Cât de mult se păgubește omul când nu cugetă că este certat ca un fiu al lui Dumnezeu și își uită înfierea. O îndatorire absolut necesară este impusă de dragostea adevăraților părinți, și anume aceea de a-și mustra fiii. Tot astfel și Dumnezeu, Care este Părintele nostru, ceartă pe fiii Săi spre înțelepțire, pentru a se împărtăși și ei de sfințenia Lui.
„Fiul meu, nu disprețui certarea Domnului, nici slăbi fiind mustrat de Dânsul” (Pildele lui Solomon 3, 11). Uitarea de către creștini a Părintelui lor, a lui Dumnezeu, este un mare rău, fiindcă atunci când toiagul părintesc îi lovește (dureri, necazuri, ispite) cad în descurajare, sunt biruiți de mii de gânduri, iar pedeapsa devine și mai aspră, fără nici o mângâiere.
Cât de frumos ne vorbește Apostolul Pavel: „Și ați uitat îndemnul care vă grăiește ca unor fii” (Evrei 12, 5). Este de neocolit certarea Domnului făcută fiilor Săi pe care El îi cunoaște.
Dumnezeu nu favorizează pe nimeni; El este străin de dragostea bolnăvicioasă, pe care mulți părinți o au către fiii lor, dragoste care le va aduce acestora distrugerea și veșnicul iad.
El nu Se lasă amăgit, ca Unul ce este sfânt și fără de patimă, astfel încât, pentru a nu-i mâhni pe fiii Săi cei iubiți, să treacă cu vederea greșelile și nesocotința lor. Nu, de mii de ori nu!
Este Dumnezeu Care are dragoste curată față de fiii Săi; îi va pedepsi, îi va sfătui, va încătușa libertatea lor și îi va mustra în diferite chipuri, pentru a schimba însușirile lor cele rele în însușirile Sale cele sfinte, spre slava și lauda în Hristos Iisus.
Și Hristos, Fiul iubit al Tatălui, atunci când Se afla pe pământ, S-a iscusit întru învățătura Domnului, nu fiindcă ar fi avut nevoie de aceasta, ca Dumnezeu fără de păcat cum este, ci a făcut-o pentru mântuirea omului și pentru a ne sfătui și a ne da pildă, ca să mergem pe urmele Sale; „De este cu putință, treacă de la mine paharul acesta; însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești” (Matei 26, 39 ).
Efrem Filotheitul; Povețe părintești