Cu adevărat, Dumnezeu caută la inima înfrântă și smerită, Dumnezeu se uită la inima omului. Domnul nu se uită la darurile noastre… Se uită la voința cu care se aduce darul iar milostenia nu caută numai în mulțimea banilor, ci mai ales în inima și voința cu care se aduce ea.
Împăratul Nichifor Votaniatul, al Constantinopolului (1078-1081), a făcut o catedrală mare, aproape cât Sfânta Sofia. A venit patriarhul Ierusalimului, al Constantinopolului și al Alexandriei, mă rog, ca atunci când se sfințește o biserică împărătească.
Când a terminat-o, a anunțat sfințirea. Sfințirea bisericii se anunțase cu câteva luni înainte, ca să aibă lumea timp să vină; că atunci nu erau mașini, avioane sau trenuri. Tracțiunea se făcea cu boii, caii și măgarii, iar pe mare veneau cu corăbiile.
La sfințirea bisericii împăratului Nichifor au venit patriarhi, 40 de mitropoliți, mii de preoți, ca la o biserică împărătească.
Au început a veni la sfințire mii de care. Unii aduceau covoare, alții butoaie cu vin, cu untdelemn, alții aduceau făină, alții lumânări. Fiecare aducea ce putea.
Atunci trăia o văduvă în Constantinopol, pe care o chema Anastasia. Această văduvă, de 50 de ani se ducea la biserică și se ruga lui Dumnezeu. Ea stătea în marginea orașului, tocmai lângă drumul acela pe care treceau căruțele la sfințire.
Dar era tare necăjită. Avea o cocioabă de căsuță, n-avea bani, n-avea untdelemn, n-avea făină, n-avea ce să ducă și ea. Când a văzut că trec atâtea perechi de boi la sfințire, s-a gândit și ea să ducă un braț de iarbă. Atât avea ea, o seceră și o furcă de tors.
Văduvă săracă material, dar bogată în credință. Iarna torcea cânepă și lână de la oameni, iar vara se ducea cu secera pe lan și aduna spicele de pe urma secerătorilor, le punea pe un țol, le bătea și făcea oleacă de grâu. Și așa, puțin câte puțin, făcea și ea un sac de grâu pentru dânsa. Așa de săracă era văduva Anastasia!
Ea, dacă a văzut că trec atâtea care cu boi, încărcate cu poveri grele cu alimente pentru praznic la sfințire, ce s-a gândit săraca? „Bani n-am, covoare n-am, untdelemn n-am, n-am nimic. Mă duc să duc și eu un braț de iarbă acolo!” Dar se temea, că n-avea pământ. De unde să taie iarbă ca să nu facă rău?
A luat un țolișor și s-a dus pe un hat unde crește un fel de iarbă numită pir. A luat pir, ca să nu strice cumva din ogorul cuiva. A tăiat pirul și l-a pus într-o sărciniță. Ce s-a gândit ea? „Voi da și eu la niște boi un braț de iarbă, măcar că nu-i de la mine de pe hat”.
Într-adevăr, și-a luat bețișorul, s-a dus acolo unde era sfințirea cu acea lume multă, și tocmai atunci a văzut o pereche de boi, care gătiseră mâncarea dinaintea jugului. Se uitau plăvanii; ar mai fi mâncat ei ceva, dar nu mai era.
Mătușa Anastasia a dezlegat și ea sărcinuța ei de iarbă, a pus-o înaintea boilor și a zis: „Doamne, primește brațul acesta de iarbă, că n-am ce aduce la sfințirea acestei biserici și să mă iertați, că nu-i de pe ogorul meu!” Și plângând s-a dus de acolo la biserică, după ce-a dat iarba la boi.
Când a văzut atâta lume și atâtea podoabe, căci biserica era pregătită ca o mireasă de nuntă cu toate podoabele gata de sfințire, atunci ea s-a dus la icoanele din urmă, unde se închină femeile. Bătrână, necăjită, cu fața zbârcită de bătrânețe, cu tulpan vechi pe ochi, încălțată cu opinci, cu o catrință rea, a îngenuncheat și se ruga Domnului: „Doamne, iartă-mă că n-am adus nici un dar la biserică! N-am nimic. Împăratul este împărat și pe pământ și va fi și în cer! Dar eu, săraca de mine, n-am avut bani, n-am avut nimic…”, se ruga ea cu lacrimi.
A venit și împăratul Nichifor Votaniat, cu dregătorii lui, cu spătarii lui, cu tot. Când a intrat în biserică, spătarul lui, pe care-l chema Petru, i-a arătat inscripția. (La biserici, la mănăstiri, la monumente istorice, inscripția este scrisă deasupra ușii).
Era o placă mare de marmură, scrisă cu slove de aur: „Întru slava Preasfintei Treimi, a Tatălui și a Fiului și a Duhului Sfânt, făcut-am această dumnezeiască biserică cu toată cheltuiala mea, eu, împăratul Nichifor Votaniat”. I-a plăcut tare inscripția, că el dăduse ordin.
Și au intrat în biserică împăratul, împărăteasa și generalii mulți să vadă cum este pregătită biserica pentru sfințire, că a doua zi era sfințirea. Picturi frumoase, icoane lucrate în aur, perdele frumoase, veșminte aurite, policandre, chivote, potire pe sfânta masă, Evanghelia, tot ce trebuia.
În timpul acela, mătușa Anastasia, care a dat un braț de iarbă, plângea la icoanele din urmă. Avea mulți ani. În timpul acesta îngerul Domnului a schimbat inscripția împăratului.
Era scris mai frumos: „Întru slava Preasfintei Treimi, a Tatălui și a Fiului și a Duhului Sfânt, făcut-am această dumnezeiască biserică cu toată cheltuiala mea, eu, văduva Anastasia”.
Oamenii au încremenit. Mai înainte citeau numele împăratului, dar era lume, schela era luată de la biserică, nimeni nu putea să spună că ar fi mai putut cineva schimba ceva.
Oamenii au început a citi:
– Ce scrie acolo, măi?
– Ce scrie?
– Păi uite scrie că o văduvă a făcut biserica!
– Dar mai înainte, când a intrat împăratul, era numele lui.
– Măi, dacă aude împăratul!
Aceia se temeau să-i spună împăratului și au spus spătarului. Dar spătarul împăratului, Petru, după ce a citit, a zis:
– Măi, asta-i mare minune! Lasă că-i zic eu împăratului!
Împăratul îl asculta, că era urechea lui. La împărat și împărăteasă cununi de aur le străluceau pe cap ca razele soarelui, cu porfiră, cu hlamidă, cu ostași lângă el. Toată suita împărătească.
– Măria ta, hai oleacă în pridvor!
Vine împăratul. Când se uită a rămas uimit:
– Măi, dar când am intrat noi în biserică, era inscripția mea!
– Cred că a ta, împărate, a fost. Toată lumea știe. Dar uite ce scrie acolo!
– Vai mie, păcătosul! Aici este mare minune! Nimeni n-a putut face aceasta decât Dumnezeu! Asta-i minune mare! Am pierdut biserica pentru că am făcut-o cu mândrie! A dat-o unei văduve!
A adunat sfetnicii lui și a spus așa:
– Nu se sfințește biserica aceasta până nu se găsește această văduvă! Și când o găsim, o sfințim pe numele ei, că-i mai mare ea la Dumnezeu decât mine.
A dat poruncă să trimită în toată împărăția să-i găsească adresa acestei văduve, Anastasia.
Dar Dumnezeu, când vrea să descopere un lucru repede, a descoperit-o printr-o altă văduvă, care era cam de-o seamă cu această bătrână, aflată printre lume. Dar ea nu știa că Anastasia este acolo.
– Ce se aude?
– Uite ce se aude…
– Pe Anastasia eu o cunosc! Stă aici în marginea orașului.
– Cum, mătușă? Hai la împărat!
Și i-a spus împăratului locul unde o găsește pe văduva Anastasia, iar el a trimis soli s-o caute și s-o aducă în biserică.
Solii, călări pe cai, repede au plecat în marginea orașului Constantinopol, s-o caute pe mătușa Anastasia și s-o aducă la împăratul.
Acolo au văzut niște copii care se jucau.
– Măi copii, nu știți unde stă mătușa Anastasia?
Dar unul mai mărișor a zis:
– Mătușa Anastasia stă acolo în grădină.
S-au dus ei pe un pârleaz. Când ajung la ușa văduvei, ce să vadă? Ce lacăte mai erau acolo! Ce zăvoare! Ce încuietori mai avea! Că cel ce n-are nimic, de nimic nu se teme. Erau două belciuge la ușă, legate cu ață de cânepă și un băț la ușă. Era semn că mătușa nu-i acasă. Acelea erau toate zăvoarele ei. N-avea ce-i fura. Ea era dusă la sfințire la biserică.
Vin înapoi cei trimiși de împărat. „Uite, măi, nu-i acasă bătrâna Anastasia!”.
– Măi copii, n-ați văzut pe mătușa Anastasia?
– Mătușa Anastasia s-a dus cu un braț de iarbă acolo, la iarmaroc.
Copii nu știau că acolo era o sfințire de biserică. Și atunci cei trei generali, care au fost trimiși soli de împărat, au întors caii au venit să-i dea raportul împăratului.
– Măria ta, am fost! Are o căsuță mică în marginea Constantinopolului. Niște copii se jucau pe acolo și au zis că mătușa Anastasia este pe aici, prin lumea asta, pe undeva.
Văduva care a cunoscut-o pe cealaltă a zis:
– Este în biserică, se roagă la Mântuitorul!
– Dacă-i în biserică, spuneți-i să nu se teamă, că ea n-a fost niciodată în fața mea, împăratul Nichifor Votaniat. Trimiteți niște femei bătrâne și faceți o veste că la sfințirea bisericii, împăratul dă câte o vacă la bătrâni.
La porunca împăratului au găsit pe bătrâna Anastasia și i-a zis:
– Nu te teme, Anastasie, că te-ai învrednicit de mare dar de la Dumnezeu! Ce jertfă ai adus dimineață la sfințirea bisericii?
– N-am adus nici un dar, măria ta, că sunt săracă!
Căci ea nu socotea brațul cel de iarbă pe care l-a adus și l-a dat la boi, că este dar.
– Totuși, adu-ți aminte, mamă Anastasie, că ai adus un dar mare, prin care mi-ai luat biserica mea!
– N-am adus nici un dar, că n-am bani, n-am nimic! Toată averea mea este o seceră și o furcă. Iarna torc și eu lâna pe la oameni, iar vara cu secera mă duc și adun spice de pe lan, în urma secerătorilor. Și le strâng și fac și eu oleacă de grâu. N-am nici un fel de avere.
– Dar această biserică împărătească, pe care am cheltuit atâția galbeni de aur și argint, am făcut-o numai pe cheltuiala mea și iată acum scrie pe inscripția ei că este făcută de Anastasia!
– Ce dar ai dat la această biserică?
– N-am dat nimic, decât un braț de iarbă la boii înjugați la car.
– Nu te teme, mamă Anastasie, că a scris Domnul, nu dumneata! Dumnezeu a scris. Biserica este a matale!
Și era scris așa: „Întru slava Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, Unuia Dumnezeu în Treime, făcut-am această dumnezeiască biserică cu toată cheltuiala mea, eu, văduva Anastasia”. Îi citea, iar ea tremura, că nu știa carte.
– Vezi, mătușă, zici că n-ai adus nici un dar, însă adu-ți aminte că ai adus un braț de iarbă!
– L-am adus, dar n-o fi pomană că l-am tăiat de pe hatul unui om.
– Iată, mătușă Anastasie, brațul acela de iarbă al matale, a fost mai scump decât toate vistieriile pe care le-am băgat eu! Iată, îngerul Domnului ți-a trecut biserica pe numele tău și a ta rămâne în veac. Vom sfinți biserica – că erau cei patru patriarhi – cu aceeași sfințire, cu aceeași pompă mare, dar biserica va rămâne a Anastasiei până în veac.
– Să știi, mătușă, se sfințește biserica pe numele matale, pe care îngerul ți-a dat-o de sus și te-a scris aici.
Ea, săraca, a rămas uimită. Toți se mirau: „Măi, mare minune!”
Când a murit fericita Anastasia din Constantinopol, împăratul i-a făcut mormântul în Sfântul Altar: „Aici, în biserica pe care i-a dat-o Dumnezeu prin minune, este îngropată văduva Anastasia”.
Un braț de iarbă dat în numele Domnului cu smerenie și cu durere de inimă că nu poți face mai mult, a făcut mai mult decât cheltuiala împăratului Nechifor. Așa cere Dumnezeu!
Sfântul Efrem Sirul zice: „Dumnezeu nu se uită la mulțimea darului pe care îl aduci, ci la voința cu care îl aduci”. Cât de mic dar ai dat, dacă dai cu smerenie și cu părere de rău că nu poți face mai mult, aceea este adevărata milostenie.
Cleopa Ilie; Ne vorbește părintele Cleopa vol. 7