât poate purta. Dacă oamenii fac astfel, cu atât mai mult Bunul Dumnezeu, Care pentru om Și-a vărsat Sângele Său pe Cruce.

Prin răbdarea necazurile trecătoare, creștinii dobândesc bucuria și odihna cea veșnică.

Să nu-i fericim niciodată pe acei oameni care au aici pe pământ bucurie și pace neschimbată, ci mai degrabă să ne întristăm pentru ei, căci acea bucurie trecătoare li se va face piedică în viața viitoare.

Dumnezeu este milostiv, dar și drept; milostiv pentru această viață, însă Drept Judecător după moarte. Nu este cu putință ca Dumnezeu să dea creștinilor încercați de necazuri –  adevăraților creștini, iar nu celor numai cu numele – și în veșnicie întristare. Nu, ci acolo le va da bucurie neîmpuținată, pe care nimeni nu le-o va putea lua. Nu este cu putință ca Dumnezeu să ducă pe om dintr-un iad în alt iad. Așadar, mai degrabă să te bucuri, decât să te întristezi, căci Dumnezeu te-a învrednicit să suferi aici trecător, pentru a te odihni veșnic.

Bucuria cea veșnică este păstrată numai pentru creștinii întristați. Domnul ne spune în Sfânta Evanghelie pilda bogatului și a lui Lazăr: „Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ți aminte că ai primit cele bune ale tale în viața ta, și Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuiești.” (Luca 16, 25 )

Dumnezeu nu părtinește niciodată, ci va face ceea ce este potrivit Lui. Dacă vei arunca o privire la viețile Sfinților, vei vedea numai ispite, necazuri, întristări. Astfel și-au petrecut ei viața. Nimeni nu va intra în locașul cel veșnic, acolo unde este bucurie negrăită, prin desfătări, ci doar cei care, pentru păzirea poruncilor lui Dumnezeu, au răbdat tot felul de necazuri.

Domnul spune: „În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea.” (Ioan 16, 33 ) El este Dumnezeu Care a venit pe pământ și Care a îndurat în toată viața Sa osteneli și suferințe. Iar în cele din urmă cum Și-a sfârșit viața? Atârnat pe Cruce, ca un blestemat, pentru ca zidul blestemului să-l surpe.

Înfricoșătoarele suferințe au strâmtorat inima Dumnezeului-Om încât a strigat: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Marcu 15, 4 ) Pământul s-a cutremurat, iar catapeteasma Templului s-a sfâșiat prin mijloc în văzul tuturor. Iar gânditor s-a cutremurat și s-a surpat zidul de nezdruncinat al blestemului, cel ridicat între Dumnezeu și om. Și murim Iisus, s-au unit cele despărțite și omul a devenit nu doar un simplu prieten al lui Dumnezeu, ci a primit și înrudirea cu El; a primit harul înfierii „moștenitor al lui Dumnezeu, împreună-moștenitor al lui Hristos.” Căci omul a dat pe Preasfânta Fecioară, ca Maică a Fiului, iar Hristos a luat Trup din curatele ei sângiuiri și acest trup omenesc îndumnezeit a așezat de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl. Și este văzut Dumnezeu în Cer, închinat și sub firea omenească de către îngeri.

Ai văzut unde a urcat neamul omenesc? Dumnezei după Har! Dar oare, fără întristare este cu putință să ajungă cineva acolo? Ne vom întrista, ne vom necăji, dar într-o zi toate se vor sfârși și vor fi uitate, iar Bucuria cea veșnică își va deschide larg și cu multă dragoste brațele Sale și va spune: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi.” (Matei 11, 28 )

La fiecare faptă a ta, cuvânt sau cuget, gândește-te că este de față Dumnezeu, Cel care le vede pe toate și într-o zi le va judeca. Din această cugetare mântuitoare se naște dumnezeiasca frică, cea care pricinuiește mult folos. „Văzut-am pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clatin.” (Psalmi 118, 105 ) Această cugetare aduce cu sine și smerenie. Iar smerita cugetare nu se naște numai din ispite și încercări, ci și din cugetarea duhovnicească și din cunoașterea neputinței noastre.

Gândiți-vă cât de neputincios este omul, încât să nu poată săvârși binele, deși este sădit în sufletul său. Răul, dimpotrivă, îl săvârșește cu ușurință, deși nu este sădit în firea lui. Omul vrea să fie bineplăcut lui Dumnezeu, dar dacă nu lucrează împreună cu Harul lui Dumnezeu, binele pe care îl faci nu este bine. Iar dacă vrea să se ostenească, dar nu ajută Dumnezeu, în zadar este voința și osteneala.

Când omul se gândește la trecutul său, și la cât de mult păcătuia atunci când nu-l cunoștea pe Dumnezeu, vine întru zdrobirea inimii, se smerește, plânge, cere iertare și curgetă întru sine: „Chiar și acum, dacă mă va părăsi Harul lui Dumnezeu, voi face și altele mai rele.” Atunci o frică amestecată cu smerenia cuprinde sufletul său. Iar această cugetare se numește cunoașterea neputinței proprii, în urma căreia smerenia și folosul sufletesc vin fără osteneală și întristare.

Da, vin încercările, dar cele mai multe sunt trimise din pricina mândriei noastre. Însă atunci când cineva se află într-o starea de smerenie, încercările vor fi mai puține și mai ușoare. Dar omul trebuie să fie pregătit precum căpitanul, care așteaptă furtună după liniște. Când cineva așteaptă ceva, nu i se pare neobișnuit atunci când vine, fiindcă așteapta. De aceea omul trebuie, să fie pregătit mereu, astfel încât atunci când vine încercarea, să nu se mâhnească. Dar, oare, este cu putință, fiul meu, să nu avem întristări, de vreme ce prin aceste întristări vom moșteni bunătățile cele veșnice, cele nesfârșite „pe care ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit și la inima omului nu s-au suit, pe aceste le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubes pe El?”

Arhim. Efrem Filotheitul; Povețe părintești