Dumnezeul veacului acestuia este numit în unele locuri ale Sfintei Scripturi stăpânitorul acestui veac (In. 12, 31; 14, 30), stăpânitorul întunericului acestui veac (Efes. 6, 12), duhul care lucrează în fiii neascultării (Efes. 2, 2). El este dumnezeul veacului acestuia întrucât cei ce trăiesc după duhul lui i se supun, iau aminte cu drag la îndemnurile lui și lucrează cu osârdie după principiile lui. Stăpânirea aceasta nu-i este înnăscută, ci întâmplătoare, întemeiată pe prostia oamenilor, care făcându-și chefurile au căzut în viața trupească.
Cei supuși lui nu îi sunt supuși nemijlocit, ci sunt numai dedați plăcerilor egoiste; plăcerea lor egoistă îi deschide ușa ca să intre în suflet, și el, după ce intră, își face de cap, trăgându-i la fapte rele și rușinoase potrivit treptei de împătimire a fiecăruia. Rareori trece personal la fapte. Lucrarea lui personală este reprezentată de înșelarea protopărinţilor, ispitirea Mântuitorului Hristos și viitoarea lucrare prin Antihrist. De obicei, el lucrează prin cetele drăcești, care mișună peste tot și se bagă în toate, doar-doar vor putea să izbutească vreo mișelie.
Unii dintre ei se sălășluiesc în trupurile oamenilor, în acele pârți prin care lucrează cu precădere patima căreia îi este dedat cel cu pricina. îndrăciți nu sunt numai cei în care neorânduiala drăcească se descoperă în chip vădit; în cea mai mare parte a îndrăciților, dracii locuiesc potoliți, mărginindu-se să diriguiască prin insuflare faptele lor păcătoase și strângând șurubul atunci când omului îi trece prin cap să se pocăiască și să se îndrepte. în unii trăiesc câțiva draci deodată – asta la cei care slujesc mai multor patimi. Ei, și prin aceștia stăpânește dumnezeul acestui veac. Lui i se închinau păgânii divinizând patimile; acum i se închină cei ce sunt creștini doar cu numele, plecându-se imboldurilor patimilor pe care el le aprinde și le îndrumă.
Cum orbește el rațiunea celor necredincioși? Ascunzându-L cu totul de ei pe Dumnezeu și rânduiala lucrurilor dumnezeiești, și ferecându-le cugetul ca să nu mai simtă altceva decât cele văzute și pipăite, ca și cum nu ar exista nimic nevăzut și nepipăit. îl au și pe Dumnezeu pe limbă, însă acest cuvânt trece prin gură fără să lase urme; se mai ițește și vorba despre moarte, dar în așa fel de parcă pe ei asta nu i-ar atinge.
De obicei însă, ei își sunt loruși dumnezei, singuri își poartă de grijă, singuri își rânduiesc soarta, bizuindu-se în toate doar pe ei înșiși și sprijinindu-se pe mijloacele care le sunt la îndemână. Scopurile lor nu trec dincolo de hotarele vieții acesteia. Ei au de gând pe aceasta să o prefacă în viață paradisiacă, numai de asta se îngrijesc, într-acolo sunt îndreptate toate planurile lor, într-acolo se întorc toate întreprinderile lor. Scopul lor este să trăiască în îndestulare, înconjurați de cinstiri și de cât se poate mai multe mângâieri și plăceri. Nici nu iau în calcul conștiința, și frica de Dumnezeu nu pătrunde în această beznă a împătimirii simțurilor.
Conștiința adevărată este călcată în picioare – i-a luat locul regula de a te purta cât mai decent în fata celorlalți și de a nu te face de râs. Pentru ei, Dumnezeu este ceva de mâna a doua, și li se pare că îndeplinirea formală a obiceiurilor religioase este pe deplin îndestulătoare pentru a nu se teme de El, ca și cum nici El n-ar avea treabă cu sufletul nostru, nici sufletul nostru cu El. în tagma lor nu intră doar hoți, tâlhari, curve, bețivi și alți păcătoși învederați: aceștia nici nu sunt văzuți de către ei cu ochi buni. Viața iubitoare de lume curge de obicei sub masca seriozității, luând ochii cu o poleială de corectitudine, respectabilitate și impozanță. Duhul acestei vieți este potrivnic lui Dumnezeu; tocmai el e pricina faptului că ochii fiilor acestui veac sunt mijiți când e vorba să vadă lumina binevestirii. Binevestirea tine de un tărâm, iar ei, prin toată rânduiala vieții lor, țin de altul. N-au nimic în comun cu binevestirea, și nici nu pot s-o încapă.
Începutul lucrării binevestirii este pus de tulburarea conștiinței – iar fiii acestui veac sunt totdeauna mulțumiți de ei înșiși, fiindcă nu se văd vinovați cu nimic și nu pricep ce fel de cerință este aceasta: pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor (Mc. 1, 15). Frica de judecata lui Dumnezeu încheie lucrarea, însă fiul acestui veac spune: „Păi ce – jertfa a fost adusă, eu am pus lumânărica, am plătit slujba, gata! Moartea și judecata sunt departe, să ne vedem de trai!” Și nu îi intră nicidecum la cap ideea că judecata va cădea asupra lui cu toată greutatea dreptății.
Să urmăm binevestirii ne însuflețește raiul cel făgăduit, veșnica fericire – însă fiii acestui veac cred că au deja raiul, viețuind pururea în plăceri, cufundându-se în cele văzute și pipăite; ei nu pot nicidecum să primească dorul de raiul cel nevăzut și de fericirea nepipăită. Aceste trei momente, atât de esențiale în dispoziția sufletească a fiilor acestui veac și atât de potrivnice principiilor binevestirii, sunt cele care fac ca pentru ei binevestirea să fie ceva întunecat, tulbure, de neprimit. Totul li se pare străin în ea; nu pot înțelege cum se cuvine nimic din ea; nici un consimțământ fată de îndemnurile ei nu li se smulge din piept: de auzit nu aud, de văzut nu văd, că s-a îngroșat inima norodului acestuia (Mt. 13, 15).
Iată adevăratul înțeles al cuvintelor: dumnezeul veacului acestuia a orbit mințile necredincioșilor – duhul fiilor acestui veac, care lucrează în ei sub înrâurirea dumnezeului acestui veac – satana -i-a făcut neputincioși a lua aminte la binevestire, a pricepe lucrarea ei binefăcătoare și a o primi. Fără să rostească nimic, ei le zic binevestitorilor: „Vezi-ți de drumul tău; asta n-are legătură cu noi”.
Le-a orbit, zice Apostolul, ca să nu le lumineze lumina binevestirii slavei lui Hristos (2 Cor. 4, 4). Când este luată în seamă și primită, lumina binevestirii răsare ca o făclie strălucitoare aprinsă cât ai clipi într-un loc întunecos. Pentru cel ce a luat aminte la ea luminează totul și îl face să înțeleagă totul: el vede limpede și pierzania fără de ieșire în care se află, și cât de bun mijloc îi propune binevestirea pentru a ieși din această pierzanie, drept care se și apucă de el din toate puterile firii sale. Iar când gustă și cu lucrul puterea lui cea vindecătoare, lumina duhovnicească ce strălucește în el este nemăsurată. Dintr-o singură privire cuprinde și trecutul, și prezentul, și viitorul, și cerul, și pământul – și vede totul cuprins de Unul Dumnezeu în Domnul Iisus Hristos prin harul Duhului Celui Sfânt. Iar punctul de plecare al luminii este fața Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, Care a proslăvit în Sine firea noastră cea săracă și a așezat-o de-a dreapta lui Dumnezeu și Tatălui. Luminând toate, binevestirea aruncă lumină mai ales asupra chipului Mântuitorului Hristos, întrucât toate acestea pe El se întemeiază; de aceea și este binevestirea slavei lui Hristos.
Necredincioșii nu văd nimic din toate acestea, pentru că au mijit prin necredință ochii minții lor. Ușa tainelor dumnezeiești nu se deschide pentru ei, și lumina lor nu îi luminează. Dumnezeul acestui veac îi ține în întuneric și nu lasă să strălucească pentru ei lumina lui Dumnezeu. El face asta nu ca un stăpân, ci amăgindu-i cu viclenie pe fiii acestui veac. Umblând întru înșelare, aceștia nu își bagă de seamă întunecarea și se mulțumesc cu bezna, presupunând ca niște amăgiți că aceasta este lumina. Însă oricât ar fi de gros întunericul orbirii, nu este silnicie în el. Oamenii umblă orbește de bunăvoie; dacă vor vrea, vor deschide ochii, fiindcă lumina lui Dumnezeu este împrejur. Dumnezeul veacului acestuia se străduie în fel și chip să-i țină în orbire, dar face asta punându-le la îndemână elementele care pricinuiesc orbirea, pe care oamenii înșiși le iau cu plăcere și astfel se orbesc singuri. Iar stăpânire nemijlocită, dumnezeul veacului acestuia nu are peste nimeni și nimic, și asupra nimănui nu cutează să facă silnicie. Singuri suntem vinovați pentru tot.
Sfântul Teofan Zăvorâtul; Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor vol. 2