Părintele Paisie Aghioritul ne spune: „Egoismul aduce întotdeauna tristețea și angoasa„, „cel viclean dorește să ne vadă întristați și să se veselească, Aghiuță nu vrea ca nimeni să se bucure.„
Egoismul conduce la tristețe, la acea tristețe care nu este după Dumnezeu. Conduce la tristețea adâncă, nemângâiată, care la rândul ei, deseori, duce la deznădejde, disperare, chiar și la sinucidere.
Dimpotrivă, tristețea după Dumnezeu conduce la pocăință. Pocăința aduce bucurie adevărată în om, care este urmarea restabilirii comuniunii cu Dumnezeu și a lucrării Sfântului Duh, Sfântul Duh își arată în omul pocăit roadele Sale, care sunt „iubirea, bucuria, pacea etc.” (Galateni 5, 22)
Egoistul, deci cel nepocăit, este mereu întristat. Egoismul deschide ușa lui Aghiuță, care-l și influențează pe om, aruncându-l în tristețea-depresie și în așa-numitele „probleme psihologice”.
Rolul determinant în apariția egoismului și al depresiei îl joacă purtarea cea rea, de care suferă toți oamenii, de regulă când părinții lor sunt neduhovnicești și necurați fiindcă de mici creștem cu o educație greșită.
Educația celor mai mulți implică sădirea unui duh egoist de când sunt mici. Dorința puternică pentru afirmare, pentru laudă, pentru a crea impresie și pentru ocuparea primului loc se naște devreme. Se zămislește dintr-un interes exagerat pentru îmbrăcăminte, împodobire și aplecare asupra lucrurilor lipsite de importanță.
Egoismul exagerat conduce la competiție, la lepădarea celorlalți, la folosirea exceselor, a minciunilor și a ocărilor. Unii ajung să slujească și ceea ce este urât și rău doar ca să se impună în fața celorlalți. Dintr-o astfel de percepție și viziune, ce poate ieși bun?
Foarte des, deoarece lucrurile nu se întâmplă așa cum dorim, ne tulburăm deîndată, ne chinuim, suntem cuprinși de angoasă, cădem în deznădejde și ne închidem în noi înșine. Își face apariția înlăuntrul nostru o tristețe adâncă pentru faptul că ceilalți nu ne iau în seamă, că nu ne iubesc pe cât dorim, că nu ne recunosc valoarea și nu ne apreciază calitățile și posibilitățile noastre.
Prin urmare, o nerecunoaștere, o lipsă de observație, o mustrare ne mânie, ne rușinează, ne răzvrătește, ne zdrobește sufletește. Aceasta se întâmplă pentru că a fost atins egoismul nostru, pentru că a fost răsturnată părerea cea frumoasă care exista înăuntru despre noi, pe care dorim s-o aibă neapărat și ceilalți. Sunt vrednici de mult plâns oamenii tineri care ajung la acest păcat cumplit al sinuciderii din cauza faptului că nu rabdă un eșec, o decepție, o subapreciere, o jignire, o sărăcire bruscă.
Un om smerit, un creștin adevărat, înfruntă toate aceste evenimente amare cu sânge rece, mai optimist, mai răbdător și mai plin de speranță. Deseori întâmplările de acest fel pot să devină pretexte puternice ale maturizării duhovnicești și ale educației sufletești. O neliniște prelungită aduce tristețe, și aceasta la rândul ei o depresie înfricoșătoare, care astăzi îi macină pe mulți.
Depresia poate să-l lenevească pe om într-un chip istovitor. Ea are ca pricină obișnuită egoismul exagerat. Omul smerit are „anticorpi” puternici, nu se lasă lesne stăpânit de depresie. În final, credem că egoismul exagerat este o nesăbuință clară, în timp ce smerenia autentică: alegerea unui câștig duhovnicesc înalt.
Egoistul este mereu nesătul, nesatisfăcut, nesigur și neliniștit. Dimpotrivă, omul smerit este liniștit, satisfăcut, mulțumit și fără teamă.
Egoistul suferă să afle cum îl privesc, cum îl prețuiesc și în ce măsură îl admiră ceilalți. În acest fel este continuu neliniștit. Ceilalți însă au problemele lor și nu se preocupă atât de el.
Autochinuindu-se și neliniștindu-se din pricina poftelor bolnave, a închipuirilor și a ideilor, omul egoist se îndurerează mult.
Lipsa unei îmbrățișări smerite a tradiției sfinte a Bisericii noastre de către părinți înveșnicește problema și conduce la formarea noilor generații de copii tot mai problematici, plini de egoism.
Sfântul Părinte Porfirie ne spune: „Principala cauză în depresie și în toate celelalte stări pe care le numim încercări, ispitiri satanice, așa cum este moliciunea, akedia, lenea, care apar împreună cu celelalte probleme psihologice, adică cu lucrurile ispititoare, este egoismul mare pe care oamenii îl au înlăuntrul lor.”
Ieromonah Sava Aghioritul; Patimi și depresie